[România care ne place] Alex Cîrțu: Este important să avem și un exercițiu constant de memorie colectivă, pentru că doar așa putem înțelege cu adevărat cât de valoroase sunt lucrurile care astăzi ni se par firești

Mi-ar plăcea să cred că într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom putea spune ”România ne place”, fără să continuăm și cu ”dar”. Dar (!) pentru ca scenariul ăsta să nu rămână doar pe hârtie, trebuie să punem rotițele schimbărilor în bine să se învârtă. Și cine să facă asta dacă nu noi, oameni dispuși să vadă, să spună, dar să și facă. Români care țintesc către bine, dar și către binele comun.

Despre acțiuni concrete și planuri reale de reconstrucție vorbește și Alex Cîrțu; și nu o face cu un aplomb nejustificat, ci cu o măsură ancorată la realitate. Alex este consultant în Industria Ospitalitatii, Co - Founder LifeBox, Founder ASP Concept & Co- Founder Forma Real Estate.

Alex știe că nu poți schimba totul deodată, cu atât mai puțin o țară întreagă, care prezintă tot soiul de fisuri, gropi și riscuri seismice, acolo unde nici măcar nu a fost încă expertizată. Dacă România este fundația, fiecare dintre noi reprezintă o cărămidă, uniți cu toții de o dorință densă și lipicioasă de a face mai bine.

Pentru Alex, convenția de a fi român este o învoială tacită pe care ne-am făcut-o unii altora, o promisiune că, oricât de mult ne-ar pune la încercare contextul, ne păstrăm optimiști, dar lucizi, prietenoși, dar nu doar cu străinii, bucuroși să stăm împreună, și la mese, și la proteste. Ne iese, dar nu la toți la fel. Divizarea noastră, a celor care încă suntem aici, fie din considerente generaționale, politice, ori pur și simplu din cauza unei perspective civice alterate, nu doar că nu ajută, dar poate da naștere unor rezoluții nesănătoase: vreau să mi se dea; vreau acum; să se facă, dar nu de mine; ei, nu eu. Și uite așa înțelegem mai bine cum societatea suntem noi și, fără noi, societatea e nimic. Între nimic și mai bine, stau infinite alegeri personale. Dacă nu uităm să ne gândim și la ceilalți, mai binele este deja mai aproape.

Despre familie, eforturi personale, educație și mese lungi, Alex, în continuare:

Ce te leagă de România

Cred că în primul rând mă leagă oamenii și relațiile construite în timp, pentru că indiferent câte proiecte faci sau câte lucruri încerci să construiești profesional, la final tot la oameni se reduce totul. Mă leagă familia, prietenii, partenerii cu care am lucrat ani de zile, echipele cu care am trecut prin momente bune și prin momente complicate.

În același timp mă leagă și faptul că multe dintre lucrurile pe care le-am construit profesional au crescut aici și au prins rădăcină aici, iar atunci când vezi că o idee devine realitate într-un loc anume apare o formă de responsabilitate față de acel loc. România este spațiul în care pot avea impact direct și unde simt că pot contribui concret, nu doar teoretic.

Cu bune și cu rele, cum te-a format?

Cred că România te învață foarte repede să fii adaptabil și să înțelegi că lucrurile nu funcționează întotdeauna liniar. Sistemele nu sunt perfecte, regulile se schimbă, uneori trebuie să găsești soluții acolo unde manualele nu îți spun exact ce să faci.

Partea bună este că acest context creează oameni foarte flexibili și destul de rezilienți. În același timp există și o energie creativă specifică locului, pentru că oamenii sunt obișnuiți să improvizeze, să găsească soluții din resurse limitate și să construiască lucruri acolo unde aparent nu există infrastructură perfectă. Această combinație de improvizație și reziliență cred că m-a influențat destul de mult.

Convenția de a fi român

Pentru mine a fi român nu este atât o etichetă identitară, cât mai degrabă un context cultural în care ai crescut și în care ai învățat să funcționezi. Înseamnă să vii dintr-o societate care este încă într-un proces de definire între tradiție și modernitate, între trecut și viitor. Înseamnă să ai o relație foarte puternică cu familia, cu masa, cu ideea de ospitalitate, cu bucuria de a sta împreună. În același timp înseamnă și să trăiești uneori într-o negociere permanentă cu realitatea, ceea ce poate fi obositor, dar te și învață să devii mai lucid.

Viața ta aici: ce te face să simți

Primul sentiment este probabil un amestec de provocare și oportunitate. România poate fi uneori frustrantă prin lipsa de predictibilitate, prin birocrație sau prin felul în care funcționează unele sisteme, dar tocmai această imperfecțiune creează și foarte mult spațiu pentru construcție. Sunt multe lucruri care încă se pot face, multe domenii în care există loc pentru idei noi și pentru oameni care vor să construiască ceva pe termen lung.

Să te naști în România

Cred că a însemnat să începi viața într-un context care nu este simplu, dar care îți oferă un anumit tip de libertate. Nu ai neapărat toate structurile foarte bine așezate, dar tocmai de aceea există mai mult spațiu pentru inițiativă individuală. În anumite domenii România este încă un loc în care lucrurile se pot construi relativ rapid dacă există energie, idei și perseverență.

Scenarii alternative?

Sigur că da, cred că fiecare om se gândește la astfel de scenarii alternative la un moment dat. Este inevitabil să te întrebi cum ar fi arătat parcursul tău într-un sistem mai stabil sau într-o economie mai dezvoltată. În același timp cred că locul în care te naști îți modelează foarte mult modul de a gândi și modul de a reacționa la probleme, iar uneori tocmai contextul mai dificil creează oameni mai inventivi și mai adaptabili.

Ce îți (mai place) în România (ta)

Îmi place energia oamenilor și faptul că există încă o anumită autenticitate a relațiilor. Îmi place ideea de masă lungă, de oameni care stau împreună, de ospitalitate spontană. România mea arată ca un loc cu foarte mult potențial, cu oameni inteligenți și creativi, dar care uneori funcționează într-un sistem care nu este la același nivel cu potențialul lor.

Ce îți place cel mai puțin

Cred că una dintre preocupările mele reale, dincolo de problemele clasice precum birocrația sau incoerența unor sisteme, ține de o anumită schimbare culturală pe care o văd la generațiile foarte tinere care intră acum pe piața muncii. Nu vorbesc despre toți, evident, dar există un curent destul de vizibil în care relația cu munca pleacă de la o premisă greșită. Există o generație care uneori pare că își urăște angajatorul înainte să îl cunoască, care privește locul de muncă ca pe o formă de exploatare din start și care intră în conversație direct cu revendicări, fără să existe mai întâi o demonstrație a valorii pe care o poate aduce.

Văd destul de des o combinație de așteptări foarte mari și pregătire foarte mică. Dorința de a câștiga foarte bine foarte repede, dorința de a sări etape, dar fără răbdarea de a învăța bazele unui domeniu sau de a construi competență reală. Or, orice meserie serioasă, fie că vorbim de bucătărie, antreprenoriat sau orice alt domeniu, are nevoie de ani de repetiție, de disciplină și de acceptarea faptului că la început înveți mai mult decât produci.

Există și o dimensiune pragmatică a acestei preocupări. Generația care intră astăzi în piața muncii este generația care, peste câteva decenii, va susține sistemele sociale ale societății, inclusiv pensiile celor care muncesc astăzi. Iar atunci când vezi o relație dificilă cu ideea de responsabilitate, de efort și de construcție pe termen lung, este inevitabil să îți pui întrebări despre cum va arăta acel contract social peste 20 sau 30 de ani.

În același timp cred că ar fi nedrept să reducem totul la o critică simplă a unei generații. Contextul în care cresc tinerii astăzi este foarte diferit. Au crescut într-o lume accelerată, dominată de social media, de comparații permanente și de promisiunea succesului instant. Problema nu este neapărat generația în sine, ci felul în care cultura actuală le spune constant că totul trebuie să vină repede și ușor.

Ce mi-ar plăcea să văd mai mult este curiozitate reală, răbdare și respect pentru proces. Pentru că orice lucru care merită construit, fie că este o carieră sau o afacere, se construiește inevitabil în timp. Iar societățile funcționale se bazează pe generații care înțeleg această logică a contribuției reciproce.

Ce îți oferă România acum

România îmi oferă spațiul în care pot construi proiecte și în care pot avea impact direct asupra unor comunități sau industrii. Este un loc în care, dacă ai energie și inițiativă, încă poți porni lucruri de la zero și le poți vedea crescând relativ repede. Există foarte mult potențial uman și profesional, iar pentru cineva care are dorința de a construi, acest context poate fi foarte stimulant.

Ce îți cere

În același timp România îmi cere multă energie, multă adaptare și uneori foarte multă răbdare. Lucrurile nu sunt întotdeauna predictibile, uneori trebuie să navighezi prin sisteme birocratice complicate sau prin reguli care se schimbă des, iar asta consumă resurse personale. Dar cred că face parte din contractul tacit pe care îl ai cu locul în care alegi să construiești.

Ce îi dai tu, fără să îți ceară

Ce încerc să dau eu fără să mi se ceară ține în mare parte de zona de educație și de implicare socială. Dincolo de proiectele profesionale, am încercat să mă implic activ în inițiative care pot ajuta oameni sau comunități. Prin Asociația Alex Cîrțu derulăm proiecte caritabile orientate spre sprijinirea oamenilor, animalelor și accesului la hrană, iar aceste lucruri sunt foarte importante pentru mine la nivel personal. În același timp mă implic în sesiuni de mentorat și programe educaționale realizate în parteneriat cu Fundația ASSA, unde încerc să împărtășesc din experiența acumulată cu tineri sau cu oameni aflați la început de drum în diferite domenii.

Nu cred că aceste lucruri schimbă lumea peste noapte, dar cred că este important ca fiecare dintre noi să contribuie cu ceva la comunitatea din care face parte. Uneori schimbarea vine tocmai din suma acestor contribuții mici, dar constante.

Omul face locul sau locul face omul?

Cred că este un dialog permanent între cele două. Locul te modelează prin context, dar oamenii sunt cei care pot schimba locul în timp. Istoria oricărui oraș sau oricărei industrii este de fapt rezultatul unor oameni care au decis la un moment dat să construiască ceva.

Aici: creștem sau doar ne adaptăm?

Cred că există foarte mult loc de creștere, dar creșterea nu vine automat și nu este garantată de context. Ea vine prin oameni care aleg să construiască, să creeze sisteme mai bune și să ridice standardele în domeniile lor. România are în continuare foarte mult potențial nefolosit, atât economic cât și uman, iar în multe sectoare suntem încă într-o fază în care lucrurile se pot dezvolta rapid dacă există disciplină și consistență.

Problema este că potențialul singur nu produce rezultate. Creșterea apare doar atunci când există dorința reală de muncă, de responsabilitate și de construcție pe termen lung. Din păcate, dacă ne uităm lucid la istoria noastră recentă, trebuie să recunoaștem că uneori suntem corigenți la acest capitol. De multe ori vrem rezultate rapide fără să acceptăm procesul care le face posibile.

România nu duce lipsă de inteligență, nici de talent și nici de creativitate. Ceea ce lipsește uneori este disciplina colectivă și capacitatea de a construi sisteme care funcționează constant, nu doar momente de performanță individuală.

Deci răspunsul meu ar fi că România este într-un punct în care există simultan și creștere și adaptare. Unii oameni construiesc și ridică standardele, alții doar se adaptează contextului. Direcția finală depinde de care dintre aceste două energii va deveni dominantă în următorii ani.

O Românie perfectă

Ar fi o Românie în care instituțiile funcționează previzibil, în care meritul este recunoscut mai des și în care oamenii nu sunt nevoiți să își consume energia luptându-se constant cu sistemul.

Speranța și libertatea: definiții

Pentru mine speranța înseamnă să vezi că există oameni care continuă să construiască lucruri bune chiar și într-un context imperfect. Să vezi antreprenori care deschid afaceri, profesori care își fac meseria cu pasiune, oameni care creează proiecte culturale, sociale sau educaționale fără să aștepte condiții perfecte. Speranța nu vine din discursuri optimiste, ci din aceste exemple concrete de oameni care merg mai departe și ridică standardele în jurul lor.

Libertatea, pentru mine, înseamnă să ai spațiul să încerci, să greșești, să înveți și să construiești ceva fără să fii blocat complet de sistem. Libertatea înseamnă posibilitatea de a avea inițiativă, de a începe un proiect, de a spune ce gândești și de a evolua profesional fără bariere structurale majore. În același timp cred că avem tendința să uităm repede perioadele grele din trecut și uneori nu apreciem la adevărata valoare lucrurile pe care le avem astăzi. Libertatea reală devine invizibilă atunci când devine normalitate. Tocmai de aceea cred că este important să avem și un exercițiu constant de memorie colectivă, pentru că doar așa putem înțelege cu adevărat cât de valoroase sunt lucrurile care astăzi ni se par firești.

O schimbare fundamentală

Probabil momentul în care am realizat că responsabilitatea pentru proiectele pe care le construiesc nu este doar față de mine, ci și față de oamenii care lucrează în acele proiecte și față de clienții care au încredere în ele.

Între încredere și îndoială

Încredere îmi dau oamenii care continuă să construiască și să evolueze profesional chiar și într-un context dificil. Îndoiala apare atunci când vezi cât de greu se mișcă uneori anumite sisteme care ar trebui să funcționeze mai bine.

După ce apare blazarea

Cred că singura soluție reală este să te concentrezi pe lucrurile pe care le poți controla direct. Dacă încerci să repari toate sistemele în același timp, dacă încerci să înțelegi sau să rezolvi toate problemele structurale ale unei societăți, inevitabil apare frustrarea și apare sentimentul de neputință. Este prea mult pentru un singur om.

În schimb, dacă îți restrângi atenția la domeniul tău, la proiectele tale, la echipa ta, la lucrurile concrete pe care le poți face mai bine zi de zi, atunci începi să vezi din nou sensul muncii tale. Schimbarea mare apare de multe ori ca suma unor construcții mici, dar consistente.

Există două idei simple care mie mi-au rămas în minte și care mă ajută în momentele în care apare oboseala sau blazarea. Prima este foarte cunoscută: everything will be okay in the end. If it's not okay, then it's not the end. Este o formă de optimism pragmatic care îți amintește că lucrurile sunt aproape întotdeauna încă în proces. A doua este o idee care mi se pare foarte potrivită pentru orice parcurs profesional sau personal: you grow through what you go through. De multe ori perioadele dificile sunt exact cele care te obligă să evoluezi și să devii mai puternic. În retrospectivă, tocmai acele etape care păreau cele mai grele ajung să fie cele care te-au format cel mai mult.

Ghid personal de supraviețuire

Cred că primul lucru este să îți păstrezi luciditatea. România este un loc în care există multă energie, mult potențial, dar și multe contradicții. Dacă încerci să idealizezi totul vei fi dezamăgit, iar dacă vezi doar partea negativă riști să devii cinic. Luciditatea înseamnă să vezi lucrurile așa cum sunt, cu bune și cu rele, și să îți construiești drumul în interiorul acestei realități.

Al doilea lucru este să nu îți pierzi simțul umorului. Poate suna simplu, dar cred că umorul este una dintre cele mai sănătoase forme de adaptare la un context uneori absurd. Sunt situații birocratice, instituționale sau administrative pe care, dacă le privești exclusiv serios, devin frustrante. Dacă reușești să păstrezi și o distanță ironică față de ele, îți protejezi sănătatea mentală. Al treilea lucru este să continui să construiești lucruri concrete chiar și atunci când contextul nu este perfect. Mulți oameni așteaptă momentul ideal, sistemul perfect sau condițiile ideale pentru a începe ceva. Realitatea este că acel moment aproape niciodată nu vine. În România, mai ales, lucrurile se construiesc adesea în paralel cu imperfecțiunile sistemului.

Un alt principiu important este să investești mult în relații umane autentice. În multe situații din România, oamenii sunt cei care fac diferența. Parteneriatele corecte, echipele solide și încrederea construită în timp sunt de multe ori mai importante decât procedurile sau instituțiile. Și poate cel mai important lucru este să nu îți pierzi capacitatea de a avea inițiativă. România poate fi uneori un loc care te obosește și te face să crezi că lucrurile nu se schimbă. Dar dacă rămâi activ, dacă îți păstrezi curiozitatea și dorința de a construi, descoperi că există în continuare foarte mult spațiu pentru idei noi și pentru oameni care vor să facă lucrurile mai bine.

În final, ghidul meu personal de supraviețuire în România ar putea suna simplu: luciditate, umor, relații solide și capacitatea de a continua să construiești chiar și atunci când contextul nu este perfect. Pentru că, de multe ori, tocmai în astfel de contexte apar cele mai interesante proiecte și cele mai puternice caractere.

Ce te face să te simți acasă

Pentru mine sentimentul de acasă nu este neapărat legat de un loc fizic anume, ci mai mult de un anumit tip de atmosferă umană. O masă cu oameni apropiați, discuții lungi care nu au neapărat un scop precis, momente în care poți vorbi liber și poți fi autentic fără să simți că trebuie să joci un rol sau să impresionezi pe cineva.

În cultura noastră masa are o semnificație foarte puternică și cred că acolo se vede cel mai bine felul în care relaționăm unii cu alții. În jurul mesei dispar multe bariere sociale și apare un tip de sinceritate care este destul de rar în alte contexte. Cred că sentimentul de acasă apare atunci când simți că poți fi exact cine ești, fără prea multe filtre, iar pentru mine acest lucru este strâns legat de oameni și de felul în care interacționăm în spații informale, simple, dar autentice.

Dacă ai fi ghid pentru străini

Probabil i-aș duce mai întâi la masă, pentru că gastronomia spune foarte multe despre o cultură. Într-un fel, mâncarea este una dintre cele mai rapide forme de înțelegere a unui loc. Prin ingrediente, prin felul în care sunt construite preparatele, prin atmosfera din jurul mesei, poți înțelege foarte mult din mentalitatea unui popor.

Apoi i-aș duce în locuri unde se vede clar contrastul dintre istorie și prezent. România este o țară în care aceste straturi coexistă foarte vizibil. Ai orașe istorice, ai zone urbane foarte dinamice, ai sate care păstrează tradiții vechi și ai în același timp zone foarte moderne care încearcă să țină pasul cu lumea contemporană. Cred că tocmai acest contrast face România interesantă pentru cineva din exterior. Nu este o țară perfect așezată sau uniformă, dar este o țară foarte vie, cu multe nuanțe și cu o identitate care încă se construiește.

Dacă ai pleca mâine, de ce ți-ar fi dor

Cred că cel mai mult mi-ar lipsi oamenii și felul foarte direct și uneori foarte sincer în care relaționează între ei. În România există încă o anumită spontaneitate a relațiilor umane care nu este întotdeauna prezentă în societățile foarte organizate.

Oamenii pot fi critici, pot fi vocali, pot fi uneori contradictorii, dar există o autenticitate a interacțiunilor care mie mi se pare valoroasă. În multe locuri din lume relațiile devin foarte protocolare și foarte filtrate, iar această sinceritate directă este ceva ce ai tendința să apreciezi mai mult atunci când nu o mai ai în jur.

De ce rămâi?

Rămâi de obicei într-un loc atunci când simți că poți construi ceva care are sens. Pentru mine România este locul în care pot să dezvolt proiecte, să creez inițiative, să lucrez cu oameni care vor să crească profesional și să contribui într-un mod concret la domeniile în care activez. În același timp cred că România este într-un moment interesant din punct de vedere istoric. Este o țară care încă se transformă, care încă își caută forma finală în multe domenii, iar asta înseamnă că există foarte mult potențial neexplorat.

Pentru cineva care are energie antreprenorială și dorința de a construi, acest tip de context poate fi foarte stimulativ. Nu este un loc perfect și nici un loc simplu, dar este un loc în care simt că lucrurile pe care le fac pot avea un impact real. Iar pentru mine acest lucru contează foarte mult.