[Work & Self] Ioana Bâldea Constantinescu: Am început cu entuziasm, literalmente îndrăgostită de ce făceam. Acum știu că viața nu e făcută din relevanța pe piața muncii

După decenii de post-comunism în care munca până la epuizare și stresul permanent au fost glorificate și vândute drept virtuți ale reușitei, de o vreme pare că am început să ne mai trezim. Mediile performante nu sunt cele în care oamenii trăiesc sub presiune continuă. Pentru că acolo există și lupta pentru supraviețuire. În spațiile dominate de frică și competiție toxică, creativitatea nu mai găsește spațiu să existe.

Jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu crede că oamenii nu muncesc mai bine cu pistolul la tâmplă, ci mai mult, fără să se concentreze pe eficiență. Inevitabil, în astfel de situații apar și perioade în care nu mai poți.

„Din perioadele în care nu mai poți nu înveți. Ele vin și îți arată limita ta. Uite-o. Asta e. Dincolo de asta nu mai absorbi informație relevantă și nu mai dai randament. Ceva te-a îngenuncheat. E foarte simplu să transformi totul într-o narațiune a anduranței și să (îți) spui că, până la urmă, te-ai ridicat. Întrebarea e dacă te-ai ridicat același”, spune Ioana. 

Vorbim în continuare cu Ioana Bâldea Constantinescu despre identitatea în muncă, despre ce a devenit important pentru ea odată cu experiența.

Etape formatoare, care te-au adus unde ești azi

Sunt jurnalist de peste douăzeci de ani în zona culturală. Am studiat limbi și literaturi străine, am un master în Studii Culturale Americane, am lucrat în radio, am scris și scriu pentru mai multe publicații și platforme culturale (opinie, interviu, cronică de carte), am publicat câteva romane și un fel de ego proză ciudată și greu încadrabilă, dar care-mi este foarte dragă, moderez evenimente (în principal legate de literatură), de câțiva ani fac podcast. Sunt linii generale ale unei meserii care se învârte în jurul reflecției, al conversației, al informației și al intenției creative.

Îmi e greu să spun unde sunt astăzi. Probabil într-un punct în care nu mai văd ceea ce fac ca pe o carieră cu etape clare, tradiționale, ci ca pe o viață intelectuală complicată, pe care mi-o doresc relevantă social, congruentă cu lucrurile în care cred și/sau care îmi dau sens, decentă din punct de vedere al traducerii ei financiare.

Cine ești când nu muncești. Cine ești când muncești

Îmi place să cred că sunt aceeași persoană. Am valori care nu fluctuează în funcție de orele de lucru. Am aceleași repere, am standarde, dileme (din astea am multe și mi se par mai degrabă utile decât destabilizatoare, când vine vorba de muncă), limite. Nu sunt un hamster performant - legată de birou, tabele și rutină, mă pierd. Pierd mult din mine. Cu microfoane, provocări creative, documentare care presupune descoperire, concentrarea pe care ți-o dă un eveniment cu public, plăcerea de a fi arhitectul unui text sau al unui dialog, mă recuperez.

Sunt eu însămi. Asta probabil că înseamnă că sunt un om care ține mult la libertatea lui de exprimare și de creație și se teme foarte mult de standardizare și de rigiditate. Țin cont de lucrul ăsta în toate contextele mele de muncă. Nu mă lupt cu el, nu-l ignor. Sunt un om care scrie și întreabă. Cu public, de obicei. Fără această dimensiune, șchioapăt.

Cât de mult te definește ceea ce faci

Scrisul mă definește… mult. Inclusiv scrisul care nu se întâmplă. E acolo și absența doare puțin. Nu insuportabil, dar doare. Am început cu entuziasm, literalmente îndrăgostită de ce făceam. Acum știu că viața nu e făcută din relevanța pe piața muncii. Nici măcar a muncii care îți place. Cumva, generația mea a prins mai greu ideea asta. Acum știu că viața mea e cu oamenii pe care îi iubesc și care mă iubesc, e făcută din ficțiunile și din muzicile în care mă bălăcesc, ideile care mă animă, fragmentele de frumusețe și de vitalitate pe care le colecționez, momentele în care aleg cu claritate cum trăiesc.

Atât cât pot (ca un om cu facturi și responsabilități), nu las munca să mă locuiască, ci încerc să locuiesc cu conștiință fiecare act de muncă. Da, ca noi toți, muncesc mai bine, mult mai bine, când o fac cu plăcere. Tot ca noi toți (sau poate, doar, ca procentul mainstream), am învățat că e imposibil să faci numai ce îți place și să fii cât de cât stabil financiar.

Muncă, job, profesie. Cum zici tu

Am o profesie și am job-uri. Ambele presupun muncă. Muncesc în studio-uri, în fața laptop-ului, uneori în fața unor oameni care consumă eveniment cultural. Toate astea cer pregătire, studiu continuu, adaptabilitate și, deloc în ultimul rând, un oarecare echilibru exterior inclusiv atunci când îți lipsește cel interior. Adică efort susținut, din care ce se vede în afară e doar… sprint-ul.

Cum s-a schimbat perspectiva asupra profesiei odată cu experiența

Experiența îți dă siguranță și, uneori, îți ia din energia aceea bună pe care o alimentează entuziasmul. Nu pentru că te sastisești, ci pentru că intervine predictibilitatea. E motivul pentru care, pentru mine, funcționează bine variația. Scriu și vorbesc și pentru print, și pentru online, și pentru oameni care vin la festivaluri, lansări, târguri de carte și alte evenimente de tipul acesta. Asta te ține mai agil profesional și nu-ți dă voie să te culcușești în același format confortabil pe care să-l rulezi ani de zile.

Ce a devenit important pentru tine și nu era în anii de început

Îmi este foarte important mediul în care lucrez. Așa cum îmi e importantă și stabilitatea (dacă am nevoie ca modul în care mă exprim să fie variat, asta nu înseamnă că aș înflori în medii turbulente, dimpotrivă). Îmi displace conflictul, îmi plac mult complicitatea și umanitatea simplă din echipele bine sudate.

Cred sincer că oamenii care muncesc în medii mai puțin stresante performează. Au spațiu să performeze, pentru că nu trebuie să se lupte zilnic să supraviețuiască. Pot să aibă idei, nu merg la birou cu frică, au conversații și negocieri profesionale. Sunt cei care se adaptează mai ușor la schimbare, iar exigențele se schimbă rapid, mai ales în lumea noastră. Oamenii nu muncesc mai bine cu pistolul la tâmplă, ci doar mai mult. În mediile stabile, oamenii se concentrează pe eficiență.

Ce îți influențează cel mai mult munca în prezent

Relația cu timpul. Care e alta după 40 de ani. Nu vrei să-ți mai bați joc de timpul tău, nu mai ai tot timpul din lume, nu mai ai răbdare cu lucrurile care trenează. Ai, în schimb, o conștiință mai acută a lucrurilor pe care-ți dorești să le faci bine, pentru că nu mai ai cele un milion două sute de șanse și bateria 200% încărcată de la început. Pentru mine e important să simt că munca mea e relevantă pentru ceilalți și pentru mine, tocmai pentru că urăsc ideea de a mă risipi sau, mai bine zis, de a mă cheltui gratuit atâta timp cât mai am un buget de idei și de forțe.

Ceva ce ai redescoperit recent că îți place în munca ta

Îmi place faptul că, ocazional, îmi dă voie să explorez ce și cât poate să facă, să ducă și să transforme mintea mea. Că îmi dă voie să renegociez cu mine cine sunt și ce pot, ce mă interesează și ce îmi doresc. De la mine.

Partea din tine care rămâne invizibilă în ceea ce faci

Documentarea, consumul psihic, volumul de muncă într-un interval mic de timp, presiunea momentelor cu miză, dezamăgirile (există, sunt de toate felurile și uneori le duci cu pudră pe față și cu un efort de dicție suplimentar). Toate astea nu se văd și, cu ele în minte, am o scris la un moment dat un text care se numea Ție îți e ușor…, pentru că oamenii presupun destul de des că, dacă îți place suficient de mult ceea ce faci, e ușor.  Cum ne spune și clișeul potrivit căruia, dacă-ți place ce faci, nu vei munci o zi în viața ta. Lucrul ăsta e de o toxicitate rară, perpetuată sistemic și transgenerațional.

Nu cred că am multe alte talente. Cred că talentul meu cel mai important a fost… să mă joc, să inventez lucruri. Orice muncă minimal creativă are în spate un adult în care s-a păstrat un apetit consistent pentru joacă. Din păcate acest talent nu… rentează. Dau de el, uneori, când scriu. E ca un pulovăr vechi, pe care-l ții în dulap pentru că, în fapt, e cel mai bun pulovăr al tău, chit că nu-l mai porți decât acasă.

O zi bună de lucru la tine

Nu e plină ochi și nu e o zi în care am făcut multe lucruri, ci o zi în care am făcut lucrurile la nivelul la care mi-am propus să le fac. O zi bună e o zi la finalul căreia munca m-a încărcat, nu m-a descleiat uman.

Ce înveți din perioadele în care simți că nu mai poți

Din perioadele în care nu mai poți nu înveți. Ele vin și îți arată limita ta. Uite-o. Asta e. Dincolo de asta nu mai absorbi informație relevantă și nu mai dai randament. Ceva te-a îngenuncheat. E foarte simplu să transformi totul într-o narațiune a anduranței și să (îți) spui că, până la urmă, te-ai ridicat. Întrebarea e dacă te-ai ridicat același. Câteodată, ce ai pierdut nu merită faptul că ai învățat că poți supraviețui.

Ce nu mai tolerezi

Lipsa de respect, laxitatea etică, standardele fluctuante, abuzul de putere, impostura, părerologia. Nu doar în profesia mea.

Cum navighezi între ce vrei să faci și ce trebuie să faci

Cu conștiință. Dar încerc să păstrez cât mai mult din ce vreau să fac în economia vieții mele, în așa fel încât să nu mă acresc și să nu mă detașez inerent de ce trebuie să fac.

„Responsabilitate” în domeniul tău

Să livrezi cel mai bun rezultat pe care-l poți livra fără să faci rău. Nici altora, nici ție. Tipul de rezultat de care să fii mulțumit și peste trei zile, și peste trei ani.

O parte din tine care simte că trăiește „pe pilot automat” în muncă

Da, există. Nu știu în ce măsură adulții care muncesc în secolul nostru pot schimba asta. De cele mai multe ori iau notă când se întâmplă. Singurul lucru pe care îl pot hotărî eu este unde e limita mea - cât timp pot munci așa și în ce condiții.

Cel mai important „nu” pe care l-ai spus în carieră fiindcă „da”-ul nu era conform cu cine ești

Am spus nu continuării muncii mele de 18 ani, la momentul respectiv, la Radio România și unui proiect pe care-l creasem, pentru care muncisem foarte mult și care îmi era identitar, Orașul vorbește. A fost cea mai grea decizie profesională pe care am luat-o, cu impactul cel mai mare asupra vieții mele. Este, în continuare, în perfect acord cu grila mea de valori morale.

Cum arătă o imagine cu ce iubești cel mai mult profesional

Cel mai mult îmi place când deschid un document în care… muncesc, de ceva timp, și-l las să mă ducă acasă.