După succesul obținut cu filmul „Carbon”, prima producție din Republica Moldova distribuită pe scară largă în cinematografele din România, regizorul Ion Borș revine cu „Hotarul”, de această dată într-o colaborare creativă cu Ruslan Moroșan.
Filmat pe parcursul a 28 de zile, în mai multe locații din Republica Moldova, după un scenariu semnat de Mariana Starciuc și Artur Erhan, „Hotarul” propune o poveste plină de umor despre viața de zi cu zi și despre situațiile neașteptate care apar atunci când orgoliul ajunge să stea la baza deciziilor noastre. În același timp, filmul este o comedie despre firea umană, surprinsă în toată diversitatea și contradicțiile ei.
„Am vrut să construiesc un film sincer, viu, unde umorul și tensiunea să se împletească natural, iar spectatorul să se regăsească în poveste. Am căutat actori care să poată aduce naturalețe și autenticitate. Am vrut fețe sincere, oameni care să pară că sunt chiar din satul acela”, spune Ion.
„Hotarul” se află deja în cinematografele din România. Vorbim în continuare cu Ion Borș despre film și despre provovările de a face film într-o industrie cinematografică din care lipsesc resursele și care abia începe să se construiască.
Despre tine
Sunt un cineast care a crescut cu povești simple, spuse la masa din curtea satului. Tot ce am trăit și am văzut m-a format ca povestitor. Am decis să fac film pentru că am simțit că vreau să transmit mai departe lumea pe care o cunosc, cu tot ce are ea – amuzant, absurd, dramatic, real. Cred că fiecare etapă, de la copilăria la sat până la primii pași pe platoul de filmare, a contat. M-a motivat dorința de a spune povești care să atingă oamenii, indiferent de locul din care vin.
Cine ți-au fost profesori, mentori
Am avut norocul de a întâlni oameni care au crezut în mine și m-au încurajat să-mi urmez vocea proprie. Fiecare profesor sau coleg cu care am lucrat m-a ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă să fii regizor – să asculți, să observi, să fii sincer cu povestea. Mentorii mei au fost, de multe ori, oamenii simpli pe care i-am cunoscut în sat, care m-au învățat ce înseamnă umorul și drama vieții.
Cum ți-ai descrie stilul de regizor pentru cineva care nu ți-a văzut încă filmele
Stilul meu e un amestec de realism, umor și absurd. Mă interesează poveștile simple, cu personaje autentice, puse în situații care, deși par mici, spun ceva mai mare despre lume. Îmi place să păstrez totul cât mai natural, să nu forțez emoția, să las povestea să curgă.
Amestecul de absurd, umor și realitate socială
Așa e viața, cel puțin acolo de unde vin eu, cu absurd și umor în fiecare zi, chiar și în cele mai serioase momente. Cred că aceasta e esența satului moldovenesc, unde oamenii știu să râdă de necazuri și să facă haz de situații dificile. Îmbinarea asta vine natural, din observarea vieții.
Ideea filmului „Hotarul”
Ideea s-a născut dintr-o amintire din copilărie – o ceartă între vecini pe tema graniței dintre terenuri. Mi s-a părut mereu fascinant cum un hotar poate schimba relații, poate să devină aproape simbolic. Apoi, am văzut și la scară largă, în Europa, cât de mult contează granițele pentru oameni.
Fără spoilere, care este povestea
Povestea urmărește doi vecini dintr-un sat care ajung la un conflict din cauza unui hotar. Cearta escaladează și antrenează întreaga comunitate, scoțând la iveală orgolii, umor și solidaritate rurală. E o poveste despre oameni, despre cum ne despart lucruri mărunte, dar și cum, uneori, acestea ne aduc împreună.
Procesul de creație a filmului, de la citirea scenariului până la montajul final
Procesul a fost ca o aventură, de la primele discuții despre scenariu, la filmările pline de surprize, până la montaj, unde am văzut cum totul prinde sens. Am vrut să construiesc un film sincer, viu, unde umorul și tensiunea să se împletească natural, iar spectatorul să se regăsească în poveste.
Alegerea distribuției
Am căutat actori care să poată aduce naturalețe și autenticitate. Am vrut fețe sincere, oameni care să pară că sunt chiar din satul acela, nu doar interpreți. Am ales pe cei care au simțit povestea, care au înțeles umorul și tensiunea dintre personaje.
Cea mai dificilă scenă la filmări
Cea mai dificilă scenă a fost cea a distrugerii hotarului. Totul trebuia să iasă din prima, pentru că nu aveam resurse pentru repetări. A fost multă presiune, dar a ieșit cu o energie reală, tocmai pentru că toți am simțit miza.
Ce detaliu din culisele filmărilor ar surprinde publicul
Poate faptul că multe dintre replici s-au născut pe loc, din improvizație. Am lăsat actorii să se joace, să aducă din limbajul și energia lor, iar asta a dat o savoare specială fiecărei scene.
Scenele de „bătaie”
Am vrut ca scenele de confruntare să fie cât mai reale, fără să pară regizate. Am lucrat mult pe coregrafie, dar am lăsat loc de improvizație, pentru ca energia dintre actori să fie autentică. Am urmărit să fie amuzante, dar și tensionate, exact ca în viața de zi cu zi.
Cum ai descrie unui spectator român „gustul” comediei moldovenești
E un umor fin, cu multă autoironie și subtilitate. Nu e doar de dragul poantei, ci vine din felul nostru de a privi viața – cu ochii unui om care știe să râdă de orice, chiar și de sine.
Cea mai mare provocare când faci film într-o industrie cu resurse limitate
E complicat, dar și incitant. Fiecare reușită e o victorie. Cea mai mare provocare e lipsa banilor și a infrastructurii, dar partea bună e că devii creativ, găsești soluții acolo unde nu există, iar echipa devine o familie.
Deciziile dificile în cazul filmului „Hotarul”
A trebuit să renunțăm la unele scene care ar fi costat prea mult sau să comprimăm filmările într-un timp extrem de scurt. Dar cred că tocmai aceste greutăți au dat filmului o energie specială.
Așteptările cu care aduci „Hotarul” către publicul din România
Vin cu multă curiozitate și deschidere. Vreau să văd reacțiile publicului din România, să aflu ce simte, cum primește umorul și povestea. Sper să descopere o lume sinceră, cu care să rezoneze.
Diferențele dintre publicul român și cel moldovean
Da, sunt mici diferențe. Unele glume foarte locale poate nu se traduc direct, dar autenticitatea și emoția trec granițele. Cred că râsul sincer e înțeles peste tot, chiar dacă nuanțele diferă.
Cu ce speri să plece cei care văd filmul
Sper să plece cu zâmbetul pe buze, dar și cu o întrebare în minte: cât de mult contează lucrurile pentru care ne certăm, și cât de mult pierdem atunci când uităm să fim oameni, nu doar vecini.
