[Spre Gopo] Generația căreia nu îi este frică să zică ce vrea

Noua generație de artiști din cinemaul românesc pare mai puțin preocupată să respecte trasee prestabilite și mai interesată să își construiască propriile drumuri, să facă alegeri îndrăznețe, să rămână aproape de ceea ce li se potrivește.

Pentru mulți dintre acești tineri cineaști și actori, începutul nu a avut forma unui moment exact în care au înțeles că vor să lucreze în industria de film românească, ci a unei acumulări de semne, de întâlniri, de mici confirmări, de proiecte care i-au făcut să înțeleagă că locul lor este aici și că merită să continue chiar și atunci când validarea întârzie.

Se simte o generație mai puțin răbdătoare cu ierarhiile vechi, mai dispusă să colaboreze direct, mai atentă la vocile care au stat mult timp la margine și mai deschisă să aducă în prim-plan teme, identități și forme de expresie care până nu demult păreau periferice. În același timp, este o generație formată cu acces la cinemaul internațional, crescută printre imagini, platforme și influențe multiple, ceea ce face căutarea unei voci proprii mai complicată, dar și mai fertilă.

Nominalizările de la categoria Tânără Speranță, la Premiile Gopo 2026, surprind exact acest moment de mișcare și de redefinire. Îi regăsim aici pe Alexandra Băbău pentru montajul filmului „Clasat”, Patri Preda pentru imaginea scurtmetrajului „Dezrădăcinare”, Emma Ioana Mogoș pentru rolul Maria Lucaciu din „Dinți de lapte”, Matei Filip pentru regia scurtmetrajelor „Eleni.Kalimera” și „Nu-mi arăta pomul, arată-mi fructele”, Cezara Petredeanu pentru rolul Ana din „Gașca de la Drept” și Irina Alexiu pentru regia scurtmetrajului „So Refreshing”.

Cu o parte dintre ei vorbim în cele ce urmează. Luni, 4 mai, are loc Gala Premiilor Gopo.

Etapele care te-au adus unde ești astăzi

Alexandra Băbău: Probabil că cel mai important capitol relevant pentru parcursul meu profesional a început odată cu alegerea de a da la UNATC și de a intra în acest domeniu. Faptul că am considerat că mi se potrivește și mi-a plăcut a făcut simplă decizia de a rămâne aici sau, mai degrabă, a făcut să lipsească dorința de a-l părăsi.

Ulterior, un alt capitol a fost momentul în care am decis să mă întorc la montajul de film, după ce lucrasem deja câțiva ani în domeniu, dar ca DIT și editor online. După facultate, cred că am fugit de montaj din nesiguranțe personale și din frica de a face ceva creativ și a eșua. Nu mă simțeam pregătită sau „good enough”, iar pe măsură ce am căpătat mai multă încredere în mine, am ales să mă întorc la asta și să-mi permit să fac greșeli.

Matei Filip: Ziua când am aflat că am fost admis la Facultatea de Film a fost unul dintre cele mai importante momente pentru parcursul meu în film. Am mers super nepregătit și cu zero cunoștințe cinematografice la admitere. Până să încep facultatea văzusem maxim douăzeci de film ever, nici unul dintre ele filme românești. Primul an am fost la montaj și sunet, iar prin semestrul doi mi-am dat seama că regia este de fapt ce vreau sa fac mai departe. Am decis să ma tranfer și din fericire, din anul doi sunt la regie.

Cezara Petredeanu: Oare să încep prin a spune că de mică zic că mă fac ,,actoare”? Când am intrat in liceu cu gândul ca dau la drept n-am știut ce mă așteaptă. Am fost la preselecții din pură curiozitate. Am fost admisă și din momentul în care am simțit bucuria pe care o am când citesc teatru/joc/sunt acolo, prezentă, cu oamenii din trupa, am știut că asta vreau să fac și pe viitor. A urmat apoi facultatea, unde am intrat din prima așa că m-am gândit că e un semn să fac asta. Probabil că au fost și unii dintre cei mai frumoși ani ai formării mele, chiar dacă parcursul a fost anevoios. Apoi am urmat masterul de artă actorului de film, unde Emanuel Pârvu, Adrian Titieni și Iulia Lumânare mi-au fost profesori și unde simt că m-am format ca profesionist.

Un alt punct important din parcursul meu de până acum pe care simt să-l las aici este momentul în care am ales să încep procesul meu terapeutic, tocmai pentru a mă cunoaște cât mai bine pe mine. Al naibii de greu și de complicat, dar atât de frumos când vezi rezultate.

De 6 ani lucrez cu copii și adolescenți la Academia Buftea și simt ca mă păstrez fresh, învățând și eu de la ei și ei de la mine. Sunt multe proiecte de teatru și film/ televiziune pe care le-am făcut de care aș putea vorbi, dar ce e important de spus aici e că fiecare proiect pe care l-am avut m-a ajutat să fiu și mai pregătită și mai deschisă atunci când ajung într-un context nou.

Irina Alexiu: Mi-am petrecut mare parte din anii 20 la Londra și cred că acolo mi-am format cultura vizuală. Un moment-cheie a fost când am realizat că cel mai important este să-mi placă mie proiectul final și să-mi pese mai puțin de publicul imaginar pentru care scriam sau regizam.

La început de drum, o nominalizare la Premiile Gopo

Alexandra Băbău: N-aș spune neapărat că nominalizarea vine într-un moment de început de drum pentru mine, dar poate că asta e mai bine. Cred că vine într-un moment în care mulți dintre noi avem nevoie de puțină recunoaștere, încredere și un impuls să continuăm să facem filme. Confirmă că direcția pe care am ales-o are sens — nu neapărat că am ajuns undeva, ci că merg în direcția bună. Se simte ca o răsplată pentru multă muncă depusă și o recunoaștere a faptului că mă implic în proiectele pe care le am. Iar genul acesta de răsplată, pentru un editor, vine de multe ori cu întârziere, acel delayed gratification, dar confirmă că munca tăcută a montajului este văzută. Cred că responsabilitatea e simplă, nu? Să continui să fac filme.

Matei Filip: Nominalizarea primită mi-a arătat că munca pe care am depus-o în ultimii ani nu a fost în zadar. În același timp, ca regizor queer, trebuie să continui sa îmi reprezint comunitatea. Nu doar comunitatea queer din românia, ci toate comunitățile marginalizate, ce au fost ținute la distanță de cinematografia românească.

Cezara Petredeanu: Meseria noastră funcționează pe bază de confirmare, așa ne spune Emi mereu și chiar așa cred ca e. Nominalizarea m-a luat prin surprindere și m-a bucurat. E prima recunoaștere publică pe care o am și am simțit o liniște fantastică în suflet ca merg pe drumul bun. Responsabilitatea există doar față de mine și de ceea ce-mi doresc eu să fac pe viitor, are legătură cu deciziile mele, cu ce aleg eu să prioritizez, să fac sau să nu fac. Sper să aleg mereu ce vreau cu adevărat și ce cred ca mă va face fericită.

Irina Alexiu: Mă consider oarecum la început de drum în ceea ce privește regia de film. Până acum am regizat videoclipuri și alte proiecte din zona de eseuri video sau fashion. Genul acesta de proiecte oferă o validare rapidă, au o miză mai mică și sunt mai ușor de realizat. Simt nevoia să iau o pauză mai mare de la ele și să mă axez pe film, atât pe scris, cât și pe regie. Chiar acum lucrez la un nou scurtmetraj foarte personal.

Momentul în care ai simțit pentru prima dată că locul tău este în cinema

Alexandra Băbău: Sunt multe momente mici în care simt că mă potrivesc aici. Nu un moment singular. Clipe, interacțiuni, mici reușite, un anumit ritm, un randomness și un eclectism care se adună și alcătuiesc acest vibe ce devine, de fapt, stil de viață și conturează identitatea de filmmaker. Cam cum cadrele formează secvențe, iar secvențele formează filme. Cred că simți prima dată că locul tău e în cinema atunci când îți plac și apreciezi cu adevărat filmele. Dar convingerea se întărește atunci când alegi să faci filme împreună cu oameni.

Matei Filip: Când am realizat primul meu film. Mi-a plăcut enorm de mult să fiu pe set și să lucrez cu o gașcă de oameni ca să facem împreună un film.

Cezara Petredeanu: N-am simțit ca locul meu e în cinema înainte de filmul “Gașca de la drept”. Acum cred ca asta s-a întâmplat pentru că m-am simțit așa de bine la filmări ca am decis eu cu mine să dau din coate cat pot ca să fiu din ce în ce mai mult pe un set de filmare.

Irina Alexiu: Nu am avut un astfel de moment, cred că a fost inițial un gând care a crescut treptat.

Ce crezi că aduce diferit generația voastră în cinemaul din Romania

Alexandra Băbău: Cred că generația mea încă își caută o voce, o zonă, ca direcție de abordare în cinema. N-am pus încă toate ingredientele în supă și nici nu știm încă ce o să iasă. Ne raportăm clar diferit la industrie decât generațiile trecute, avem mai puțină răbdare cu ierarhiile vechi și suntem mai deschiși să colaborăm pe orizontală. Dar suntem și mult mai prinși în capitalism și tot accesul la cinemaul mondial pe care îl avem face ca găsirea unei voci autentice să fie mai grea. Conținutul video și limbajul cinematografic nu mai e propriu doar filmului, e peste tot în jurul nostru și într-o continuă schimbare. Cred că încercăm cu toții să rămânem pe acest val, dar avem avantajul influențelor și inspirațiilor diverse și o fluiditate în abordare.

Matei Filip: Cred că generației noastre nu îi este frică să zică ce vrea sau să se ascundă. Văd tot mai multe filme făcute de tineri artiști români care provoacă publicul, care au în prim plan problematici actuale și personaje din zone marginalizate.

Cezara Petredeanu: Cred că avem mult curaj sau mai mult decât cei de dinaintea noastră. Am impresia că suntem mai stăpâni pe ceea ce ne dorim să facem, pe cum vrem să se întâmple lucrurile, ne asumăm mai ușor riscurile și funcționăm pe “vreau” nu pe “trebuie”. Cred că asta se răsfrânge și în cinema, de la alegerea echipei, la negocierea contractului, la reprezentarea unei povești, la editarea ei și așa mai departe.

Irina Alexiu: Diferențele dintre genuri și stiluri nu mai sunt atât de rigide, iar filmul devine un mijloc de explorare autentică, nu doar observațională.