Laura Mușat avea 25 de ani când a lansat Films in Frame, un spațiu în care combina două prime iubiri: filmul și scrisul. A absolvit o facultate de producție de film în Londra și a lucrat șapte ani ca producător de film, este coordonatoarea Asociației de dezvoltare a filmului românesc (ADFR) și a revistei Films in Frame. După 7 ani pe piață, rămâne aceeși întrebare: cum transformi un proiect cultural valoros, însă nișat, într-unul sustenabil?
"Filmul românesc este cel mai de succes produs cultural – ceea ce e minunat, însă ne lipsesc lucruri extrem de necesare, fără de care nu vom reuși să dezvoltăm o industrie atentă, corectă și sănătoasă, care să egaleze performanțele filmelor românești", spune Laura.
Recent, echipa a lansat cursurile ADFR, dedicate cinematografiei și domeniilor conexe, adresate atât profesioniștilor din film, media și industriile creative, cât și publicului larg. Trei cursuri se vor desfășura pe perioada verii, destinate atât adulților, cât și adolescenților și propun perspective variate asupra culturii vizuale. Povestim în continuare cu Laura despre filme, nevoia de perspective diverse asupra lumii, empatie, artă, bani și solidaritate.
Etapele care te-au adus aici
Sunt Laura și port multe pălării. După absolvirea unei facultăți londoneze de producție de film, m-am întors în țară cu planuri mari și foarte optimiste. Vroiam să aduc îmbunătățiri în ceea ce privește modurile în care se practică producția în România. Onorarii la timp și corecte, mai multă comunicare între departamente, din astea. Am lucrat ca și producător 7 ani, timp în care am produs și co-produs atât scurtmetraje de succes, cât și filme de lungmetraj, însă în timp mi-am dat seama că sistemul mă schimbă pe mine mai ușor decât eu pe el. Și nu-mi doream asta. Cum nu-mi doream nici să fiu un simplu executant și bun manager, iar implicarea creativă a unui producător era un concept SF în cinemaul autohton. Nici azi nu s-au schimbat multe din acest punct de vedere, dar stăm ceva mai bine.
Norocul meu a fost că în toți anii mei de producție, mi-am orientat din atenție și către Asociația de dezvoltare a filmului românesc – sau ADFR, cum o știe lumea, un proiect personal, azi promotorul oficial al filmului românesc la marile festivaluri ale lumii. Dacă ai auzit de Shooting Stars, de la Berlinale, de Producers on the Move, de la Cannes sau de alte programe pentru actori și cineaști – noi suntem în spatele selecției autohtone și susținerii celor care sunt aleși. ADFR a dezvoltat de-a lungul anilor tot soiul de inițiative – o rezidență de scenaristică, masterclass-uri pentru studenți cu profesioniști din film șamd. Din 2020 are două proiecte principale: editează revista Films in Frame și promovează cinemaul românesc la nivel internațional.
Relația ta cu filmul
A existat întâi relația cu actoria – am studiat-o toată copilăria și adolescența, sperând să devin prima actriță din România cu un Oscar. Actoria mi-a deschis apetitul către cinema, nevoia de a-l observa mai îndeaproape. Am descoperit ce se întâmplă în spatele camerei de filmat tot prin actorie, pe platoul singurului lungmetraj în care am jucat, unde mi-am dat seama că nu-mi place, defapt, actoria. Apoi la facultate am aprofundat – odată la Londra, unde eram incurajați să căutăm singuri și să dezbatem mereu la clase și ceva mai târziu la UNATC. Am fost studentă fix un semestru, la regie. Nu mi-a plăcut deloc cum era pusă problema de către profesori la cursuri și m-am retras, însă pregătirea pentru admitere m-a introdus în lumea cinemaului de artă, care m-a intrigat. Descopeream că cinemaul poate însemna mult mai mult decât pur entertainment – mă făcea să descopăr alte lumi și odată cu ele să-mi pun întrebări despre realitatea în care trăiesc.
Multă vreme am crezut că cinemaul a fost prima mea dragoste. A fost, defapt, scrisul. Dintotdeauna mi-am dorit să scriu și n-am conștientizat cu adevărat asta până de curând, când am făcut o călătorie în trecutul meu. Mama mă lua cu ea la lansări de carte și-mi scriam numele pe cărțile altor autori, crezând că așa voi deveni și eu o scriitoare. La școală mă duceam cu foi cu tot felul de rebusuri și activități, pe care le capsam și le vindeam ca pe o revistă. Am scris primele povestiri și nuvele pe la 10 – 12 ani, ca mai apoi să debutez în Cațavencii, pe la 14, cu un pamflet. Films in Frame a apărut atunci când cele 2 pasiuni ale mele – scrisul și cinemaul, și-au dat mâna, fără ca eu să-nțeleg corelarea dintre ele, la vremea respectivă. Aveam 25 ani când am lansat Films in Frame. Totul s-a întâmplat într-o vară, intuitiv, fără know-how.
Films in Frame: cum a început, ce s-a schimbat
Films in Frame a fost școala mea – și cred că a multora care-au fost sau încă sunt în echipă. Aici am învățat tot ce știu despre proiecte editoriale, despre provocări profesionale, despre cum construiești o echipă și cum o ții alături de tine, sau cum comunici și construiești un brand. Are aceeași misiune din ziua 1 – să apropie publicul larg de cinemaul autohton, mereu prezent pe scena internațională și de cel internațional independent, ajutându-l să descopere noi realități prin filmele despre care scriem și noi personalități pe care să le urmărească. Și asta cred că o diferențiază de toate proiectele editoriale din România. Am fost și am rămas o revistă nișată, care deși a prins cele mai grele vremuri de la criza din 2008 încoace, a rămas fidelă unei singure teme: filmul.
Ce se schimbă în mod constant este modul în care ne uităm la filme și discutăm despre ele. Provocarea fiind cum rămânem relevanți – cu atât mai mult cu cât suntem un proiect editorial nișat – într-o logică neoliberală și într-o lume tot mai invadată de content. Încercăm să vorbim mereu despre lume prin prisma filmului. Și cred că ce facem – și implicit misiunea noastră – este cu atât mai importantă astăzi, când avem nevoie să vedem lumea și prin ochii altora, pentru a o înțelege și pentru a empatiza. Avem nevoie de empatie și de dezvoltarea perspectivelor noastre și filmul este o unealtă extraordinar de utilă pentru acest demers.
Finanțare, obstacole, mici & mari victorii
La început, Films in Frame a fost susținută de mine, din economiile strânse într-un cont, devenite ulterior economiile revistei. A început cu un buget mic și cu o redacție cu puțini oameni. Suntem de 7 ani pe piață, din care mai bine de 4 ani am fost sponsorizați de entități private (ca BAT sau Unicredit Bank) și susținuți de instituții culturale cu fonduri nerambursabile (precum AFCN).
Astăzi ne aflăm iar în punctul 0 – din toamna lui 2025 nu mai avem nici sponsori, nici finanțări nerambursabile. Aceasta este și marea frustrare – că deși noi am crescut considerabil și suntem citiți de peste 15 – 20.0000 de oameni lunar, continuăm să ne chinuim din punct de vedere financiar și sunt perioade când trebuie să-mi pun la bătaie economiile personale. Și asta este și marea provocare, și marele obstacol. Cum reușești să transformi un proiect cultural valoros, însă nișat, într-unul sustenabil?
Cursurile ADFR
În iarna anului trecut a devenit evident că trebuie să ne găsim surse alternative de finanțare și că singura cale de a avea un venit constant este să prestăm niște servicii. Alături de Irina Negrilă am construit o strategie pe două direcții – odată am devenit singura revistă din România subscription-based. Adică orice cititor are 4 articole gratuite/lună, urmând ca de la al5-lea să fie invitat să plătească un abonament, dacă vrea să continue să citească. Abonamentele sunt de două feluri și foarte ieftine, fiecare are alte beneficii.
A doua direcție au fost cursurile de cinema și cultură vizuală. ADFR, ca și promotor oficial am filmului românesc, cunoaște cei mai experimentați și competenți oameni ai industriei. Am gândit câteva cursuri care să fie interesante pentru un public mai larg și am început să le promovăm din martie.
Sunt două tipuri de cursuri – cele intensive, care se adresează specialiștilor dintr-un anumit domeniu, care vor să-și dezvolte abilitățile. Avem acum, de exemplu, un curs de design editorial, susținut de Artemisa Pascu. Se desfășoară în weekend-ul 4 – 5 iulie și propune 2 zile full în care orice graphic designer curios va învăța cum să gândească și să construiască un proiect editorial – de la grid, la compoziție vizuală, la cum se așează textul în pagină șamd.
Apoi avem cursuri long-form, deschise publicului larg. Acestea au între 4 și 8 ședințe, de pinde de tematica abordată. Am avut un curs sold-out de film documentar, la care înveți cum să îți găsești un subiect și cum să dezvolți o structură narativă și etică. Îl vom relua la anul, acum avem un curs de storytelling vizual, de 4 săptămâni, care te provoacă să-ți exersezi privirea. Ceva mai jucăuș, cu multe exerciții practice de colaj, fotografie șamd.
Urmează și unul de regie de film, pentru adolescenți. Toate cursurile sunt disponibile pe site-ul nostru și toate sunt ținute de oameni extraodinari de buni – și ca profesioniști, și ca oameni. Ceea ce mi se pare foarte important.
Vibe-ul în ecosistemul de film românesc în 2026
N-o să te mint, e cam nasol. Nu s-a mai făcut un concurs CNC de mai bine de 1 an. Din exterior poate părea că suntem prezenți peste tot – Cristian Mungiu s-a întors cu al doilea Palme d’Or și nu m-ar mira să urmeze și-un Oscar, însă în spatele cortinei, situația e mai critică ca niciodată. Dincolo de faptul că nu sunt bani pentru producția de noi filme, nu există bugete de promovare – ca în alte state, care au început să se gândească din faza de pre-producție la asta. Multe filme mor la scurt timp după ce ies, avem un CNC care se gândește doar la producția lor, nu și la ce se întâmplă ulterior cu ele.
Apoi, nu există standarde de sustenabilitate in place, nici pe platourile de filmare, nici în cadrul celor mai mari evenimente dedicate filmului. Industria noastră habar nu are ce înseamnă CSRD (Corporate Sustainability Reporting Directive) sau SFDR (Sustainable Finance Disclosure Regulation) și nici nu este interesată să descopere. Am încercat prin intermediul ADFR să propun niște conferințe pe tema asta, la TIFF, în urmă cu 2 ani, dar nu s-au legat. Suntem super recunoscuți internațional, filmul românesc este cel mai de succes produs cultural – ceea ce e minunat, însă ne lipsesc lucruri extrem de necesare, fără de care nu vom reuși să dezvoltăm o industrie atentă, corectă și sănătoasă, care să egaleze performanțele filmelor românești. Ăsta este vibe-ul, dacă mă întrebi pe mine.
Cât despre ce nu-mi place, cel mai pregnant lucru este lipsa de sprijin între părți ale industriei. La nivel declarativ, toți ne felicităm între noi. Când avem un succes răsunător, toți suntem mândri. Însă adevărul este că nu știm să fim alături, realmente, unii de ceilalți.
Mi-e greu să-ți spun ce mă încântă pentru că în ultima vreme am ajuns la concluzia că industria de film mi-a luat mai mult decât mi-a dat. Dincolo de momentele de fericire pe care le împărtășesc, atunci când un produs cinematografic se bucură de succes internațional, nu mă încântă nimic la ecosistemul de film românesc. Și încep să cred tot mai mult că momentul retragerii mele este tot mai aproape. :)
Publicul de film din România
Cred că oamenii sunt mai atenți la ce se întâmplă cu filmul românesc și cred că Films in Frame a contribuit mult la asta. În primul rând datorită rețelelor de socializare și a modului în care comunicăm pe acestea, dar și datorită edițiilor anuale tipărite, care ne-au scos mult din bula cinefilă, în special în ultimii 3 ani. Critica de film este foarte vie azi, discutată – chit că oamenii aruncă cu roșii sau o elogiază – și toate publicațiile culturale caută critici care să scrie. Dacă nu săptămânal, cel puțin lunar, despre un film. Ceea ce mi se pare formidabil.
Cred că există multe tipuri de public în România și nu există suficiente publicații pentru acestea. Desigur, publicul dominant este cel care urmărește filmele comerciale, însă aud tot mai mulți oameni că s-au săturat de același scenariu previzibil și vor să vadă și altceva. M-a surprins să descopăr că a crescut semnificativ publicul pentru filmele de artă care se văd în festivalurile mari ale lumii – precum Cannes, sau Veneția. Care sunt la intersecția dintre artă și comercial pentru că au și ele, până la urmă, niște rețete. Și aici au contribuit mult case de distribuție ca Independența sau Bad Unicorn, care au promovat intens genul acesta de filme.
Și mă surprinde constant publicul tânăr, foarte curios și deschis să descopere. Este un public care cred că va influența mult cum va arăta cinemaul românesc în următoarea decadă – de la producție, la distribuție.
Situația criticii de film
Nu cred că ne lipsesc criticii de film, cred că ne lipsesc jurnaliștii culturali care să scrie și despre cinema. Sunt multe subiecte pe care le-am aborda în paginile revistei, dar pentru care nu găsim oamenii potriviți.
Dezbateri pe critica de film
Simplul fapt că există dezbateri este un lucru extraordinar de bun. Problema reală mi se pare că ne-am învățat să dezbatem din spatele ecranului, de unde avem mult tupeu și orice dezbatere se transformă într-o ceartă. Oamenii nu mai știu să asculte, în mod activ. Și implict nu mai știu care e rolul unei dezbateri – când intri într-o dezbatere, ideal ar fi să nu intri cu niște idei preconcepute pentru că atunci nu mai discuți, nu mai ești deschis la noi perspective. Ai venit doar ca să-ți expui punctul de vedere, nici nu-l mai asculți pe celălalt.
Iar toate aceste „dezbateri” din ultimele 6 luni, despre critica de film, n-au niciun fond. Prea puțini din cei angrenați înțeleg rolul criticii de film – acela de a analiza, de a identifica ce este nou, riscant sau promițător la un film, sau la un regizor. O cronică nu poate fi un simplu ghid de consum, care să influențeze cititorul dacă să vadă un film, sau nu. Dar vezi tu, ne lipsește curiozitatea, așteptăm să ne spună ceilalți ce să facem și așa atribuim un alt rol cronicilor. Și ne lipsește și deschiderea de a accepta alte perspective, chit că nu coincid cu ale noastre.
Eu cred că rolul primordial al criticii este să stârnească discuții – ceea ce cronicile noastre fac, constant și indiferent de reacțiile primite, pe mine mă bucură acest simplu fapt.
Un film recent care a generat discuții mai interesante decât filmul în sine
De multe ori se întâmplă asta, cum a fost, de exemplu discuția despre tinerii critici de film, generată în jurul filmului Cravata Galbenă. Sau discuția generată de filmul Sentimental Value, despre diferența dintre PR și critică de film.
De final, pe optimism: O descoperire, întâlnire sau experiența care ți-a reamintit de ce iubești filmul
M-a inspirat mult întâlnirea cu Jodie Foster de anul trecut, de la Cannes – o persoană atât de simplă și naturală. Cea cu Natalie Musteață (care a luat Oscar pentru scurtmetraj anul acesta) și cu soțul ei, care mi s-au părut cei mai smart oameni pe care i-am intervievat, până acum. Astea-s întâlniri are au rămas cu mine și mi-au adus aminte de ce iubesc să lucrez într-o redacție de revistă de film.
Și apoi sunt filme – cum a fost La bola negra (proaspăt premiat la Cannes și adus anul acesta de Independența), sau Anora (care a câștigat Palme d’Or anul trecut), sau No Other Land (din 2024, care a luat premiu la Berlinale pentru Cel mai bun documentar) – care îmi aduc aminte constant de ce consider filmul una dintre cele mai importante arte din lume.
