Sunt 30 de ani de când Festivalul Filmului Francez creează, în fiecare primăvară, un anumit tip de întâlnire între filme și public. Ediția aniversară din acest an, începută pe 19 martie, marchează extinderea festivalului în 16 orașe și duce astfel cinemaul de autor mai aproape de publicul din zonele unde acesta ajunge mai greu.
Coordonatorul ediției din 2026, Armand Paulais, vorbește despre temele filmelor din acest an - identitate, familie, război, migrație, apartenență - care nu sunt doar subiecte de film, ci întrebări ce ne traversează pe toți, indiferent unde ne aflăm. În cinematografia franceză de astăzi, ele apar ca un răspuns la tensiunile și schimbările lumii în care trăim.
„Cinematografia este o artă care răspunde societăților și politicilor noastre. Tocmai prin artă putem să ne repoziționăm și să punem sub semnul întrebării ceea ce luăm de-a gata. Cinematografia este extraordinar de puternică în acest sens și realizează acest lucru nu doar prin subiectele sale, ci și prin formele sale”, spune Armand.
Am vorbit cu Armand Paulais despre relația lui cu cinematografia, despre direcțiile care definesc astăzi cinemaul francez, despre un public român tot mai atent și mai exigent, dar și despre munca din spatele unui festival care crește de la an la an.
Festivalul Filmului Francez este organizat de Institutul Francez din România la București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, susținut de Ambasada Franței în România și se încheie pe 29 martie.
Cum a început relația ta cu cinematografia
Cinematografia a intrat în viața mea așa cum se întâmplă pentru cei mai mulți oameni — mai întâi prin emoție, și abia apoi prin înțelegere. A fost o perioadă în adolescența mea în care filmele au devenit un fel de lume secretă: un spațiu în care puteam întâlni vieți complet diferite de a mea și, cu toate acestea, să găsesc ceva profund familiar în ele. Acea experiență de recunoaștere prin diferență este, cred, ceea ce cinematografia face mai bine decât orice altă formă de artă.
În ceea ce privește curatorarea, am ajuns la ea treptat. Mi-am dat seama la un moment dat că ceea ce mă entuziasmea nu era doar vizionarea filmelor, ci să mă gândesc la modul în care filmele comunică între ele, cum un program poate crea o conversație, cum ordinea și contextul în care întâlnești o operă transformă felul în care o primești. Curatorarea este o formă de paternitate artistică. Nu tu faci filmele, dar tu modelezi experiența prin care ele ajung la public.
Cu această ediție, am încercat cu adevărat să transmit plăcerea pe care o am în a viziona filme și a vorbi despre ele, și sper că această dorință de a împărți se simte în selecția pe care am construit-o împreună cu Dalesia Cozorici și în festival în ansamblu.
Direcțiile cele mai interesante în cinematografia franceză din ultimii ani
Mai multe lucruri mă entuziasmează în acest moment. Există o generație extraordinară de regizoare care remodelează peisajul cinematografiei franceze. Ele aduc o sensibilitate diferită în orice subiect posibil: filme de gen, drame de familie, povești politice, narațiuni de inițiere. Doar în selecția acestui an, paisprezece filme sunt regizate de femei. Aceasta este o schimbare fundamentală în ce este cinematografia franceză.
Sunt, de asemenea, impresionat de un spirit autentic de experimentare formală care devine ceva mai mare decât o tendință. Regizoare precum Alice Diop, al cărei Saint Omer a dizolvat granița dintre documentar și dramă judiciară; Julia Ducournau, al cărei Titane și Raw au transformat horror-ul corporal într-un vehicul pentru identitate și dorință; sau Coralie Fargeat, al cărei cinema operează la intersecția dintre horror corporal și teoria feministă, reinventează genul. Această tendință emergentă începe să definească un nou val artistic care câștigă recunoaștere în festivalurile internaționale și găsește din ce în ce mai mult un public dincolo de Franța. Nu este neapărat un cinema la care rezonez întotdeauna personal, dar găsesc această nouă direcție cu adevărat interesantă și inspiratoare — în special prin îndrăzneala sa de a nu propune un cinema bazat pe narațiune, ci de a aborda filmul ca pe o artă plastică.
Și apoi există și modul în care cinematografia franceză privește dincolo de propriile granițe. Franța este țara lider mondial în co-producțiile internaționale de cinema de autor. Aceasta reflectă o dorință de a aborda subiecte care nu sunt doar franceze, ci globale. Într-o lume zguduită de proliferarea conflictelor și războaielor, există o nevoie crescândă de o artă transnațională care să întrebe ce trăim împreună. Cinematografia franceză, la cel mai bun nivel al ei, a înțeles întotdeauna acest lucru.
Relația dintre spectatorii români și cinematografia franceză astăzi
Relația s-a aprofundat în moduri care sunt cu adevărat emoționante de observat. Acum treizeci de ani, cinematografia franceză reprezenta un element de noutate pentru mulți spectatori români. Era o fereastră spre o lume europeană care fusese închisă atât de mult timp.
Ceea ce observ astăzi este ceva diferit: o familiaritate, o implicare critică, un public care cunoaște suficient de bine cinematografia franceză încât să aibă preferințe, să nu fie de acord și să fie exigent. Spectatorii români de astăzi nu sunt receptori pasivi ai culturii franceze. Ei compară regizori, își amintesc edițiile anterioare și vin cu așteptări.
Publicul român este, de asemenea, unul foarte exigent în ceea ce privește calitatea filmelor. Nu vin la cinema doar pentru că un film este francez, ci pentru că, dincolo de limbă, filmul îi interesează cu adevărat. Acesta este și pentru noi un test, pentru că ne obligă să fim foarte riguroși în selecție. În final, ceea ce contează nu este naționalitatea unui film, ci calitatea lui.
Festivalul Filmului Francez la a 30-a ediție
Pentru Institutul Francez din România, această aniversare este atât o celebrare, cât și o reafirmare. Treizeci de ani fără întrerupere, prin schimbări politice, crize economice, o pandemie — aceasta este dovada a ceva real și durabil în relația dintre cele două culturi ale noastre. Festivalul a devenit una dintre pietrele de temelie ale misiunii Institutului, un moment din fiecare an în care tot ceea ce credem despre puterea schimbului cultural devine concret și vizibil.
A coordona această ediție este, pentru mine, o onoare autentică. Festivalul Filmului Francez din România a fost fondat în 1996, înainte să mă nasc eu. Să fiu însărcinat cu cea de-a 30-a aniversare a sa este ceva pe care îl găsesc profund semnificativ și provocator. Lucrând la această ediție, m-am gândit adesea la continuitate — la cum preocupările din La Haine sunt încă vii în Les Indésirables astăzi, cum întrebările care au obsedat cinematografia franceză în anii '90 sunt încă adresate, în forme noi, de generația următoare. Acea continuitate este un motiv de umilință. Este și o invitație: nu să te odihnești pe ceea ce s-a construit, ci să duci lucrurile mai departe.
Noutățile acestui an
Acest an reprezintă cea mai ambițioasă ediție a noastră în ceea ce privește amploarea și structura. Suntem prezenți în 16 orașe, cea mai mare acoperire geografică din istoria festivalului, cu 4 orașe noi față de anul trecut: Ploiești, Pitești, Craiova și Baia Mare. Am lansat trei programe noi: un program școlar care aduce cinematografia franceză direct la elevii de liceu; un program studențesc care extinde prezența festivalului în universități; și zile profesionale care creează un spațiu structurat pentru dialogul dintre industria franco-română.
În ceea ce privește amploarea, anul acesta ne așteptăm la aproximativ 10.000 de spectatori pe parcursul a 127 de proiecții în toată țara. Aceasta este o reflecție a ambiției pe care vrem să o dăm festivalului și a apetitului real pentru acest tip de cinematografie în România.
Ceea ce definește importanța festivalului astăzi este rolul său ca spațiu de dialog autentic. Într-o lume saturată de conținut, un festival oferă ceva diferit: o experiență comună, o întâlnire curatorată între un film și un public care alege să fie acolo. Conversațiile care au loc după o proiecție, întâlnirea dintre un cineast și un spectator dintr-o altă țară — acestea sunt motivele pentru care există un festival și ceea ce noi protejăm. De aceea, pe parcursul festivalului, am încercat să creăm cât mai multe oportunități de schimb posibil — cu regizori (Lucile Hadzihalilovic, Dominique Cabrera, Nae Caranfil), cu critici de film români precum Ionuț Mares și Andrei Gorzo, și cu profesioniști din industria franceză care luminează latura ascunsă a cinematografiei, precum Juliette Schrameck. Aceste momente contează profund pentru noi și îi încurajăm cu sinceritate pe spectatori să ni se alăture.
Principalele criterii în construirea selecției
Primul și cel mai fundamental criteriu este calitatea artistică. Am vizionat sute de filme de-a lungul anului, iar cele care au ajuns în program sunt cele care au lăsat o impresie durabilă prin forța regizoralului, originalitatea subiectului sau adevărul emoțional al narațiunii. Recunoașterea la festivaluri majore contează pentru noi ca semnal, dar nu este niciodată suficientă în sine.
Al doilea criteriu este noutatea pentru publicul român. Am stabilit o regulă strictă: niciun film care a fost deja distribuit în România. Cu excepția câtorva proiecții speciale, fiecare film din selecție este o premieră română. Pentru multe dintre titluri — Miséricorde, Mektoub My Love: Canto Due, Promis le ciel — acest festival este singura oportunitate de a le vedea pe marele ecran în această țară. Este posibil să nu primească niciodată distribuție în cinematografele românești, iar festivalul servește tocmai acestui scop: să ofere publicului român acces la o noutate care nu există nicăieri altundeva.
Al treilea criteriu este diversitatea ca valoare curatorală autentică. Selecția ar trebui să ofere un panoramic: genuri diferite, tonuri diferite, generații diferite de cineaști, subiecte diferite. O selecție care reflectă doar o singură viziune asupra cinematografiei franceze ar fi o distorsiune și una care ar putea vorbi doar unei fracțiuni din publicul nostru. Dorim ca fiecare spectator al festivalului să găsească ceva care să îi vorbească.
Provocări și recompense în organizarea unui astfel de festival
Prima și cea mai semnificativă provocare a fost preluarea unui festival cu atât de multă istorie și un public atât de fidel. Nu am venit cu ideile și ambițiile mele deja fixate. Am încercat, mai întâi, să ascult și să înțeleg istoria festivalului, locul său în viața culturală românească, așteptările acumulate de-a lungul a treizeci de ani. Să construiesc ceva cu acea istorie și pentru publicul român. Rolul meu a fost apoi să aduc ceva propriu: o piatră nouă adăugată la un edificiu deja remarcabil, astfel încât chiar și după 30 de ani, festivalul să continue să se reinventeze alături de era sa și de publicul său — dar întotdeauna, și insist cu adevărat pe acest punct, în dialog cu echipele festivalului, pentru a crea o ediție care să reflecte ambițiile noastre comune și pe care să o putem purta împreună ca echipă.
Provocările practice sunt, de asemenea, semnificative: negocierile de drepturi, subtitrarea, logistica în 16 orașe, coordonarea cu zeci de parteneri și co-organizatori din toată țara. Acestea sunt problemele de infrastructură care ocupă o mare parte din timp și energie și care necesită expertiză și atenție reală.
De fapt, una dintre recompensele specifice este atunci când îți asumi un risc real cu un film și îl vezi că merită. L'Engloutie de Louise Hémon este un film cu totul aparte: filmat pe peliculă în munții francezi, lent, contemplativ, profund auctorial. Nu știam cu adevărat dacă va găsi un public la festival. Și totuși, proiecția de la București este deja aproape sold-out. A vedea că un pariu îndrăzneț poate da roade este unul dintre lucrurile care ne determină să continuăm să riscăm — și să propunem publicului nostru filme care l-ar putea tulbura sau surprinde în moduri la care nu se așteptau.
Dar cea mai frumoasă recompensă pe care o poate oferi festivalul este ceva mai simplu: a vedea un public cu adevărat emoționat. Acum câțiva ani, coordonam un festival în Martinica, și după o proiecție o femeie a venit să mă caute doar pentru a-mi mulțumi, cu o sinceritate și o directețe emoțională pentru care nu eram pregătit. Acel moment a rămas cu mine. Pentru mine, este cel mai frumos dar pe care îl poate oferi această muncă.
Ce implică munca din spatele fiecărei ediții
Procesul de selecție începe cu mult înainte de festival. De-a lungul anului, urmărim marile festivaluri internaționale (Cannes, Berlin, Locarno, Veneția, Sundance), urmărind ce produce cinematografia franceză și cum este primită. Vizionăm filme în continuu, menținem relații cu distribuitorii și producătorii francezi și rămânem în dialog cu CNC și Unifrance, care ne oferă o perspectivă neprețuită asupra talentelor emergente și producțiilor viitoare.
Pentru fiecare secțiune, procesul este ușor diferit. Panorama necesită o acoperire largă. Trebuie să fi văzut suficient pentru a putea afirma cu adevărat că reprezintă ce este mai bun din producția franceză a anului. Competițiile Tinere Talente necesită un focus mai precis pe primul și al doilea lungmetraj și pe urmărirea vocilor noi care abia încep să-și construiască carierele. Secțiunea Patrimoniu necesită un tip diferit de gândire istorică: înțelegerea care clasice au îmbătrânit bine, care dialoguri între trecut și prezent sunt cu adevărat iluminatoare.
The Competiția de Scurtmetraje din acest an are o dimensiune suplimentară: a fost curatorată de studenți masteranzi de la UNATC, pe baza unei selecții de scurtmetraje realizate de Dalesia Cozorici, cealaltă programatoare a festivalului. Schimbul cu acei studenți și acordarea acestui carte blanche asupra competiției de scurtmetraje a fost una dintre cele mai gratificante părți ale pregătirii acestei ediții — iar scurtmetrajele din selecția acestui an sunt pur și simplu extraordinare. Am o afinitate deosebită pentru acest format, care lasă mult mai mult loc pentru experimentare. Cele șapte scurtmetraje pe care le prezentăm în acest an provin de la cele mai prestigioase festivaluri din lume și sunt, în sine, o experiență completă.
Ce spun teme precum identitatea, familia, războiul sau migrația despre lume
Cinematografia franceză a fost întotdeauna o oglindă a societății care o produce. Temele pe care le menționezi nu sunt alese de cineaști în mod arbitrar; ele sunt întrebările care sunt urgente astăzi — și nu doar în Franța. Cinematografia este o artă care răspunde societăților și politicilor noastre. Tocmai prin artă putem să ne repoziționăm și să punem sub semnul întrebării ceea ce luăm de-a gata. Cinematografia este extraordinar de puternică în acest sens — așa cum au fost pictura sau teatrul în alte epoci — și realizează acest lucru nu doar prin subiectele sale, ci și prin formele sale.
O întrebare care a revenit cu o insistență deosebită în ultimii ani în cinematografia franceză este întrebarea despre apartenența (la un loc, o cultură, o generație). Este o întrebare care dezvăluie multe despre situația generațiilor mai tinere și se manifestă în filme în multe forme diferite. Nino, care urmărește un tânăr care se simte oarecum pierdut în viața contemporană; Partir un jour, care folosește întoarcerea acasă pentru a interoga rădăcinile și identitatea; Promis le ciel, care recadrează povestea migrației din interiorul Africii, mai degrabă decât de pe țărmul european — toate iluminează aceste întrebări în moduri remarcabil de diferite.
Există, de asemenea, un sentiment recurent de neliniște socială ca subiect cinematografic (anxietate față de mediu, față de locul tinerilor, față de coerența țesutului social). Și aceste preocupări sunt astăzi nu doar franceze, ci globale — ceea ce le conferă tocmai acestor filme puterea de a rezona cu publicul din întreaga lume. Forța cinematografiei constă în capacitatea sa de a transforma preocupările în artă, în ceva frumos; și, procedând astfel, asemenea teatrului grec înaintea sa, devine un spațiu pentru catarsis autentic.
Secțiunea Panorama, nucleul festivalului: focusul cinematografic din acest an și criteriile de selecție
Panorama este concepută să fie exact ceea ce sugerează numele ei: o vedere largă și onestă asupra cinematografiei franceze într-un an dat. Nu un rezumat al celor mai bune momente și nici un argument tematic, ci o secțiune transversală autentică — filme care reprezintă întreaga gamă a ceea ce produce Franța la cel mai înalt nivel.
În acest an, aceasta înseamnă prezentarea atât a titlurilor de cinema de artă solicitante, cât și a filmelor mai accesibile. Înseamnă includerea comediilor alături de drame, a filmelor polițiste alături de portrete intime. Am depus un efort deliberat pentru a echilibra regizorii consacrați — Abdellatif Kechiche cu Mektoub, My Love: Canto Due, Alain Guiraudie cu Miséricorde, François Ozon deschizând festivalul cu L'Étranger — cu nume mai puțin cunoscute ale căror opere merită să fie văzute pe marele ecran.
Secțiunea „Patrimoniu: 30 de ani de cinema francez” ca noutate și importanța unei retrospective
Trebuie să fiu sincer: această secțiune a fost cu adevărat dificil de construit și a durat mult timp să-și găsească forma. Dalesia Cozorici și cu mine am petrecut aproximativ șase luni lucrând la idee împreună, într-un dialog continuu. Ambiția inițială era să prezentăm 30 de filme semnificative din cei 30 de ani de cinematografie franceză — câte unul pentru fiecare an, un fel de retrospectivă cuprinzătoare. Dar ne-am dat rapid seama că nu puteam arăta totul în 10 zile și că o simplă listă de filme grozave nu era suficientă.
Secțiunea a evoluat pe măsură ce am înțeles că ceea ce aveam nevoie nu era doar o colecție de filme importante, ci un set de dialoguri. Trebuia să construim o conversație între filme, să găsim asocierile și juxtapunerile care ar genera un sens autentic. Acel proces de selecție și formulare — întrebând nu doar "care filme contează?" ci "care filme comunică între ele?" — ne-a condus la unele dintre cele mai interesante alegeri ale noastre. Ne-a atras ideea de a celebra filmele care împlineau ele însele treizeci de ani, ceea ce ne-a condus, printre altele, la La Haine, lansat în cinematografe în 1996 — chiar anul în care a fost fondat festivalul.
Când am plasat La Haine alături de Les Indésirables, nu spuneam pur și simplu că iată două filme grozave despre banlieue. Îi invitam pe spectatori să traseze o linie: să vadă cum întrebările pe care Mathieu Kassovitz le-a adresat în 1996 sunt încă răspunse, sau refuzate, sau complicate, treizeci de ani mai târziu de Ladj Ly.
Aceeași logică guvernează asocierea La Jetée cu documentarul lui Dominique Cabrera Le Cinquième Plan de La Jetée, filmat în 2025. Aceste filme sunt într-un dialog autentic — de-a lungul a șapte decenii — și acel dialog dezvăluie ceva despre propria capacitate a cinematografiei pentru memorie și reînnoire.
Competiția „Tinere Talente” și noua generație de cineaști francezi
Competiția Tinere Talente din acest an reunește patru filme — toate selectate la Cannes — care împărtășesc o privire cu adevărat contemporană asupra lumii. Ceea ce le unește este refuzul așteptărilor: un musical care explorează doliul și apartenența, un portret contemplativ al unui tânăr în derivă, un film de gen arzând de energie politică, o poveste pe drum care surprinde neliniștea unei generații. Acestea nu sunt filme care să joace la sigur. Și cred că vor surprinde cu adevărat publicul român — în cel mai bun mod posibil. Introducerea de noi autori și propunerea de noi forme cinematografice este exact ceea ce vrem să promovăm prin festival. Unul dintre obiectivele noastre este să arătăm că cinematografia tânără poate fi și cinematografie care vorbește tinerilor. Adulții tineri sunt mult mai curioși decât presupunem uneori — vor și ei ceva nou în cinematografe, iar această perspectivă proaspătă este ceea ce încercăm să aducem.
Secțiunea pentru publicul tânăr și formarea viitorilor spectator
Este important să poți privi lumea cu uimire — și aceasta nu este doar pentru copii. Există o bucurie reală în vizionarea animației și o mândrie franceză autentică în ea: avem o tradiție de cinematografie animată de calitate extraordinară. Două dintre filmele pe care le prezentăm publicului român în acest an (Amélie et la métaphysique des tubes și Arco) au fost selectate amândouă în competiția la Oscaruri.
Ceea ce oferă animația pe care alte forme de cinematografie uneori nu o pot oferi este un grad de originalitate, o dimensiune poetică, o libertate față de constrângerile lumii reale, pe care o găsesc deosebit de emoționantă. Poate merge mai departe, visa mai mare, inventa mai liber. Acea dimensiune poetică și imaginativă este ceva față de care am convingeri puternice.
Și dincolo de animație, ceea ce vreau ca festivalul să transmită publicului tânăr — și tuturor publicurilor — este că cinematografia este un univers care se deschide spre călătorie, imaginație și poezie. Este o formă de acces la alte vieți, alte timpuri, alte moduri de a fi în lume. Construirea acelei relații de timpuriu, la spectatorii tineri, este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un festival.
Rețeaua națională a festivalului și rolul ei în răspândirea culturii cinematografice
Rețeaua a crescut constant de-a lungul anilor, iar această ediție — cu 16 orașe — reprezintă cea mai mare acoperire a noastră din toate timpurile. Ceea ce a început ca o extindere a festivalului de la București în câteva orașe regionale a devenit ceva calitativ diferit: un eveniment cu adevărat național, co-organizat cu parteneri locali care au propriile relații cu publicul lor și propria înțelegere a ceea ce are nevoie acel public.
Festivalul nu vorbește doar despre cinematografia franceză, ci despre cultura franceză în sens mai larg. Avem marele privilegiu de a ne baza pe o rețea francofonă puternică: 6 filiale Alliance Française și 4 birouri regionale ale Institutului Francez din România răspândite în toată țara. Dar dincolo de acea rețea, lucrăm acum cu un număr tot mai mare de parteneri locali români care au făcut cu adevărat festivalul al lor — și aceasta, pentru noi, este o sursă de mândrie reală. Anul acesta, unele orașe au venit la noi cerând să se alăture festivalului, fără să fie nevoie să le abordăm noi. Acesta este un semn foarte pozitiv pentru viitor.
Dimensiunea regională a festivalului este centrală pentru ceea ce încercăm să facem: să împărtășim cultura franceză nu doar la București, ci în toată România. Anul trecut, două treimi din publicul nostru total era concentrat în afara capitalei. Acesta este un succes de care suntem profund mândri și care confirmă că acest cinema aparține întregii țări.
Trei filme pe care le recomanzi din programul acestui an
Primul ar fi Promis le ciel de Erige Sehiri. Acest film m-a emoționat cu adevărat în moduri la care nu mă așteptam. Urmărește trei femei ivoriene din Tunis care primesc în casa lor o fetiță care a supraviețuit unui naufragiu. Ceea ce face este să recadreze povestea migrației. Camera rămâne în interiorul Africii. Găsește demnitate, complexitate și căldură umană acolo unde știrile ne arată doar catastrofă. A deschis secțiunea Un Certain Regard la Cannes 2025.
Al doilea ar fi Partir un jour de Amélie Bonnin. O pură încântare. O comedie muzicală despre o tânără care se întoarce în orașul natal pentru a-și ajuta tatăl să vândă restaurantul familiei. Folosește forma muzicală pentru a spune o poveste despre apartenența și schimbarea care este atât amuzantă, cât și cu adevărat emoționantă. După două filme foarte intense, aș vrea ca fiecare spectator al festivalului să-și încheie seara cu acesta.
Iar a treia mea recomandare ar fi Mektoub, My Love: Canto Due de Abdellatif Kechiche. Acesta este un film care cere răbdare și o răsplătește cu ceva rar: o experiență senzorială, imersivă a vieții, timpului și corpurilor pe care foarte puțini regizori sunt capabili să o ofere. Este solicitant, dar rămâne cu tine mult timp după ce luminile se aprind.
Aș dori, de asemenea, să îi încurajez cu căldură pe spectatorii festivalului să participe la Competiția de Scurtmetraje. Șapte filme de la cele mai prestigioase festivaluri din lume, curatorate în colaborare cu studenții masteranzi de la UNATC — este o experiență în sine și dovada că scurtmetrajul este unul dintre cele mai vii și mai inventive spații din cinematografia de astăzi.
