Meseria de actor este o meserie de cursă lungă. Crearea unei bune atmosfere în înțelegere și acceptarea vulnerabilității fiecăruia sunt primordiale pentru solidificarea legăturilor profesionale între actori, crede Radu Mateucă. Radu a absolvit Actorie și Arta Actorului la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, este actor de teatru pe scene independente și se împacă la fel de bine și cu rolurile din filme sau seriale. Și nu spunem că dă bine pe sticlă doar de amorul artei, ci pentru că participat la „Românii au talent” cu un număr cel puțin emoționant.
În pauzele de la filmări sau repetiții, clapele pianului îi urmează șirul gândurilor și formează ca un ecou pe tonuri și semitonuri, acorduri și note muzicale. Pentru că nu se lasă până nu creează o poveste în jurul fiecărei partituri, fiind astfel convins că o să ajungă la public perfect descifrată de pe orice portativ.
Povestim cu el în rândurile următoare despre interpretări artistice și topuri subiective, setăm rezoluții și descoperim cum un limbaj cultural universal ar putea fi mai curând o busolă. Astfel, am privi la unison, fără să mai derapăm.
Chemarea spre teatru
Până să dau proba de admitere în trupa de teatru a liceului, teatrul, pentru mine, era un subiect la care mă gândeam mult prea rar spre deloc. Pur și simplu a răsărit în viața mea, printr-un poster pe care l-am văzut pe o ușă din liceu (Liceul Teoretic „Ion Neculce”), în care scria că se caută noi actori care să completeze Trupa Experimenthalia, proba constând în pregătirea unei poezii și a unui moment de pantomimă. Pasiunea mea pe bune a venit din liceu când ne strângeam cu trupa de teatru în fiecare sâmbătă și repetam 2-3 ore. Țin minte că atunci era momentul în care mergeam cu cea mai mare plăcere la școală.
Primele amintiri
Cu mult înainte de intrarea în trupă, îmi amintesc că mergeam câteodată cu clasa de la școala primară la spectacole la Teatrul „Țăndărică”. Și mi-a rămas atmosfera aceea specifică de magie, mister, de intrare într-o altă lume, atunci când se stingea lumina și auzeam bătăile de gong. În special un spectacol m-a marcat profund și mi-a rămas bine de tot în spatele minții: se chema „Inimă de Piatră”- un spectacol foarte puternic care m-a marcat emoțional prin jocul foarte bun al actorilor și prin personajele pe care le creaseră. Pentru mine era ceva fabulos să văd acele personaje, mi se păreau un fel de supraoameni.
De ce e nevoie pentru acest domeniu
Cred cu tărie că răbdarea, încrederea în sine, dar și încrederea în Dumnezeu, sunt printre cele mai importante abilități de cultivat și practicat asiduu, neîncetat, pentru toată viața. Meseria de actor este o meserie de cursă lungă. Pe lângă aceste abilități spirituale menționate, cred că actorii la început de drum ar trebui să cultive lucrul în echipă, comunicarea, ascultarea activă, pentru că actoria este o meserie colectivă.
Noi, actorii, depindem unii de alții în scenă, dar până să avem spectacolul finalizat, avem nevoie și de o atmosferă bună la repetiții. Crearea unei bune atmosfere în înțelegere și acceptarea vulnerabilității fiecăruia sunt primordiale pentru solidificarea legăturilor profesionale între actori. Acestea ar fi abilitățile sociale. Iar ca abilități profesionale, antrenarea dicției, a vocii, a corpului și aducerea pe scenă a oricăror puncte forte specifice: unii poate au făcut mult timp sport, alții cunosc bine un instrument etc.
Cum a evoluat teatrul românesc
Dintr-un punct de vedere al progresului, teatrul a evoluat. Sunt spectacole diverse, pentru orice categorie de public. Sunt și spectacole comerciale care ajută creșterea economiei, dar sunt și spectacole artistice mai nișate, care țin viu spiritul teatral.
Progresul vine și cu o mare involuție, în schimb: când politica e poftită prea mult pe scenă, se învață că i se cuvine să și intre încălțată, lăsând urme mari de noroi. Asta se întâmplă câteodată pe scenele instituțiilor statului, însă mai agresiv de aproape un an.
O altă involuție este falia îngrijorătoare între teatrul de stat și teatrul independent, iar aici se resimte cel mai mult indiferența și abandonarea susținerii financiare ale teatrului independent de către Guvern. Ministrul actual al culturii consideră că actorii independenți fac teatru mai mult de hobby, nu ca profesie. Asta denotă clar o lipsă de responsabilitate și de respect la adresa actorilor, care au ales să se dedice acestei meserii cum se dedică un IT-ist IT-ului și cum se dedică un doctor medicinei. Este o lipsă de unitate și o lâncezeală civică din partea actorilor independenți, care, în mare parte, au obosit să mai lupte cu morile de vânt și cu mentalitățile precare. Domnul ministru, actor independent la bază, are într-un fel dreptate: dumnealui chiar prezintă o realitate tristă a acestei meserii, iar faptul că teatrul independent a devenit mai mult un hobby decât o profesie e din cauza lipsei reacției și a revoltei colective. Când o mentalitate este precară și împotriva evoluției, se datorează lipsei de unitate și acțiunii civice la nivel colectiv.
Eu unul pot refuza la nesfârșit proiecte care nu-mi aduc pâinea pe masă, doar că deciziile mele nu vor influența mersul colectiv al lucrurilor. Nu e ca și când mâine, dintr-odată, actorii vor face grevă și își vor cere drepturile, doar pentru că o mână de actori refuză să mai joace pe gratis, sau pe mult prea puțini bani.
Ce mă șochează și mai mult e nu neapărat indolența și lipsa de mobilizare colectivă, cât aroganța, sfidarea și dorința de sabotare care vine chiar din rândul actorilor. Păi dacă noi între noi, actorii, apelăm la meschinării de genul ăsta, cum ne putem aștepta să avem o voce, să fim văzuți, respectați (cum au de exemplu americanii Sag-Aftra)? Nu avem cum. Până nu lăsăm orgoliile stupide și viziunile politice diferite vom funcționa în bisericuțe și ne vom descurca atât cât putem, cum ne-am descurcat și până acum. Și asta e valabil în orice meserie. La finalul zilei cred că ideea de unitate este doar un idealism prostesc, n-a existat niciodată o mare familie, ci doar găști.
Dar publicul?
Oamenii vin la teatru, consumă teatru. Doar că nu dau prea multă importanță teatrului independent. Tinerii au fost, cred, dintotdeauna pasionați de această meserie și vin cu plăcere la teatre. Sper, totuși, să nu mă înșel și să nu fie doar o viziune optimistă, mai ales că mie îmi place să încurajez tinerii în direcția asta. Pericolele acestui secol sunt anumiți influenceri care țin tinerii lipiți de ecrane, injectându-le fel de fel de idei „năstrușnice”, îndepărtându-i de cultura adevărată și ținându-i dependenți de informații junk din abundență.
Din ce am mai auzit de la părinții mei, oamenii în vremea comunismului consumau mult mai mult teatru decât acum, pentru că era cam singura formă de divertisment. Ceea ce era foarte bine pentru actori. Și cred că era bine și pentru masele de oameni că erau scutiți de existența multor impostori care sunt liberi să-și dea cu părerea despre orice, fără nicio responsabilitate.
Astăzi, calitatea actului artistic a scăzut destul de mult, datorită „multitudinii de posibilități și opțiuni”. E practic un „mult zgomot pentru nimic”. Tehnologia evoluează, iar meritocrația se duce pe apa sâmbetei.
Recomandări din 2025
Unul din spectacolele care m-a surprins a fost chiar unul din care am făcut parte: „Doamna Flo”, un text consistent și profund scris de Cătălin Dumitriu, în regia Gabrielei Dumitru. A fost un proiect de la care am învățat multă meserie, și anume de la doamna Victoria Cociaș, o fabuloasă actriță, și am lucrat cu o regizoare care știe cu adevărat meserie și o face la nivel înalt, calitativ: Gabriela Dumitru.
Un alt spectacol este tot unul din care am făcut și fac parte în continuare: „Marfă Vie”, la Teatrul Amzei, în regia lui Alexandru P. Rusu. Din nou, o echipă talentată, oameni faini cu care am avut plăcerea și onoarea de a lucra și bucuria de a rezona. Sunt oameni fantastici care merită și așteaptă să fie văzuți de publicul larg.
M-am îndepărtat de teatrul așa cum este el acum, în mare parte politic. Anul 2025 pe mine m-a surprins negativ în sensul în care oamenii sunt extrem de ușor de manipulat și de dezbinat. Ca un om care gândește că această meserie este una colectivă și nu individuală, am decis să mă retrag și să-mi selectez cu mare grijă spectacolele la care vreau să merg, întrucât calea pe care au luat-o mulți din colegii mei e una greșită, și anume extremă (iar aici nu mă refer la extremismul demonizat, ci la faptul că se merge ori într-o direcție teatrală politizată plină de compromisuri ca să-ți asigure stabilitatea, ori într-o direcție idealistă săracă din care nu te poți întreține câtuși de puțin).
Eu nu pot alege nicio extremă, întrucât orice extremă e greșită. Cred în echilibru.
O replică preferată
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori./ Răsar şi pier cu rândul, fiecare:/ Mai multe roluri joacă omu-n viaţă,/ Iar actele sunt cele şapte vârste…” (William Shakespeare, Cum vă place).
Spații neconvenționale preferate
Teatrul Amzei
Topul tău de 5 piese dătătoare de speranță
Cu toate că sunt pasionat și de film și de teatru, aș alege să dau niște recomandări de film. În ultima vreme am o plăcere nebună de a vedea filme vechi de dragoste din anii ‘40. Cu riscul de a romantiza o epocă în care nu am trăit, dar despre care m-am documentat și am citit, filmele de pe atunci aveau ceva pur, aveau o estetică aparte, parcă erau învăluite de mister, de frumusețe, de simplitate și mai ales de decență. O decență care astăzi mi se pare că s-a pierdut cu desăvârșire.
Acum, când mă gândesc la filme care dau speranță, mă gândesc mai mult la dragoste și la umanitate, pentru că acestea două sunt aproape pe cale de dispariție. Am o selecție: It Happened One Night (1934) cu Clark Gable și Claudette Colbert, 12 Angry Men (1957), Meet Me in St Louis (1944) cu Judy Garland, Miracle on 34th Street (1947) și Cover Girl (1944) cu Rita Hayworth, un model de frumusețe, eleganță și carismă.
Dacă 2026 ar fi titlul unei piese...
Răsturnarea Tronului. Marea Răscoală a Valorilor.
Rezoluții pentru 2026
Sunt avid după roluri puternice, de forță. Îmi plac foarte mult. Mi-aș dori să joc roluri istorice în special. La fel de mult mi-aș dori să joc juni primi în spectacole/filme de dragoste. Găsesc captivant acest amestec de forță și pasiune. Pe de altă parte îmi plac și personajele complet neobișnuite, ciudate. Am o atracție mai mare de a juca villains/anti-eroi decât eroi.
Mi-ar plăcea să joc din teatrul clasic cam în orice tragedie de Shakespeare: roluri precum Hamlet, Richard al III-lea, Macbeth. În același timp mi-ar plăcea să joc și în comedii de bun gust, precum „Desculț în parc”, de Neil Simon sau „Visul unei nopți de iarnă”, de Tudor Mușatescu.
Orice să fie, dar să fie texte bune, cu carne, cu mesaj, cu poveste, că de texte cu mesaje subtile politice mi s-a luat, sincer.
Cea mai frumoasă amintire legată de teatru
Surprinzător, cea mai frumoasă amintire legată de teatru este din liceu, din spectacolul „Hangița”, de Carlo Goldoni, pe care l-am jucat doar o dată, la Palatul Național al Copiilor. Îl jucam pe Cavalerul de Ripafratta. Țin minte că mă simțeam ca peștele în apă, mă conectasem fantastic cu publicul, replicile îmi ieșeau super natural. Eh, și la un moment dat, servitorul meu din piesă are un accident delicios în scenă. Dă să deschidă dopul de vin și se rupe. Publicul râde copios văzând cum se chinuie colegul să desfacă dopul. Într-un final reușește și îmi toarnă în pahar. Toarnă toarnă toarnă uitându-se la hangița care vorbea cu mine, și sedus de frumusețea ei, toarnă prea mult și udă și fața de masă și pe mine, la care eu strig la el: „Gata, dobitocule! Șterge, uite ce ai făcut… prostule.” Și mă bufnește și pe mine râsul, sala râde puternic. A fost un moment cu totul magic în care toți actorii implicați în acea scenă ne-am dat voie să improvizăm, să lăsăm replicile clasice deoparte și să fim cât se poate de prezenți și conectați atât unul cu celălalt, cât și cu publicul.
