[Gust creativ] Alina Muntele: Clasicii românești au primit upgrade: papanașii devin choux, plăcinta cu mere se transformă în tartă cu crumble, tarta cu prune devine galette

Cu o sticlă pe post de sucitor și-a început aventura în bucătărie. Bătea ouăle cu telul, și abia după ce a făcut de câteva ori bezele a decis să își ia un mixer în bucătărie. Așa au fost primii pași către propriul univers culinar, pe care și l-a construit cu răbdare. Alina Muntele a trăit dezamăgirea aluaturilor ratate și cremelor tăiate de la începuturi, dar nu s-a dat bătută. A învățat mai mult, a gătit mai mult, a fost și mai răbdătoare cu ea.

Alina creează azi nu doar deserturi apetisante, ci și content pentru brandul ei - Ciocolată și Vanilie, este jurnalistă și cofetăreasă, iar bucătăria a devenit spațiul în care toate aceste identități se întâlnesc natural.

„Nu totul iese bine din prima, dar fiecare încercare aduce ceva nou, o idee, o senzație, o învățătură care rămâne. Și cred că tocmai de acolo vine și bucuria începutului, din libertatea de a greși fără să dramatizezi. De a încerca fără presiune și de a lăsa lucrurile să se lipească de tine în ritmul lor”, spune Alina.

Deschidem azi o nouă serie editorială cu și despre oameni care ne fac poftă pe internet cu preparatele lor, care fac din mâncare o artă, exprimându-și creativitatea în bucătărie, sau care doar vorbesc despre ea și apreciază un dish bine făcut.

Începem cu desertul, și vorbim cu Alina Muntele despre prăjituri, despre autenticitate în content și aflăm cum vede ea evoluția domeniului culinar la noi.

Cum a început relația ta cu gătitul

Totul a început destul de stângaci. În bucătăria mea de atunci aveam foarte puține lucruri, a fost o perioadă în care întindeam aluatul cu o sticlă. Văzusem eu metoda asta într-un video pe internet. Mixerul l-am cumpărat abia după câteva bezele care aproape m-au făcut să renunț. Asta după ce le băteam cu telul, cu pauze dese, dar și cu un optimism care azi mă amuză.

Abia când am început să lucrez la Foodstory am deschis, fără să-mi dau seama, o ușă spre un alt fel de a privi mâncarea. Documentarea zilnică, rețetele pe care trebuia să le înțeleg ca să le pot explica, bibliotecile întregi de cărți de bucătărie pe care le răsfoiam, toate astea au funcționat ca o școală în sine. Mi-au trecut prin mâini atât de multe exemple, tehnici și moduri de a gândi gătitul, încât, la un moment dat, a devenit inevitabil să vreau să încerc și eu.

Perioada aceea a declanșat un fel de apetit pentru lucrul bine făcut. Am început să-mi cumpăr ustensile, să testez tăvi, să strâng cărți din care mă inspir și azi. Așa a apărut și dorința de a formaliza toată experiența adunată în timp, adică un curs de cofetar-patiser.

Diploma care, dincolo de confirmarea competenței mele reale, mi-a dat curajul pe care nu-l aveam. A fost punctul în care am simțit că pot să pun în scris, într-un spațiu public, ceea ce până atunci trăiam doar în bucătăria mea. Adică plăcerea de a lucra cu gusturile, cu texturile și cu tot ce ține de dulciuri.

De atunci, tot ce fac în zona asta e continuarea firească a acelui drum început cu o sticlă folosită pe post de sucitor.

Primele tale „dish-uri”

Primele mele „dish-uri” erau exact pe măsura experienței mele, un amestec de entuziasm exagerat cu rezultate discutabile. Pentru că eram curioasă, dar și naivă în același timp. Însă avantajul meu a fost că în loc să mă sperii de greșeli, le luam ca pe niște mici lecții. Vedeam orice greșeală ca pe o micuță cărămidă așezată la baza a ceea ce știam că, în timp, va deveni experiență.

De fapt, am observ treaba asta, și în prezent, la cei din jurul meu care se tem să facă deserturi. Care au încercat la un moment dat, dar au renunțat tocmai din cauza unor eșecuri. Eu înțeleg foarte bine dezamăgirea unui aluat ratat sau a unei creme care s-a tăiat. Însă felul în care te raportezi la aceste rateuri spune, de multe ori, dacă vei continua sau te vei opri. Pentru mine, astea au fost mai degrabă semne că trebuie să înțeleg puțin mai bine ce fac, nu că ar trebui să mă opresc.

Am avut avantajul de a fi destul de răbdătoare cu mine, ceea ce cred că e una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat în bucătărie. Nu totul iese bine din prima, dar fiecare încercare aduce ceva nou, o idee, o senzație, o învățătură care rămâne. Și cred că tocmai de acolo vine și bucuria începutului, din libertatea de a greși fără să dramatizezi. De a încerca fără presiune și de a lăsa lucrurile să se lipească de tine în ritmul lor.

Ce rutină de gătit ai acum

Când m-am cunoscut cu Ciprian, care mi-a și devenit soț între timp, îmi spunea uneori că pentru el gătitul e forma lui de terapie. Că a ajuns să gătească în mod constant și ca formă de control a emoțiilor. Multă vreme am crezut că asta e forma lui mai poetică de a se raporta la mâncare. De ceva vreme cred că înțeleg perfect ce a vrut să spună poetul casei. Că a găti terapeutic înseamnă a te menține pe tine viu. Să gătesc zilnic, sau aproape zilnic, a devenit pentru mine un filtru perfect de a mă curăța de agitația zilei, de încărcătura sutelor de știri pe care trebuie să le citesc zilnic în munca mea pentru radio, de toate deadline-urile din jur. În bucătărie simt că se reașază lucrurile. Încet, ordonat și cu un sens.

Ce ai încercat nou în bucătărie

Cred că anul ăsta am făcut și postat pe blog a patra mea rețetă cu matcha. Un ingredient extrem de hulit, dar în aceeași măsură și prost înțeles. Pentru că la fel ca în cazul oricărui ingredient cu aromă puternică, dozajul e cheia. Eu sunt dintre cei care cred în matcha, dar îi înțeleg perfect și pe cei care urăsc aroma asta, oricât de echilibrat ar fi gustul final. Gustul amar nu e pentru oricine, știu bine asta. Dacă aș avea un loc al meu unde să vând produse făcute de mine, nu cred că aș pune ceva cu matcha vreodată la vânzare. Dar pentru curajoși, pentru cei cărora le place să exploreze, le recomand rețetele mele de pe blog. Am acolo un tiramisu cu macha, cu care ar putea să înceapă.

Cel mai reprezentativ fel de mâncare pentru brandul gastronomic național

După mine, aș zice că papanașii. Cu ăștia mă lovesc eu cel mai mult în zona asta a deserturilor. Papanași pe care nu i-am făcut și nici nu cred că o să-i fac vreodată. Nu îmi plac în mod deosebit și nici nu simt că e un preparat căruia aș vrea să-i fac o reinterpretare. Are viața lui, destinul lui, cred că ar trebui lăsat exact așa cum e el.

În același timp, asist de pe margine la războiul ăsta culinar pe feluri principale, în care soțul meu e implicat prin niște bătălii de-a dreptul epice. Bine, în cazul lui, între ceafă, mici și sarmale, e foarte posibil ca în final să aleagă salata boeuf.

Evoluția domeniului culinar în România

Strict în zona de deserturi, cea care mă interesează în mod direct, dar pe care am și urmărit-o în ultimii ani în România, aș zice că lucrurile s-au schimbat enorm. Și sunt exemple multe aici. Ar fi, în primul rând, apariția cofetăriilor de autor. Noile locuri care fac un singur lucru, dar îl fac foarte bine. Fie că-s ecleruri, tarte, macarons sau cinnamon roll-uri.

Avem o adevărată explozie a patiseriilor și brutăriilor bine nișate și cu profil asumat experimental.

Clasicii românești au primit upgrade: papanașii devin choux, plăcinta cu mere se transformă în tartă cu crumble, tarta cu prune devine galette.

Ca să nu mai zic cât de important e faptul că ingredientele bune au devenit accesibile. Untul 82% nu mai e lux, pasta de fistic nu mai e „marfă rară”, iar vanilia adevărată chiar ajunge în creme.

Iar o altă observație e că oamenii caută deserturi mai curate, cu mai puțin zahăr, cu texturi mai aerate sau pur și simplu compoziții mai simple.

Sunt multe motivele sau explicațiile pentru evoluția asta atât de puternică, însă îmi place să cred că aici inclusiv comunitatea românească de food bloogeri a contribuit considerabil la asta.

Momentul în care ai adus mâncarea din bucătărie în online

Recunosc, nu-mi aduc exact aminte momentul care m-a făcut să mă arunc în online cu dulciurile mele. Probabil sunt două lucruri care m-au făcut să iau decizia asta. O supraîncredere că ce fac eu contează. Dar, așa cum e în cazul multora dintre noi, a fost și o nevoie de validare. Pe care am și primit-o îndeajuns, dar în același timp îmi place să cred că am și inspirat, la rândul meu, multă lume cu dulciurile mele.

Comunitatea ta din online

Aș zice că e genul de comunitate pe care îți dorești să o ai. Iar asta pentru mine vine din trei direcții. Lipsa (aproape) totală e mesajelor de hate. Apoi, numărul mare de mesaje pe care le primesc în privat și în care oameni care mă urmăresc îmi cer detalii extra pentru rețetele publicate de mine. Dar și atelierele de gătit pe care le fac de aproape doi ani și pe care le-am avut ocupate în totalitate și unde estimez eu că peste 80 la sută au fost oameni din comunitatea mea.

Alegerea subiectelor sau rețetelor

Cred că alegerea rețetelor vine din trei locuri diferite, în funcție de perioadă. Uneori pornesc de la poftă, foarte simplu. Mă trezesc într-o zi cu gândul la un desert cu fructe coapte sau la un blat cu unt și atunci știu exact încotro mă duc. Alteori pornesc de la tehnică, simt nevoia să repet ceva, să testez o anumită abordare, să văd dacă pot face un desert mai curat, mai echilibrat, mai potrivit pentru un atelier sau pentru cei care mă urmăresc. Iar în alte momente mă las ghidată de poveștile mici care se ascund în spatele ingredientelor. De exemplu, o prăjitură pe care o făcea mama, un gust din copilărie pe care l-am reinterpretat sau ceva ce am descoperit într-o carte cu rețete. Și, din fericire, am multe cărți din care să mă inspir. Timp pentru ele nu prea am.

Construirea autenticității în contentul culinar

Sunt într-o perioadă în care, din păcate, apuc să scriu și postez ceva mai rar pentru blog. Și recunosc, e pentru prima oară când resimt genul ăsta de presiune. Că ar trebui să postez mai des. De ce ar trebui? Aici e puțin mai complicat de răspuns, pentru că sunt mai multe răspunsuri, de fapt. Cred că e și teama asta pe care ți-o induce social media, că în lipsa unui conținut constant, riști să devii irelevant. Și nu neapărat în fața oamenilor care te urmăresc, cât mai degrabă a algoritmilor. Un subiect extrem de greu pentru noi, cei care depindem de bunăvoința algoritmilor.

Cum gestionezi reacțiile, atât cele bune, cât și cele toxice

E cum ziceam mai devreme, am comunitatea pe care ți-ai dori să o ai. Din fericire, reacțiile de hate sunt extrem de puține în cazul meu. Dar cred că asta se întâmplă și pentru că am o expunere destul de limitată dincolo de partea strict culinară pe care încerc să o promovez. Nu scriu despre politică, nu scriu despre lucruri care nu au legătură cu ce fac eu la mine pe pagină și, în general, nu am poziționări radicale în subiecte de actualitate. Iar treaba asta vine cu avantaje, dar și dezavantaje. Da, rămâne o pagină curată, doar că ea nici nu mai crește foarte tare din lipsa acestei emulații care ar putea veni din postările cu subiecte mai controversate. Și atât cât mă cunosc pe mine, cred că așa o să și rămână.

Ce crezi tu că s-a schimbat fundamental în relația noilor generații cu mâncarea

Strict în raport cu mâncarea, observ două generații distincte. Sau mai degrabă tipologii principale. Sunt cei care țin la tradiție, fără să renunțe la curiozitate. Care gătesc pentru conexiune și amintiri, care pun suflet în fiecare ingredient.

Apoi sunt cei influențați mai degrabă de trend decât de gust. Și unde relevante sunt mai ales rapiditatea, aspectul și noutatea, adică fix ce prinde pe rețele.

Nu știu dacă e bine sau rău, în momentul ăsta pare mai degrabă doar o suprapunere naturală între obiceiuri de consum. Dar recunosc că sunt foarte curioasă cum o să arate evoluția în relația oamenilor cu mâncarea în următorii 20-30 de ani.

Mâncarea ta preferată și amintirile pe care ți le trezește

Pâinea cu unt rămâne marea mea slăbiciune. Doar că în cazul ăsta, amintirile îmi dau stări destul de diferite. Sunt amintirile de demult, din vremurile în care mâncam pâine cu unt aproape zilnic. Și mai sunt amintirile de dată recentă, care-s mai dureroase, din vremea în care am reușit să port pentru prima oară în viața mea blugi mărimea 27. Dar ca să ajung aici, pâinea cu unt, pe care o iubesc, a rămas mai degrabă în amintirile de demult decât în meniul meu obișnuit. :)