Născută în Australia și formată inițial în documentar, regizoarea Kitty Green a traversat cu naturalețe granița dintre nonficțiune și ficțiune, păstrând însă aceeași metodă de lucru - observația atentă și încrederea că adevărul se află adesea în detalii. La 11 ani, a primit cadou o camera video și a început să facă filme cu jucăriile ei. Și-a dorit să fie regizoare de film, iar odată cu realizarea primului documentar. A descoperit că poate documenta idei și adevăruri ale societății noastre.
„Cred că cele mai bune filme sunt cele care împart opiniile, care stârnesc discuții și dezbateri, nu cele care încearcă doar să mulțumească pe toată lumea sau să ofere o simplă distracție. Sper să continui să fac filme provocatoare, care îi determină pe oameni să vorbească, să reflecteze și să își pună întrebări”, spune Kitty.
Prezența regizoarei Kitty Green la cea de-a zecea ediție a American Independent Film Festival nu este întâmplătoare. Festivalul, care se desfășoară la București între 5 și 11 iunie, dedică anul acesta o secțiune Focus operei sale și prezintă două dintre filmele care au marcat decisiv parcursul său artistic, „Ukraine Is Not a Brothel” și „The Assistant”, însoțite de întâlniri cu publicul.
AIFF își propune, de la o ediție la alta, să aducă în prim-plan cineaști care lucrează în afara formulelor confortabile ale industriei, iar Kitty Green se înscrie firesc în această tradiție. Filmele ei sunt politice fără să fie teziste, feministe fără să devină manifeste și incomode fără să recurgă la efecte facile.
Vorbim cu ea în continuare despre despre documentar și ficțiune, despre influența lui Chantal Akerman și admirația pentru Cristian Mungiu.
Din biografie, pentru cine te descoperă la American Independent Film Festival
Când aveam 11 ani, am cerut o cameră video cadou de ziua mea. Am început să fac filme cu jucăriile mele în curte și am devenit instant obsedată. Sunt o regizoare australiană care a lucrat predominant în SUA. Am început în zona filmului documentar, realizând primul meu lungmetraj documentar în Ucraina, apoi am trecut la filmul hibrid, o combinație de ficțiune și non-ficțiune, iar ulterior la ficțiune pură. Filmele mele sunt politice, dar încerc în primul rând să fie plăcute pentru public.
Ce te-a atras inițial la cinema ca formă de expresie
Mama mea este fotograf de imagine statică și a realizat de-a lungul timpului proiecte despre domesticitate și feminitate, folosind fotografia ca mijloc de expresie. Cu siguranță, acest lucru m-a influențat și pe mine, însă am fost întotdeauna atrasă de imaginea în mișcare.
Odată cu realizarea primului meu documentar, am descoperit că pot documenta idei și adevăruri și că pot crea opere care să amplifice propria mea voce, vocea unei femei tinere. Acest proces m-a entuziasmat enorm și continuă să mă motiveze și astăzi, în filmele pe care le fac despre drepturile femeilor.
Momentul în care ai realizat că vrei să regizezi
Am vrut mereu să regizez. Am studiat film narativ la școala de film din Australia, iar programul era axat pe regie. Am învățat și montaj acolo și îmi place, pentru că o mare parte din povestea finală se naște în procesul de editare. Totuși, regia este cea mai captivantă pentru mine.
Cineaști, artiști sau influențe vizuale care te-au modelat
Cea mai importantă influență asupra muncii mele este filmul Jeanne Dielman de Chantal Akerman. Am fost șocată prima dată când l-am văzut. A fost prima dată când am văzut un tip de cinema feminist prezentat într-un mod atât de radical, dar elegant. A fost o influență majoră pentru primul meu lungmetraj de ficțiune, The Assistant. Sunt la București pentru că sunt o mare admiratoare a lui Cristian Mungiu. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a fost o influență importantă asupra muncii mele și asupra filmului The Assistant. Filmul are o tensiune care îl face captivant, iar acel mecanism tensionat este ceva ce încerc să creez în toate filmele mele de ficțiune.
În filmele tale, spațiile au o funcție psihologică puternică. Cum lucrezi cu ele
Dintr-un anumit motiv, în ultima vreme mă simt atrasă de spațiile de lucru. Nu sunt sigură de unde vine exact această preocupare. Cred că, atunci când fac un film, îmi place să pornesc de la propriile experiențe, iar acestea sunt locuri în care m-am regăsit adesea.
De asemenea, mă interesează să descopăr ceea ce este neliniștitor în cotidian și în aparentul banal. Încerc să fac asta printr-o atenție foarte mare la detaliile de formă. Îmi place să folosesc peisaje sonore construite din sunetele specifice fiecărei locații pentru a crea tensiune. De exemplu, în The Assistant, designul sonor era compus din tonurile joase ale copiatoarelor, bâzâitul luminilor fluorescente și sunetul constant al telefoanelor care sună.
Este o modalitate surprinzător de eficientă de a genera tensiune.
Personajele tale navighează sisteme aparent normale care devin toxice. Ce te interesează
Speranța mea este că, dacă putem semnala comportamentele nepotrivite suficient de devreme, sau mai devreme decât o facem de obicei, putem împiedica escaladarea lor către forme mult mai grave, precum abuzul sau agresiunea.
Dacă reușim să vorbim despre acele comportamente adesea neobservate și invizibile care ne fac să ne simțim inconfortabil, în special pe noi, femeile, și dacă există spațiu și platforme pentru astfel de conversații, atunci locurile noastre de muncă și mediile în care trăim pot deveni mai sigure, iar hărțuirea și abuzul pot fi prevenite.
Despre relațiile de putere și interacțiuni umane în filmele tale
Primul meu documentar de lungmetraj, Ukraine Is Not A Brothel, urmărea mișcarea feministă topless FEMEN din Ucraina. Filmând protestele lor și învățând despre mișcarea lor, am fost expusă la ierarhii și dinamici de putere de care nu eram conștientă în tinerețe, crescând într-un mediu progresist din Melbourne. Această experiență mi-a modelat nu doar înțelegerea lumii, ci și modul în care îmi percep munca de cineast. Am realizat că filmul este un instrument prin care pot scoate în evidență probleme adesea ignorate și pot ajuta publicul să înțeleagă structuri ascunse.
Feminism, spectacol și reprezentare în „Ukraine Is Not a Brothel”
FEMEN a fost o mișcare unică și aparte. Era o mișcare feministă care protesta topless pentru drepturile femeilor, dar care era condusă de un lider bărbat. Totul în cadrul acestei mișcări era contradictoriu și, totuși, a avut un impact semnificativ, pe care îl păstrează și astăzi (organizația fiind acum stabilită în principal la Paris).
Pentru ele, spectacolul era o metodă de a atrage atenția asupra cauzelor în care credeau și, fără îndoială, reușea să genereze titluri de presă și să stârnească dezbateri.
Relația ta cu filmul documentar după această experiență
La momentul în care filmam la Kiev, mulți jurnaliști care treceau prin oraș îmi spuneau: „Să nu te apropii prea mult de ele”, sugerând că încrederea și apropierea față de subiecți mi-ar afecta imparțialitatea și capacitatea de a realiza un film bun.
Eu cred însă că tocmai apropierea de ele a fost motivul pentru care am reușit să descopăr povestea adevărată. Am fost foarte apropiată de toți protagoniștii documentarelor mele și am păstrat legătura cu ei mult timp după finalizarea filmelor.
Cred că încrederea dintre subiecți și cineast este esențială în realizarea unui documentar.
Cum a apărut ideea filmului „The Assistant”
Când au apărut dezvăluirile despre Harvey Weinstein, am contactat un prieten care lucrase la compania sa și am început să îi pun întrebări despre mediul de lucru și cultura organizațională de acolo. El m-a pus în legătură cu numeroși foști asistenți și executivi de la The Weinstein Company, iar în timpul interviurilor despre modul în care astfel de comportamente au fost tolerate și lăsate nesancționate atât de mult timp, am fost surprinsă de dezechilibrul de gen dintre foștii angajați.
Toți bărbații cu care am vorbit ocupau poziții de putere — conduceau companii sau se aflau în funcții de conducere. În schimb, majoritatea femeilor cu care am discutat erau încă asistente, iar unele părăsiseră complet industria. Atunci am început să îmi pun întrebări nu doar despre abuzurile din industria filmului, ci și despre ceea ce generează o cultură organizațională atât de toxică și despre modul în care sistemele sunt construite astfel încât să dezavantajeze femeile.
Construcția tensiunii într-un film în care violența sau conflictul nu sunt explicite
Nu cred că trebuie să vezi violența pentru a înțelege amenințarea ei. Această amenințare creează tensiunea. În The Assistant, am ales să nu arătăm șeful abuziv, pentru că disconfortul personajului principal era suficient pentru a sugera abuzul de putere. Tensiunea poate fi construită prin interpretare, cinematografie (de exemplu, senzația de claustrofobie), ritm și montaj. Designul sonor și muzica sunt pentru mine cele mai puternice instrumente de creare a tensiunii.
Mesajele pentru public
Mi-am dorit ca oamenii să plece de la acest film gândindu-se la structurile de putere și la dezechilibrele de gen din propriile lor locuri de muncă.
De fapt, sunt surprinsă de câți oameni din industria cinematografică au văzut acest film. Este un lucru extraordinar că un film despre medii profesionale marcate de inegalități de gen a ajuns la atât de mulți spectatori. Mulți oameni mi-au spus că, după ce l-au văzut, se vor gândi diferit la modul în care își tratează asistenții. În același timp, numeroși tineri aflați în poziții de asistenți, nu doar din industria filmului, ci din domenii foarte diverse, mi-au mărturisit că s-au simțit văzuți și înțeleși de acest film, după ce mult timp s-au simțit invizibili la locul de muncă.
American Independent Film Festival
O mare parte din producțiile de studio de astăzi sunt dictate de algoritmi și nu de experiențe trăite sau profund personale. Mie îmi plac filmele care sunt intime, autentice și fidele vocii și experienței cineastului. Cred că tocmai aceste povești personale și unice reușesc să fie cele mai universale și mai ușor de recunoscut de către public.
Cred că cele mai bune filme sunt cele care împart opiniile, care stârnesc discuții și dezbateri, nu cele care încearcă doar să mulțumească pe toată lumea sau să ofere o simplă distracție. Sper să continui să fac filme provocatoare, care îi determină pe oameni să vorbească, să reflecteze și să își pună întrebări.
