6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio. Ultima transhumanță spune povestea dispariţiei unui mod de viaţă milenar. Este un proiect artistic, etnografic şi sociologic căruia Dragoș Lumpan, fotograf și regizor, i-a dedicat 20 de ani.
Dragoș s-a născut la oraș, nu a avut bunici la țară. Așa că Ultima transhumanță a fost și un fel de recuperare personală. A presupus multă curiozitate și mici descoperiri personale.
"Pentru mine păreau să trăiască într-o altă lume, într-un alt timp, într-un calendar cvasi-cosmic. Așa că mi-am dorit să îi întâlnesc. Și să îi fotografiez. Ceea ce, la început, nu a fost simplu. Pentru că ciobanii care mergeau în transhumanță erau tot mai puțini", povestește Dragoș.
Documentarul Ultima transhumanță poate fi văzut în București, la Cinema Union pe 23 aprilie, Cinema Apollo111 pe 24 aprilie și Cinema MȚR, 12 mai. El va fi proiectat și în Cluj-Napoca, la Cinema Arta, pe 29 aprilie, în Timișoara, la Cinema Studio, pe 7 mai și în Arad, la Cinema Arta, pe 8 mai.
Noi povestim în continuare cu Dragoș Lumpan despre călătoria lui printre extratereștri prietenoși:
Drumul tău spre fotografie & regie
Am început să fac fotografii prin 1983-1984. A fost cumva „încălzirea”. Pe de o parte eu eram cam mic. Pe de altă parte a face fotografii în acea perioadă era cam ca acum. Dar invers. Totul mergea incredibil de greu; nu găseai niciodată în magazine tot ce aveai nevoie: filme, substanțe pentru developare, hârtie. Le luam pe rând, ce găseam, cât îmi permitem. Iar cantitatea de fotografii bune pe care puteai să le vezi în acea perioadă era foarte apropiată de zero. Erau și câteva excepții; de exemplu: Asociația Artiștilor Fotografi avea un sediu în actualul Palat Universul – pe vremea aceea părea teleportat de pe altă planetă. Mai era și Clubul Alpin Floarea de Colț; unde din când în când se făceau proiecții de diapozitive. Acum fotografii foarte bune poți să găsești în câteva minute pe net. Atunci le căutai ani întregi.
Pe Clubul Alpin Floarea de Colț îl frecventam nu doar pentru fotografii; mergem cu ei pe munte. În 1987 am „intrat” la Facultatea de Geologie. Doar că perioada nostalgică de cartare și mers pe munte a geologiei trecuse de mult. Așa că atunci când am putut am renunțat la Geologie: în 1990. În anii 90 am lucrat ca fotograf pe la mai multe ziare, apoi am „făcut” Facultatea de Teologie (Pastorală) și cea de Film (Imagine). Cam așa a început drumul meu spre fotografie. Nu știu să spun clar ce m-a atras în această zonă; dar știu că mă atrage în continuare.
Cât despre film: am făcut o Facultate de Film, am făcut câteva documentare, dar nu sunt regizor pentru filme de ficțiune. Așa că l-aș cita pe Alfred Hitchcock: „În filmul de ficțiune, regizorul este Dumnezeu, iar în filmul documentar, Dumnezeu este regizorul”.
O parte din proiectele tale sunt dedicate trecutului
Nu sunt întru-totul de acord că o parte proiectele mele sunt dedicate trecutului. Eu aș zice mai degrabă că proiectele mele sunt legate de oameni și mediul lor obișnuit. Probabil că adevărul este undeva la mijloc. De exemplu am început să fotografiez ciobani care mergeau în transhumanță atunci când era în extincție. Mă așteptam să dispară transhumanța. Dar nu atât de repede.
De curând am început să arhivez fotografiile pe care le-am făcut acum vreo 30 de ani; deocamdată am „acoperit” perioada 1990-1993 – o selecție largă puteți să vedeți pe www.PhotoBank.ro. Arhivând acele fotografii am găsit destul de multe cu ciobani; e clar că lumea lor m-a atras cu mult înainte de a începe transhumanța „mea”.
Eu sunt născut la oraș, crescut la oraș, fără bunici la țară. Probabil că, pe de o parte, că a fost o recuperare personală. Pe de altă parte a fost curiozitatea; am fost curios să aflu mai multe despre ciobani: unde dorm, ce mănâncă, ce fac toată ziua, tot anul. Și așa am aflat că în afară de ciobanii „cvasi-sedentari” mai sunt ciobani care merg zi de zi cu oile, sute de kilometri într-un an, dorm unde îi prinde noaptea, sub cerul liber, indiferent de anotimp. Cel puțin pentru mine păreau să trăiască într-o altă lume, într-un alt timp, într-un calendar cvasi-cosmic. Așa că mi-am dorit să îi întâlnesc. Și să îi fotografiez. Ceea ce, la început, nu a fost simplu. Pentru că ciobanii care mergeau în transhumanță erau tot mai puțini. Și erau aproape tot timpul la drum, pe drum, la stâna de vară, la stâna de iarnă, oriunde dar nu acasă. I-ai de unde nu-s!
Așa că probabil că cea mai grea parte a proiectului a fost să găsesc prima familie de ciobani care să meargă în transhumanță – „la drum” cum spun ei.
Drumul documentarului în 20 de ani
În 2006 am făcut un fel de prospecție în Mărginimea Sibiului. Apoi în 2007 am început să urmăresc o familie de ciobani care mergeau la drum. Inițial credeam că o să merg cu ei de 4 ori într-un an: o dată în fiecare anotimp. Dar în 2007 și 2008 am mers cu ei de 12 ori; spre sfârșitul lui 2008 mi-au spus că renunță la drum. În acest fel ei au dat titlul proiectului „Ultima transhumanță”. În 2007 și 2008 am susținut proiectul foto din banii mei; o parte erau veniți din fotografiile comerciale. În 2009 am încercat să promovez proiectul: să fac un album și o expoziție. Pentru asta trebuiau mai mulți bani; pe care nu i-am găsit. Dar în 2010 am primit o finanțare pentru a extinde proiectul în alte 5 țări: Albania, Grecia, Turcia, Italia, Țara Galilor. Pentru România am găsit o altă familie de ciobani. Iar tehnologia de filmare făcuse un salt uriaș: în acea perioadă apăruse primul aparat foto DSRL care filma pe un senzor full-frame. Adică puteam să car cu mine un aparat care să filmeze decent. Așa că pe lângă fotografii, în 2010 am început să filmez transhumanța.
Procesul realizării a fost pentru mine o transhumanță: un deal – o vale, un suiș – un coborâș. De exemplu habar nu aveam ce înseamnă post-producția unui film documentar. Nu știam cât costă să faci un astfel de film. Și dacă aș fi știut nu l-aș fi început. Pe de altă parte acest drum mi-a adus prieteni, bucurii și cu riscul de a suna pompos aș spune chiar descoperiri; pentru a nu suna prea pompos voi spune mici descoperiri personale.
În Albania. Credit foto: Dragoș Lumpan
Ce te-a surprins cel mai mult în primele întâlniri cu ciobanii
Exista expresia „Ce, bă, ești cioban?”, care nu este tocmai măgulitoare la adresa ciobanilor. Foarte probabil că are și o bază practică. Probabil că acea „baza practică” pleacă în primul rând de la ciobanii angajați. Eu am mers cu ciobanii proprietari de oi; aici e o diferență mare. Acești ciobani (proprietari de oi) sunt cumva inversul expresiei de mai sus. Trebuie să fie doctori pentru animale, trebuie să meargă pe drumuri (care nu arată a drumuri) atât ziua, cât și noaptea, atât pe vreme bună, cât și pe frig, pe ploaie sau pe viscol. Sunt puternici. Și nu doar fizic.
În Turcia. Credit foto: Dragoș Lumpan
Diferențe, asemănări
Cred că ciobanii au mai multe lucruri în comun, decât diferențe. Doar ciobanii din Țara Galilor mi se pare că ies din această linie. Se întâlnesc cu oile doar de 3-4 ori pe ani. Oile pasc singure, pe dealuri, fără garduri. Ceea ce le permite ciobanilor un confort de neimaginat pentru cei de aici (care trebuie să aibă grijă de oi în permanență). I-am întrebat pe ciobanii din Țara Galilor: „Cum lăsați oile libere, fără garduri? Nu le atacă urșii, lupii?”. Mi-au răspuns: „I-am omorât pe toți! Acum câteva sute de ani!”
În Țara Galilor. Credit foto: Dragoș Lumpan
Ce ai descoperit despre tine. Și despre lume
Mai sus vorbeam despre forța ciobanilor. După ce dormi afară iarna, pe zăpadă, sub cerul liber, la -17 grade începi să bănuiești că nici noi nu suntem chiar slabi.
De ce e nevoie pentru ca tradițiile sa supraviețuiască
Cred că transhumanța este mai mult decât o tradiție. A fost un mod de viață într-o anumită perioadă. Ciobanii s-au adaptat în permanență timpurilor. Și acum s-au adaptat încă o dată: nu mai merg la drum. Sunt ciobani „sedentari”; desigur că ies din casă, pasc oile afară, dar nu mai merg la drum sute de kilometri.
Un pic mai sus am povestit despre ciobanii din Țara Galilor; condițiile lor foarte bune de trai au și un revers. Despre acest revers vorbește foarte frumos în film scriitorul Tim Salmon – un bun cunoscător al transhumanței din Grecia (practicată de vlahi / aromâni) dar și al ciobanilor din Marea Britanie.
Cum ai defini tu transhumanța
Pentru mine a fost un cadou superb. Am fost primit într-o lume de extratereștri prietenoși. Care mi-au dat să mănânc brânză bună!
Ai ales titlul: Ultima transhumanță
Pe titlul proiectului mi l-au dat ciobanii: eu i-am fotografiat în timp ce ei renunțau la transhumanță.
Pe lângă ciobani, în acest proiect am întâlnit și cercetători; unul dintre ei este Mario Barangea - doctorand în filosofie. Mario Barangea mi-a spus foarte frumos: „Dacă se sfârșește un proces cum este transhumanța, asta înseamnă că se sfârșește un anumit tip de relație. Asta înseamnă că se sfârșește implicit un anumit tip de spiritualitate pe care acea relație o implică. Deci e o spiritualitate milenară la al cărei deces noi suntem martori astăzi.”
Ce ai vrea să știe oamenii cel mai important despre acest documentar
În 2011 am tipărit albumul foto „Ultima transhumanță”. Apoi l-am dus ciobanilor. În timp ce îl răsfoiau comentau: „Uite ce coadă are oaia asta! E rasă de carne.” sau „Uite ce iarbă frumoasă e acolo!”... Lucruri pe care eu nu le văzusem până atunci!
Din motive cvasi-tehnice am făcut câteva proiecții cu drafturi ale acestui film. După ce am terminat filmul l-am trimis la festivaluri. După astfel de proiecții m-am bucurat când am văzut oameni care au rezonat la subtilități care am crezut că se vor pierde din cauza culturilor diferite.
În concluzie nu am un răspuns simplu și clar la aceste întrebări. Așa că îi invit pe cei care citesc acest interviu la film:
București, Cinema Union: 23 aprilie, ora 20
București, Cinema Apollo111: 24 aprilie, ora 20
Cluj-Napoca, Cinema Arta: 29 aprilie, ora 18
Timișoara, Cinema Studio: 07 mai, ora 20
Arad, Cinema Arta: 08 mai, ora 19
București, Cinema MȚR: 12 mai, ora 20.
După aceste proiecții vor putea să-mi pună întrebări. Și poate că voi ști să răspund...
