De cele mai multe ori disciplina și seriozitatea fac diferența. Oricât de talentat ești vei fi dat deoparte dacă nu te iei în serios sau dacă oamenii își dau seama că nu se pot baza pe tine, crede Gabriel Costan. Gabriel a absolvit Facultatea de Arte din cadrul Universităţii „Spiru Haret”, iar alegerea nu a fost nicidecum întâmplătoare, el simțind chemarea spre această vocație încă din copilărie.
Cu timpul, s-a remarcat nu doar în teatru și televiziune, ci și în zona de canto și divertisment. Unde mai punem că reclamele în care l-am întâlnit nu de puține ori se asezonează numai bine cu numărul său savuros de la „iUmor”.
Povestim cu el în rândurile următoare despre începuturile sale, provocările actorilor independenți, condițiile sine qua non în culise, pe scenă și în sală.
Pasiunea pentru teatru
În cadrul familiei lărgite întotdeauna mi-a plăcut să îi surprind pe toți cu replici drăguțe, cu umor, cu haz, să fac jocuri de cuvinte sau să am reacții spontane de mișcări fizice care să aducă un zâmbet pe fața tuturor. Bunicul meu mă numea „scamatorul” sau „artistul”, iar sămânța asta mi s-a plantat probabil undeva într-un colț al minții mele și avea să încolțească la sfârșitul clasei a 8-a când am decis să susțin examenul de admitere la clasa de actorie a Colegiului Național „Dinu Lipatti”. De atunci, am simțit și am știut că acesta e drumul pe care vreau să îl urmez. Am continuat pe „Calea Actoriei” (dacă îmi e permis să îi zic așa) la facultate, la clasa doamnei Sanda Manu și mai apoi masterul, la clasa doamnei Adriana Popovici.
Primele proiecte
După terminarea facultății, în 2008, alături de alți colegi am decis să facem spectacolul „Trei nopți cu Madox” de Matei Vișniec - atunci pot spune că am început să învățăm „cam care e treaba cu teatrul independent”. Și cum decurg lucrurile? Trebuie să faci, alături de colegi, toată munca pe care o fac departamentele unui teatru. Nu e simplu deloc! Găsirea unui regizor, a unui spațiu pentru repetiții, timp pentru repetiții (repetiții care de obicei nu sunt plătite), găsirea unui scenograf, căutarea unor eventuali sponsori pentru bugetul decorului și al costumelor (de cele mai multe ori bani „aduși de acasă”), găsirea unui spațiu de joc, promovare, discuții, idei, păreri, certuri, orgolii și multe alte lucruri... (care nu prea au legătură cu actoria, dar pe care ești „obligat” să le faci sau să le înveți dacă vrei să îți urmezi visul!
De ce e nevoie pentru acest domeniu
Eu îmi iubesc profesia pentru că se numără printre puținele meserii care te provoacă atât din punct de vedere fizic, cât și mental. Am fost învățat că „instrumentul” actorului este corpul, iar acesta trebuie să fie antrenat și odihnit pentru a funcționa la capacitate maximă. Din punctul meu de vedere, pe scenă sau la filmări, actorul trebuie să aibă „o stare de atenție și de prezență” mare, să fie concentrat 100% pentru a depăși eventualele accidente, cu o mare atenție și grijă față de colegi și mai ales din respect pentru spectatorii aflați în sală sau în fața ecranelor. De cele mai multe ori disciplina și seriozitatea fac diferența. Oricât de talentat ești vei fi dat deoparte dacă nu te iei în serios sau dacă oamenii își dau seama că nu se pot baza pe tine.
Cum a evoluat teatrul în România
Părerea mea este că lucrurile au evoluat în bine și vor mai evolua atât timp cât regizorii, actorii și alți oameni din fenomen își permit să fie liberi, curajoși și mereu în căutare de a-și exprima ideile ținând pasul cu societatea, tehnologia, tratând problemelor actuale sau reluând teme vechi general valabile cu instrumente noi. Aș dori să mai adaug că sunt foarte multe proiecte care din păcate nu ajung „să vadă” lumina reflectoarelor, sau proiecte care mor din fașă, pentru că teatrul independent nu este sprijinit sau luat în serios la adevărata lui capacitate, și chiar este păcat!!! (Îmi aduc aici aminte cu dezamăgire de părerea domnului ministru al culturii care a spus că „actorii care nu sunt angajați ai unui teatru, fac asta din hobby”). Dar să ne păstrăm optimismul și să sperăm că vor veni și oameni și vremuri care vor înțelege, susține și vor iubi cultura!
Proiecte care te-au surprins în 2025
M-a surprins și m-a bucurat faptul că spectacolul „Visul unei nopți de Vamă”, care are în distribuție 10 actori (o distribuție foarte mare pentru un spectacol produs în regim independent) s-a încăpățânat să existe, să se joace și chiar să se plimbe prin țară! Și încă se mai joacă!
Relația dintre noile generații și teatru
Nu am simțit că s-a schimbat ceva. Dragostea și setea de teatru au rămas aceleași. Din ce am observat, la teatru vin oameni de toate vârstele și asta e pentru noi o mare bucurie! Ne mai întristăm când sună câte un telefon prin sală, dar încercăm să trecem peste improvizând ceva drăguț, dar de reținut e că sunt și spectacole unde chiar nu ai cum să integrezi un sunet de telefon - dar asta e valabil pentru toate vârstele!
O replică preferată
În situații dificile încerc să îmi aduc aminte de replica lui Kirilov din „Demonii” de Dostoievski: „E bine. Totul e bine!”. Pentru alte situații, mai amuzante, îmi aduc aminte de replici din B.D.-uri sau din „Operațiunea Monstrul”.
Teatru în spații neconvenționale
De departe cel mai neconvențional spațiu în care am jucat a fost crama unei pensiuni, DAR...pe lângă spațiul de joc a mai fost ceva mult mai inedit! Pensiunea se numește „Șuior” și se află în varf de munte. Atât noi cât și decorul am ajuns acolo cu telescaunul și ce te faci cand ai un coleg căruia îi e frica de telescaun???
Dacă 2026 ar fi titlul unei piese...
Aș vrea să aibă un titlu tonic și optimist: „Hai să ne jucăm!”
Rezoluții pentru 2026
Îmi doresc proiecte frumoase, surprinzătoare, provocatoare, atât în teatru cât și în film!
Cea mai frumoasă amintire legată de teatru
Grea întrebare îmi pui tu mie!!! Și eu ar trebui acum să aleg o amintire??? Păi cum să uit primul spectacol? Sau cum să uit momentul în care un coleg mi-a cerut în 2009 să îi țin locul în spectacolul „Poker” și urma să fiu pe aceeași scenă cu actori precum George Mihăiță, Vladimir Găitan sau Valentin Teodosiu? Cum să uit emoțiile fiecărei premiere? Cum să uit simplitatea, eleganța și naturalețea doamnei Monica Davidescu din repetițiile spectacolului „Călătoarea și Shakespeare”? Sau să uit eu repetițiile de la „Ursul” cu domnul Marius Bodochi care a avut generozitatea de a-mi împărtăși multe „secrete” ale profesiei de actor? Sau să uit eu că am readus pe scena teatrului românesc, după foarte mulți ani spectacolul „Regina Mamă”, unde am avut onoarea de a o avea ca mamă pe doamna Olga Delia Mateescu?
Cum să uit repetițiile lungi și frumoase alături de toate colegele și toți colegii pe care am avut bucuria să îi am ca parteneri de scenă? Sau atâtea deplasări cu mașina, cu trenul, cu autocarul, unde s-au născut amintiri de neuitat? Și eu ar trebui să aleg doar una?!?!? Ok... Undeva prin clasa a 11-a, printr-o conjunctură favorabilă, am pășit pentru prima dată pe o scena unui teatru. Scena Teatrului de Comedie. A fost un „un pas mic”, dar pentru mine a fost „o întâlnire” fantastică ce a condus spre tot ce urma să se întâmple în viața mea!
