[Work & Self] Catinca Drăgănescu: A devenit important să las ceva în spate, să pun umărul la a împinge fizic limitele lumii: generozitatea și umanitatea ca forme de rezistență într-o lume atomizată și bolnavă de individualism

De când a devenit important să lase ceva în urmă prin munca sa, Catinca Drăgănescu și-a asumat că trebuie să stea mai departe de scenă, ca să poată fi mai aproape de sistem, să se lupte cu el când e nevoie. Prin teatru. De doi ani și jumătate este managerul interimar al Teatrului Masca, pe care l-a regândit și schimbat. L-a transformat dintr-un teatru public de cartier despre care nu se știau foarte multe într-un loc de cultură unde publicul se înghesuie să vadă spectacole contemporane, progresiste, pe teme fierbinți ale prezentului.

Catinca își pune la bătaie energia și resursele pentru că lumea are nevoie de educație și cultură ca de aer. Sunt multe zile provocatoare în munca sa, dar sunt și cele bune.

„O zi bună e aia în care intru și reușesc să aduc cu mine echipele cu care lucrez în starea de creație. E o energie foarte specială să îți depășești limitele propriei imaginații, să devii canal pentru ceva mai mare, să aduci în existență nerostitul, invizibilul. O zi bună include cafea bună, speranță și curaj”, spune Catinca.

Catinca Drăgănescu povestește în continuare despre ce face în teatru acum, și despre o parte din ea care rămâne invizibilă în munca sa, dar care este tocmai marea ei putere.

Etapele care te-au adus unde ești astăzi

Am copilărit la Constanța, la bunici.  Țin minte că mergeam cu bunicul pe Valea Portului și el mă întreba ce văd și cum mi se pare, scria cuvintele alea într-un carnețel și le numea poezie. De aici se trag multe. Apoi ar fi faptul că la noi acasă se vorbea mult în șoaptă, iar mie îmi plăcea să trag cu urechea. Ascultam atent apoi refăceam scena la mine în camera cu păpuși. Trupa de teatru din liceu, un fel de Tărâmul Făgăduinței pentru timizi și ciudăței. Bac-ul picat pentru că m-am îndrăgostit și efectiv mi-am pierdut mințile (și de teatru și de un băiat cu ochi albaștri).

Facultatea de Comunicare, cei câțiva ani de publicitate – contrapunctul realist la existența poetică, un fel de școala vieții pentru visătorii cronici. I-am considerat mult timp niște ani de rătăcire, dar mai târziu am realizat că sunt de fapt anii care m-au salvat de la idealism ca formă de inadaptare. Apoi a venit în sfârșit regia de teatru și primul moment în care lumea pentru mine a căpătat sens. Îmi iubesc meseria într-un mod foarte particular și pasional. Mult teatru independent, încercări succesive de a construi o echipă care să reziste în timp. Experiența internațională. Și la început de 2023 telefonul care a dat peste cap toate planurile: “vrei un teatru?” – “vreau sa construiesc ceva”. Din septembrie 2023 sunt manager interimar al Teatrului Masca din București. Rămân animal de scenă, dar pentru o perioadă mă iau la trântă cu sistemul. Mie teatrul mi-a dat foarte mult, acum e momentul meu de dat înapoi.

Cum îmbini identitatea ta cu munca

Nu e neapărat bine, dar e asumat. Eu sunt 1 la 1 cu ce fac. Identitatea mea e indisolubil legată de teatru. Nu o simt ca pe o meserie, o simt ca pe un modus vivendi. În primul rând, sunt un om care se caută pe sine și pe ceilalți prin teatru, care vrea să facă bine și să ducă o existență poetică, într-o relație nu confortabilă, ci provocatoare cu lumea și viața. În al doilea sunt un explorator, mă fascinează ideea că tot ce e in jur e o invenție și că viața se joacă la percepție. Am foarte multă nevoie de sens, lupt pentru cauzele în care cred, teatrul meu nu e niciodată neutru, probabil pentru că mă ambiționez să cred că el lucrează pe tărâmul conștiinței, și individuale, și colective.

Ce s-a schimbat în relația dintre eul tău și muncă

Cred că m-am radicalizat cumva. La început teatrul era în primul rând terapeutic pentru mine, m-a ajutat să mă înțeleg (nu neapărat să mă accept, dar asta e altă discuție). Mai târziu a devenit o interfață de comunicare cu ceilalți: acolo sunt toate lucrurile pe care nu am curajul să le spun cu voce tare. Acum a devenit un spațiu de rezonanță între adevărul meu și ce e pulsatil și vibrant în inconștientul colectiv. Lucrez la a aduce în existență nearticulatul, spațiile oarbe, adevărurile pe care nu avem curajul să le articulăm. Teatrul a devenit locul meu de bătălie și tandrețe cu lumea înconjurătoare.

Muncă, job, profesie. Cum zici tu

Mă întreb în timp ce răspund dacă aici ar fi cazul să vorbesc despre regie sau despre faptul că sunt manager la Masca. Mult timp când ziceam “teatru” ma refeream exclusiv la scenă, la spectacol. Apariția Masca în viața mea însă mi-a dinamitat conceptul. Când vorbesc de Masca simt foarte multă responsabilitate, dacă la scenă e cu pasiune, aici e cu misiune. Formula la care am ajuns este: regizoare într-o aventură cu managementul. Niciuna nu e job. Ambele sunt pentru ceilalți.

Ce a devenit important pentru tine și nu era în anii de început

Teoretic cred că e sănătos să păstrezi o distanță între cine ești și ce faci, practic eu nu reușesc, deci cu siguranță nu sunt un exemplu de urmat. Dar bine, eu fac parte din categoria fanaticilor. Am în “Reconstituirea” o replica ars poetica “numai visătorii pot să schimbe lumea, numai visătorii!” – pe aici și eu. A devenit important să las ceva în spate, să pun umărul la a împinge fizic limitele lumii: generozitatea și umanitatea ca forme de rezistență într-o lume atomizată și bolnavă de individualism. A lupta pentru binele colectiv e forma mea cea mai personală de revoltă. Eu lupt prin teatru.

Ce îți influențează cel mai mult munca în prezent

Și acum să trecem la discursul rational. Fac tot ceea ce fac pentru că cred în importanța culturii și educației în construcția unei societăți umaniste. Lumea de azi are nevoie de cultură și educație ca de aer. Și e important ca ele să ajungă la cât mai mulți. De asta mi-am dedicat acești ultimi doi ani și jumătate reimaginării Masca, singurul teatru public de cartier din București. Altfel spus: îmi pun la bătaie toată energia și toate resursele acolo unde simt că pot contribui la a face bine, acolo unde simt că e nevoie de mine. Conștientizarea acestei responsabilități duale, individuale și colective e forța din spatele a tot.

Ce ai redescoperit recent că îți place

Cred că “am descoperit” ceea ce ce bănuiam deja, dar îmi era frică să accept: că e mare nevoie nu doar de artiști, ci de creatori de context. Intuiam, dar nu mi-am dorit neapărat să fiu unul dintre ei. Mi-am dorit mult timp cu ardoare scena, doar scena. Și acum știu că cel puțin pentru moment sunt mai utilă în altă parte. A fost greu de acceptat. Îmi place ce fac la Masca, nu pentru că e ușor, ci pentru că e contra curentului, împotriva inerției.

O parte din tine care rămâne invizibilă în ceea ce faci

David Esrig zicea că teatrul e de fapt o formă de alchimie. Cred că super puterea mea ca om e de a transforma. Nu e neapărat o calitate, cu siguranță nu e comodă, nici pentru mine, nici pentru ceilalți, dar e o trăsătură fundamentală și vine la pachet cu o forță care uneori și pe mine mă sperie. Ce rămâne ascuns, așa ca invizibilul lui Cocteau, e hiper-sensibilitatea mea. Pe asta o văd puțini, dar de fapt ea e cea care mișcă tot totul – ăsta e marele meu secret. Altfel, pun pe masa tot ce am, joc plenar, pentru că încă odată, sunt ceea ce fac.

O altă parte din tine, care simte că trăiește „pe pilot automat”

Eu nu prea știu să fac bine pentru mine, să îmi fac bine. Nu trăiesc confortabil, îmi place însă să cred că trăiesc cu sens. Uite – chiar vorbeam recent cu niște prieteni despre relația de codependență dintre mine și Masca. Dar eu nu știu să trăiesc altfel. Am o incapacitate organică de a nu mă implica total. Dar și de a face lucruri în care nu cred.

Nu fac regie pe pilot automat, dacă nu am ceva de spus, prefer să tac. Nu fac comenzi, nu lucrez formal, tot ceea ce pun pe scenă e foarte personal. Sunt întrebările mele, sunt măcinările mele, sunt trăirile mele. Dar bine, cum spuneam, eu mă lupt cu inertia. Și nu poate sta lângă mine decât cineva care crede la fel de ardent în viața-misiune. Aș vrea să reușesc să nu mă mai auto-epuizez, încă învăț cum să nu ard tot timpul fitilul până la capăt.

O zi bună de lucru la tine

O zi bună e aia în care intru și reușesc să aduc cu mine echipele cu care lucrez în starea de creație. E o energie foarte specială să îți depășești limitele propriei imaginații, să devii canal pentru ceva mai mare, să aduci în existență nerostitul, invizibilul. O zi bună include cafea bună, speranță și curaj. Într-o zi bună descopăr lucruri noi. Într-o zi bună simt că ceea ce facem are sens.

Ce faci când simți că nu mai poți

Deznădejdea e pandantul speranței, iar eu sunt un om profund dual, pendulând frecvent între cele două extreme. Când simt că nu mai pot, mă întorc la bază, la valorile mele, la oamenii mei, la pisicuțe, la întrebarea aia dureroasă “cine sunt eu in viața mea?”. Ca manger interimar de teatru mic, pot spune cu mâna pe inimă că am trecut în acești doi ani și jumătate prin tot spectrul de culori ale neputinței și frustrării. Mă frustrează iresponsabilitatea autorităților, apatia socială, egoismul artistic, lipsa de empatie. Mă întreb frecvent de ce fac ceea ce fac, de ce confortul personal nu e o prioritate, de ce stau pe contrasens. Și mă întorc la ideea (poate ușor narcisică) că fac parte dintr-o familie a fanaticilor care resimt propria existență ca pe o misiune. Deci mă gândesc că cu cât e mai greu, cineva trebuie să o facă, și că o exista un sens pentru care mă aflu acum aici, îmi strâng toate forțele și o fac. Eu nu știu să renunț, am acceptat însă că pot să pierd, dar ce frumos e să încerci să zbori.

Ce nu mai tolerezi în industrie

Inerția, individualismul, lipsa de responsabilitate, conformismul. Suntem în plin atac asupra realității, iar arta poate și trebuie să rămână un act de revoltă, un bastion al adevărului, un spațiu de confruntare cu punctele oarbe, un resort în tensiune. Suntem într-o renegociere de sens a artei și culturii, nu (mai) putem juca pasiv. Ne privește reimaginarea sistemului cultural, ne privește disoluția socială și falimentul moral care ne înconjoară. Nu mai tolerez indiferența, nu mai tolerez apatia.

Cum navighezi între ce vrei să faci și ce trebuie să faci

Pun binele colectiv în față, încerc să văd capătul tunelului. Mă întorc iar la poziția asta de manager interimar în care eu mă simt un intrus calificat – am un profil atipic care mă face să văd lucrurile altfel, dar “joc” și într-o ligă care mă percepe ca pe un corp strain și deseori mă respinge. Încerc să îmblânzesc limitele.

„Responsabilitate” în domeniul tău

Întrebarea asta a atins un punct sensibil: să îți pese de ceilalți, să îți dai seama că teatrul e fundamental o artă colectivă și generoasă. Să realizezi că este despre ceilalți, prin tine, dar nu despre tine. Să te folosești ca spațiu de rezonanță, să te iei în mâini și să te dăruiești. Să vezi verticala, să lucrezi întru conștiință, nu întru popularitate. Să crezi că binele naște bine, dar nu neapărat confortabil. Artistul e într-o relație tensionată cu sinele și lumea, sa te chestionezi constant, să ai curajul să stai în dezechilibru, să faci dezechilibrul ăsta vizibil, să te diseci pe viu, cu cruzime și tandrețe. Să privești lumea în ochi, chiar și atunci când te doare cruzimea ei.

Cel mai important „nu” pe care l-ai spus în carieră fiindcă „da”-ul nu era conform cu cine ești

Foarte la început, mi-a spus un mare artist și director de teatru celebrul :”Catinca, tu ești fată deșteaptă, de ce nu faci și tu piesa-piesă? De ce nu vrei tu oamenii să se simtă bine la teatru?” Și mi-a ieșit răspunsul ăsta, care în timp a devenit un fel de coloană vertebrală a raportului meu cu meseria: “Pentru că nu ar fi sincer și eu de fapt chiar nu știu să mint.” În timp, s-a nuanțat și asta și a devenit: ca să pot să mă dedic total trebuie să cred, pentru că teatrul nu e iluzie, e hiper-adevăr. Întotdeauna suntem mai sinceri cu mască (pun intended).

Dacă ai pune într-o imagine ce iubești cel mai mult la ceea ce faci, cum ar arăta

Cum ziceam, la mine e cu transformare. Nu ar putea niciodată fi o imagine, ci mai degrabă un gif: un ceva care se dezintegrează și apoi reconfigurează, altfel. Întotdeauna spirală. Trebuie să deconstruiești ca să reconstruiești, trebuie să distrugi ca să renască. Altfel spus, e de fiecare dată o revoluție interioară. Iubesc momentul ăla când te faci bucăți. Iubesc să te dai altora cu curaj și pasiune. Îi iubesc pe cei care aduc lumina în întuneric și nu le e frică să rămână singuri.