Mereu am privit ilustratorii de profesie ca pe niște extratereștri, care văd lumea total diferit de cum o văd restul - mult mai în profunzime. Da, e exercițiu și repetiție să înveți să desenezi, dar sunt convinsă că trebuie să ai un alt soi de receptori ca să continui ce ai învățat. La fel ca o poveste, care poate să te captiveze într-un univers paralel, ilustrațiile au puterea de a juca rolul de portaluri către lumi familiare, dar totuși nemaivăzute până acum.
Irina Neacșu este unul dintre creatorii acestor portaluri. Arhitect la bază, școlită la Ion Mincu, în București, Irina se reîntoarce în locul natal, în Transilvania, unde regăsește liniște, tradiții și un peisaj botanic care o inspiră. De la ilustrațiile de zi cu zi, la documentarea cărții ”Flori transilvane” și până la pregătirea expoziției multimedia Linea lignea, toate proiectele recente ale Irinei își au rădăcinile în Transilvania, un loc multietnic, unde oamenii conviețuiesc cu natura și o fac parte din cultura lor.
Cu flori ilustrate și povești spune în tihnă de Irina, în rândurile de mai jos:
Despre tine
Cred că în cazul meu, domeniul artelor a fost de fapt cel care s-a format primul, ca vocabular emoțional, și aici mă refer la artele vizuale. Am optat spre studii de arhitectură mai degrabă din rațiuni practice, legate de structurarea unei meserii care să încorporeze nevoia acestui tip de exprimare, respectiv grafică.
Creionul a rămas pentru mine modul principal de comunicare; schițez, scriu de mână, simt că am un fel de baghetă magică cu super puteri, dacă țin în mână un creion chiar și fără să trasez vreo linie. Doar gestul mâinii și anticiparea practicii de desen declanșează un mod anume de gândire, în cazul meu. Așadar, desenul minuțios, propriu artei botanice, este o bucurie, prin exersarea observației, a curiozității, a traducerii în linie a unui univers întreg.
Puncte de intersecție între natură și cultură
Probabil că locul este cel mai important. Modul în care percepem spațiul, în care ne raportăm la el, cu atașament, memorie, fascinație, teamă, putere etc. S-ar putea spune aici că modul de raportare la spațiu este însuși o chestiune culturală. Totuși, rămâne o opțiune personală, și cred că este nodul care generează aceste intersecții.
Un loc oferă oportunitatea cunoașterii, dar și improvizației, a științei și a legendei în egală măsură. Cercetând aceste intersecții, am descoperit că nu mă pot raporta la caracterul unui loc negând unul sau altul din aceste două capete ale spectrului istoriei culturale. Așadar, aceste noduri în care găsim legenda și știința împreună, cred că funcționează nu numai ca intersecții, ci și ca puncte de cartografiere a unor locuri.
Ce te leagă de peisajul transilvănean
Puțină istorie personală, puțin hazard și, ca în orice legătură de suflet, decizia de a mă lega de acest loc, și nu de altul. Familia mea are rădăcini transilvane și, poate cu această nostalgie a copilăriei mici în suflet, deși sunt născută în București, am revenit în Transilvania cu ocazia practicilor de studiu din cadrul facultății de arhitectură.
Am căutat întoarcerea și cunoașterea, așa s-a creat atașamentul și, la un anumit moment, și bagajul cu care am decis să mă mut dintr-o provincie în alta. Călătoresc mult, locuiesc în continuare în locații multiple și nu m-aș putea numi de-a locului. Dar lucrând în acest peisaj am început să îl cunosc tot mai bine și să îmi doresc tot mai mult să conectez informațiile încă extrem de disparate pe care le întâlnesc.
Procesul documentării cărții ”Flori transilvane”
Proiectul acestei cărți este un caz concret de unde dai, și unde crapă. Începusem să întreb cu voce tot mai tare ce sunt florile brodate în cusătura săsească? Sunt anumite specii? Reprezintă ceva? Sunt doar modele abstracte? Am prins curaj să caut răspunsuri odată cu începerea cercetării doctorale, în cadrul UNARTE.
Cu arme noi, să zic așa, respectiv un cadru academic prin care puteam formula cererea accesului la anumite arhive, dar și cu un know-how primit în cadrul școlii doctorale, am pornit într-o explorare multidisciplinară, cu documentare foto, interviuri, studii de arhive, cercetat de colecții etc.
Am găsit unele răspunsuri, am înțeles că un răspuns complet are nevoie de o viață probabil, dar că până atunci, o țesătură enormă de idei și istorii relevă legături mult mai profunde între cultură și natură, în Transilvania, decât premisele modeste de la care pornisem eu. Așadar, am decis să scriu această carte ca un prim capitol al căutărilor mele și să asamblez totul într-un format care să ajungă la un public cât mai larg. Să contribuie la cunoașterea acestui spațiu dincolo de unele clișee turistice și să explice continuitatea acestui peisaj cultural.
Cercetarea botanică: o muncă precisă sau curiozitate
Răspunsul aici ar putea fi: și, și. Uneori procesul e declanșat de artist și o să continui cu exemplul propriu, pe care până la urmă îl cunosc cel mai bine. Lucrând la documentarea unei plante, se face multă muncă în teren, se observă dezvoltare în diferite anotimpuri, reacția la diferite condiții, se măsoară, se fotografiază.
Pentru că un artist nu este și botanist, este important să lucreze cu specialiști. În cursul lucrului pentru carte, spre exemplu, am lucrat cu specialiști în botanică, fitofarmacie și silvicultură. Dacă se poate, accesul la colecții de plante, precum ierbarele, e de mare ajutor.
Dar de multe ori, curiozitatea preia frâiele. Căutând informații și înțelegând mai multe despre plantele cercetate, se pot crea compoziții mai ample, care să reflecte nu numai orizontul botanic, ci și cel cultural, al unor asocieri folclorice sau terapeutice.
Legătura om-natură: există, e necesară?
Eu cred că legătura există. Chiar și într-un mediu puternic organizat, avem o sensibilitate la estetica condițiilor atmosferice, cel puțin. Reacționăm la natură, ne îmbrăcăm conform temperaturii și avem oscilații emoționale în funcție de condițiile meteorologice. Este tot o formă de legătură cu natura, fără a fi montaniarzi sau grădinari.
Un contact constant cu natura, însă, cred că antrenează simțuri umane fără de care am experimenta o formă de regres. Mirosul, auzul, văzul și atenția, prezența chinestezică în general, toate acestea sunt moduri prin care ne exprimăm și ne regenerăm gândurile și senzațiile. Tocmai această digitalizare ne permite contactul cu locuri care acum câțiva ani, nu prea mulți, erau inaccesibile. Și aici mă refer la hărți digitale, la sisteme de navigare GPS, la acces la informație, deci rămâne la noi discernământul folosirii acestor tooluri digitale în avantajul nostru.
Yale, New York Botanical Gardens și Ion Mincu: în rol de educator
Simt că privilegiul de a contribui la formarea tinerilor este mai presus decât privilegiul de a avea talent. Multă lume, mai ales dintre cursanții adulți, privesc admirativ abilitatea mea de a desena, însă cred că și acest desen poate rămâne aruncat în gol dacă nu capătă o formă de interacțiune. Educația, atât formală cât și informală, cred că rămâne elementul cel mai prețios al practicii mele.
Să spunem că am rămas familiarizată cu Universitatea Ion Mincu încă de pe vremea studiilor mele, iar acum, susținerea cursurilor în cadrul acestei instituții este o adaptare firească la progresul metodelor și informației.
Experiența din Statele Unite ale Americii însă a fost complet diferită față de orice știam. Aici am învățat mai mult despre toleranță și diversitate în relația cu studenții, despre predare ca exercițiu participatoriu, de implicare a studenților, chiar și în cazul cursurilor teoretice, ceea ce în sistemul nostru nu se prea practică. De fapt cred că tocmai cursurile de pedagogie la care am avut acces la Yale au fost cea mai interesantă experiență din acest punct de vedere. În rolul de educator îmi place dialogul, și atunci când reușesc să deschid, prin proiectele pe care le predau, un dialog, cred că deschid un canal de circulație a interesului, curiozității și creșterii.
Școli de Vară, în Brașov și Viscri
Cele două școli de vară, la Brașov și cu recurență mai rară la Viscri, au reprezentat încă de la început o extensie a atelierului în forma unor programe intensive de predare a desenului și picturii botanice. Aceste module sunt dedicate adulților. Lucrăm diferite tehnici, unii cursanți fiind începători, sau amatori, alții specializați pe diferite forme de artă, care caută o îmbogățire a limbajului creativ.
În cazul acestor ateliere, motivația mea este legată de o contribuție la declanșarea sau hrănirea unui simț estetic și a unei extinderi a creativității în grupuri de oameni legați prin pasiuni comune. Chiar și această legătură în sine este valoroasă, pentru că aduce împreună oameni.
Viața dedicată artei: ce e ușor, ce e greu
În cazul meu, practica artistică este una solitară. Am deprins liniștea și, uneori, zic că am deprins chiar și disciplina unei rutine sănătoase de lucru. Aici e partea fluidă. Timpul curge în ritmul meu, între teren și masa de lucru și zilele sunt îmbibate de frumosul ăsta de bază, al naturii bine echilibrate formal și cromatic, care mă umple de liniște. Cred că cel mai greu de gestionat e demonul scopului în viață, dar ăsta ne bântuie pe toți, indiferent de profesie.
De unde stau acum, aș povesti că proiectele de arhitectură erau răspunsurile unor nevoi. Ele erau cerute și reprezentau soluțiile unor probleme, respectiv de locuire. În cazul artei, ea este produsă de multe ori înainte de formularea nevoii, de multe ori chiar asta și face, contribuie la articularea unei nevoi pentru că oferă canale emoționale care duc la introspecție.
Totuși, înainte de a ști unde și pe cine atinge arta mea, mă pot atinge pe mine întrebări existențiale greu de gestionat, din gama: De ce fac asta? Cui îi servește arta mea? Are cineva nevoie de asta?
Arta botanică, din fericire, nu permite accesul la întreg spectrul acestor chestionări, pentru că este de fapt o formă de ilustrație, și este de multe ori cerută de text, de cercetare, de proiecte colaborative.
Ilustrațiile preferate
O să aleg câteva ilustrații din cea mai recentă colecție, Linea lignea. Iată o compoziție de cusătură cu desen în grafit pe hârtie, un fragment din caietul meu de schițe și un cuplu de (două) lucrări mai mari, reprezentând un fragment lemnos și un obiect de lemn.
Probabil că acestea punctează pe scurt traseul expozițional, și vorbesc, pe rând, despre moduri de chestionare a peisajului cultural. Uneori printr-un mimetism al practicilor tradiționale, alteori prin observare în teren și, nu în ultimul rând, prin prelucrarea informației în atelier, unde se suprapun noi și noi straturi personale.
Expoziția „Linea lignea”: nucleul, intenția
Intenția acestui proiect este chestionarea problematicilor legate de memorie, conservare și muzeificare în peisajul cultural. Dintr-un unghi botanic, da, lucrările nu se referă neapărat la artă botanică în sensul clasic, ci la invocarea acestei estetici ca mod de decriptare a unei realități complexe, întâlnite în teren, iată, la limita dintre arhitectură și artă, precum și la limita dintre cultură și natură.
Lucrez la acest proiect cam de doi ani, nu într-un ritm constant, însă. Proiectul a luat pe drumul său tot felul de forme și de intenții care au spiralat în jurul temei principale. Și poate tocmai aici a fost provocarea principală, găsirea unui limbaj multimedia care să se auto explice, ca un parcurs cu care publicul poate rezona similar cu experiența unui peisaj.
Grafica și obiectul sunt recuzite arhitecturale, dar nu numai. Sunt, generic, reprezentări ale culturii materiale și culturii vizuale care definesc orice experiență umană până la urmă. Expoziția probabil că vorbește în primul rând specialiștilor care lucrează cu peisajul cultural (arhitecți, restauratori, ecologiști, peisagiști etc) dar nu exclusiv. Sper ca ea să vorbească în egală măsură unui public larg, care va găsi aici frânturi de memorie și interpretări inedite ale acesteia. Expoziția pornește din București, asemenea mie însămi :) e locul de pornire la care mă voi raporta întotdeauna ca la un fel de dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Va călători (spoiler) spre toamnă la Viscri, și mai departe spre destinații pe care le voi anunța pe parcurs.
Ce urmează
După fiecare proiect închis promit că urmează somn și niciodată nu reușesc să mă țin de cuvânt. Intru în faza de susținere a tezei de doctorat, am un proiect editorial în așteptare și un set de lucrări botanice în lucru pentru expoziția Royal Horticultural Society care va avea loc anul acesta la Saatchi Gallery în iunie-august.
În plus, Linea lignea este un proiect organic, care nu și-a atins limitele, intenția fiind de extindere nu numai volumetrică a conținutului, ci și o extindere a formelor sale de exprimare, așadar mă aștept să intre în dialog cu viitoarele spații de expunere.
