[Film Production] Laura Mușat: De câțiva ani am început să promovăm iar filmele românești – să ne intereseze cum arată poster-ul, trailer-ul, cum se desfășoară o campanie

Noul val de film românesc nu mai e chiar atât de nou și asta se poate vedea din selecțiile marilor festivaluri de film, e de părere producătoarea Laura Mușat. Peisajul e în tranziție, au început să apară oameni care sunt la primul film, din ce în ce mai multe voci feminine și producții care merg pe entertainment pur sau în care documentarul se întâlnește cu ficțiunea.

Cinema-ul românesc își va păstra cu siguranță niște caracteristici stabilite de ”Noul Val”, însă noile generații par mai curajoase și aduc cu ele un nou suflu, extrem de necesar, spune Laura.

Pe lângă producția de film, căreia îi consacră cam un film pe an, Laura Mușat, conduce și Asociația de Dezvoltare a Filmului Românesc, dar în același timp e și redactor șef la revista Films in Frame. Cât de util e CNC-ul și ce se poate schimba acolo, ce surse de finanțare alternative există, cum e cu școlile de film de la noi, la ce filme se uită lumea, ar fi doar câteva din temele pe care le-am atins în dialogul cu Laura.

Cum a apărut ideea de a face film

În copilărie mi-am dorit să devin actriță, aveam visul oricărei puștoaice care se vedea actriță, și anume să câștig un Oscar într-o zi. Actoria s-a oprit prin clasa 11-a, când am jucat în filmul de debut al Iuliei Rugină (Love Building) și am descoperit două lucruri importante – că n-am talent și că îmi place mult mai mult ce se întâmplă în spatele camerei. Așa am ajuns să studiez producție de film în UK, unde au și apărut primele exerciții. Ne puneau să facem de toate – regie, sunet, să învățăm basic-urile despre lumini, montaj, scenaristică. Din primul an am învățat că un bun producător știe puțin din toate.

M-am jucat mult în facultate și mi-a plăcut, însă prima experiență adevărată a fost filmul de licență – mi l-am produs și regizat singură (nu recomand) și am filmat în România alături de Marius Panduru și o echipă minunată; încă se numără printre cele mai frumoase experiențe trăite pe set, deși a fost complet epuizant. Ziua eram regizor, seara făceam calcule, bugete, rezolvam orice problemă și pregăteam ziua următoare.

Credit foto: Adi Bulboacă

Producător independent sau parte dintr-o gașcă mai mare?

Mi-e greu să îți răspund pentru că nu sunt producător full-time. Am făcut producție vreo 4 ani, până să mă conving că nu e ceea ce îmi place cel mai mult să fac. Nu cred că a fi independent și a face parte dintr-o casă de producție sunt două lucruri care se exclud – casele de producție din România care fac filme de artă (în special filme de debut, sau case de producție la început de drum) sunt conduse de producători de film independenți. Cred că e bine să ai oameni aproape, de la care să înveți și care să îți fie alături – iar în timp să îți poți alege proiectele care te motivează și regizorii cu care ai chimie.

Nu e ușor să fii producător dar n-a fost niciodată – chit că suntem în 2022 sau în orice alt an pre-pandemie. Însă dacă îți place teribil de tare, nu mai contează. Mie nu mi-a plăcut teribil de tare, așa am ajuns să fac și alte lucruri – Asociația de Dezvoltare a Filmului Românesc și revista online de film Films in Frame. Ca producător, îmi păstrez timp pentru un film pe an.

Cum s-ar putea depăși birocratia din spatele CNC

Povestea e prea lungă și-ar trebui să facem o masă rotundă doar despre asta. Pe scurt, nu e vorba de instituție, cât de cei care o conduc – și cei care conduc statul, pentru că CNC e o instituție de stat. Actualul director nu își dorește reformare, mai are câțiva ani în funcție, probabil vrea să se retragă ”în liniște”. Pe de altă parte, reformarea nu se poate întâmpla pe deplin dacă statul nu o susține, iar noi nu suntem un popor foarte educat și iubitor de cultură – cel puțin, nu încă. Bunicii și părinții multora dintre noi au trăit fără cultură, comunismul nu o promova, ba din contră. Cred ca ne mai trebuie vreo 20 ani să vedem real o schimbare.

Știu că răspunsul meu nu îți răspunde pe de-a-ntregul la întrebare, dar cred că înțelegi prea bine la ce mă refer – locuim în aceeași țară.

Sursa ideală alternativă ar fi un alt fond cinematografic, care să nu aibă nicio legătură cu CNC. Puțin imposibil momentan, deci ne îndreptăm spre spnsori din mediul privat – la producții mai mici, sau spre
co-producători străini, pentru producțiile ceva mai mari. Și când niciuna nu iese, we just go guerilla. Că tot vorbeam de comunism, tot el ne-a învățat ”să ne descurcăm singuri”.

Cele mai recente proiecte

Îmi asum multe roluri într-o echipă de producție – am fost executiv la filmul Alinei Grigore, care a câștigat marele premiu la Festivalul de film de la San Sebastian, în toamna lui 2021. Blue Moon intră în cinematografe în martie și vă încurajez să-l vedeți.

Am fost co-producător la două scurtmetraje recente – unul este Les Criminels (R: Serhat Karaaslan), care a fost premiat la Sundance în 2021, urmând apoi multe alte festivaluri. Am ajuns pe lista scurtă de 15 filme intrate în cursa pentru o nominalizare la Cesar 2022 (premiile franceze) și la Oscar-urile 2022 – am aflat zilele trecute că nu ne numărăm printre cei 5 nominalizați, dar parcursul a fost formidabil și ne-a deschis multe uși. Cel de-al doilea este 100% românesc, produs de Anamaria Antoci – pe care o admir enorm și pe care tocmai ce l-am terminat; sper să aibă și el un parcurs la fel de fantastic ca primul menționat.

Și ca producător principal, sunt în post-producție cu două alte scurtmetraje, unul în regia lui Dragoș Hanciu – un experimental despre o fetiță care își pierde vederea și pe care tatăl ei n-o crede că a văzut cu bunicul un flamingo alb, pe lac și unul în regia Anei Maria Comănescu – despre despărțiri, în toate formele ei. Le vom finaliza în următoarele luni. Aștept un documentar, mă fascinează și mi-ar plăcea mult să mai lucrez la câteva.

Cu Vlad Ghinea, pe set-ul scurtmetrajului Sete (în regia lui, care a ajuns la Villa do Conde în 2019)

Noul val românesc

Cred că ”Noul Val Românesc” – care nu mai e nou, consacrat de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu nu prea mai funcționează și asta se vede în selecțiile marilor festivaluri de film și în reorientarea spre alt tip de cinema. Cinema-ul românesc este într-o perioadă de tranziție – apar noi voci, unele care merg pe același drum bătătorit, alții care se orientează spre pur entertainment și alții care încearcă noi forme – documentarul a devenit tot mai popular, ceea ce mă bucură (inclusiv documentarul care se află la limită cu ficțiunea, sau care se împletește cu aceasta); observ un trend ascendent și în numărul de voci feminine, un alt lucru care mă bucură nespus.

Cinema-ul românesc își va păstra cu siguranță niște caracteristici stabilite de ”Noul Val”, însă noile generații par mai curajoase și aduc cu ele un nou suflu, extrem de necesar. Și multă diversitate, și ea necesară. Nu pot să vin cu afirmații categorice, sau să-l încadrez în pozitiv/negativ, tocmai pentru că se află în această tranziție, însă cred că este un moment bun pentru români să înceap[ să descopere mai îndeaproape filmul românesc.

Filmul pe care ai vrea să-l produci 

Un film despre viața tatălui meu, avocatul Gheorghe Mușat – unul dintre fondatorii avocaturii de business din România. Are o viață tulburătoare, impresionantă chiar și inspirațională. E foarte ”movie material”. Dacă îmi va ieși, probabil se va întâmpla peste cel puțin 10 ani.

Filme românești care ți-au atras atenția

Am să menționez ceva foarte important: am crescut cu film american, fac parte din generația 90. Gusturile mele s-au schimbat dramatic în momentul în care am început să merg în festivaluri de film. Mi-au deschis mintea și ochii, m-au introdus unui cinema incisiv, inteligent, care îți trezește stări și te lasă cu întrebări. Te pune față în față cu tine, cu lumea în care trăiești, cu alte tipologii de oameni.

M-am auto-educat să văd un alt tip de film și ce mult mă bucur că am ieșit din bula hollywoodiana!
Așa am ajuns să văd filme extrem de diverse și să le apreciez pe fiecare în parte. Savurez filmul, poate de asta nici nu le încadrez în niște criterii pre-stabilite. Cred că trebuie să îi dai o șansă oricărui tip de cinema ,altfel o să vezi doar ce ești obișnuit să vezi.

Ce apreciez la un film este fix ce îți povesteam mai sus – starea pe care mi-o transmite (sau stările, fie ele bune sau rele). Unul din filmele care m-au impresionat cel mai tare este High Life, de Claire Denis. Un film tulburător, care deși nu mi-a plăcut a rămas cu mine mult timp după. Filme românești recente care mi-au placut mult sunt: Pentru mine tu ești Ceaușescu (Sebastian Mihăilescu), Imaculat (Monica Stan), Mikado (Emanuel Pârvu), Blue Moon (Alina Grigore), #dogpoopgirl (Andrei Hutuleac), Acasă (Radu Ciorniciuc), Complet Necunoscuți (Octavian Strunilă).

Cu Tudor Mircea si Ana Maria Comănescu de la ultimul ei scurtmetraj, pe care l-a terminat de curând

Critica de film autohtonă

Critica autohtonă este și ea în dezvoltare – sunt mulți critici buni în România (care scriu mult și pe afară). Toți tineri, care încă se descoperă și care nu se simt încă comfortabili cu titulatura de ”critic”. Ce mă întristează puțin este că n-avem destui jurnaliști pe cinema. Oameni cu background-uri și studii diferite, cu gusturi diferite, care să scrie despre orice, nu doar despre filmul de artă. Care să se înhame la interviuri, la serii video ca prezentatori, la podcast-uri, la editoriale de opinie polemice. Singura problemă a criticilor români este că majoritatea vin dintr-o școală de film românească, unde nu te învață nimeni să îți marketezi munca. Să știi să alegi un titlu, niște citate, niște imagini. Să îți cunoști audiența și să știi cum să ajungi la ea, cum ți-o apropii, cum ți-o crești.

Toate astea sunt și un rezultat al inexistenței revistelor de film. N-ai unde să înveți lucrurile astea, dacă școala nu te învață. Și vorbesc din perspectiva redactorului-șef, care conduce cea mai citită publicație de cinema din România, la ora actuală – Films in Frame. Iar această ”titulatură” ne aparține din simplul fapt că nu avem competiție – desi mi-aș dori. Aș avea de la cine să mai învăț și eu una-alta, iar colegii mei (sau alți critici) ar avea pe unde să mai scrie.

Dar cine să susțină o publicație săptămânală, CNC-ul? Ar fi minunat, dacă în viziunea lor, singurul scop constant n-ar fi doar sprijinirea financiară a festivalurilor de film și ale producțiilor cinematografice (în genere, mereu aceleași). Are și CNC un apel de fonduri nerambursabile pentru proiecte editoriale, însă banii sunt puțini și îi primești greu. E prea multă birocrație la mijloc.

Când filmul se învață la școală

N-avem multe școli de film. Cred că UNATC-ul trebuie reformat. Deși am văzut ceva schimbări bine-venite (și mult așteptate) în ultimii ani, încă are nevoie de profesori care să practice meseriile pe care le predau, de mai multă deschidere spre dezbatere și încurajarea studentului să își susțină punctul de vedere și de noi programe de licență – cum ar fi pentru jurnalism și critică de film, sau producție. Înainte să ne gândim dacă sunt prea puține, să lucrăm la cele pe care le avem, pentru a le îmbunătăți.

3 lucruri care ar încuraja producătorii de film

3 lucruri care cred că ar încuraja producătorii tineri, pentru că cei de succes sunt deja prolifici și plini de resurse:

• renunțarea la punctajul regizorului / producătorului, din cadrul concursurilor de finanțare a producțiilor cinematografice, organizate de CNC bi-anual – tinerii producători sau regizori n-au nicio șansă în fața celor cu punctaj mare, strâns în nenumărate festivaluri de film și în ani de zile
• susținerea din partea producătorilor mai experimentați și prolifici nu doar în postările din social media, cât și real, prin internship-uri, sfaturi, chiar și prin colaborarea cu titlu de co-producător la proiectele acestora (fără să fie nevoie de prea mult efort din partea lor)
• niște secțiuni în festivalurile mari din România – pot fi evenimente de networking, discuții, mese rotunde etc.

Credit foto: Sabina Costinel

Regizorii noi

Vibe-ul este fresh. Sunt mai curajoși, mulți se raportează la experiențele lor personale, sau îmbină ficțiunea cu documentarul și vice-versa, explorează, experimentează. Au început să apară și oameni care au avut alte poziții în industria de film, sau care n-au făcut film niciodată, dar și-au dorit.
Simt o efervescență care îmi dă o stare de bine.

Publicul și filmele

Prea puțin. Din fix motivele menționate mai devreme – pentru român, cultura nu e suficient de importantă încât să îi dea atenție. Nu mergem la muzee, expoziții, filme de artă. Suntem comozi și preferăm să mergem la filmele cu care ne-am obișnuit de mici și nu ne interesează altceva. Bineînteles, și pentru că am văzut la începutul anilor 2000 filme multe (doar) despre comunism, care ne arătau fix sărăcia în care trăim sau am trăit și de care ne-am săturat. Și pentru că nu există publicații care să ni le prezinte într-o formă mai atrăgătoare, să ne familiarizeze cu fețele de pe ecrane. Și până de curând și pentru că n-au existat agenții care să știe să împacheteze un film - nu e doar vina spectatorului, niciodată.

Dar filmul românesc se schimbă și odată cu el și industria. Au apărut noi regizori și regizoare, noi genuri de film, o nouă revistă de film cu content pentru toate gusturile (da, vorbesc de Films in Frame) și sunt convinsă că vor continua să apară inițative și oameni mișto. Important e ca publicul să fie deschis și receptiv.

Promovarea (cu bune si cu rele)

Momentan nu există rele, sau eu nu le văd așa. De câțiva ani am început să promovăm iar filmele românești – să ne intereseze cum arată poster-ul, trailer-ul, cum se desfășoară o campanie șamd. Categoric a ajutat mult și apariția social media-ului și toată amploarea pe care a luat-o – și schimbările care au venit odată cu asta. Mă bucur că sunt câțiva oameni care își dau interesul și gândesc lucruri creative, originale și cu priză la public, însă sunt doar câțiva și uneori prea multe filme. Oamenii ăștia sunt solicitați și de festivaluri, și de distribuitorii filmelor. Fac față greu, nu dau același randament la fiecare proiect în parte și uneori e vizibil.

Mi-ar plăcea ca producătorii să gândească din start un buget pentru promovarea filmelor lor, știu că e greu când banii sunt puțini dar vorbesc aici de acei producători care sunt atât de bine conectați, încât filmele lor au cate 2-3 alți co-producători, automat și bugete mai mari. Fără promovare, filmul nu ajunge la public, fără public, banii nu se întorc și tot așa. Și în tot acest cerc vicios, nici publicațiile de cinema nu au cum să supraviețuiască, dacă un distribuitor nu-și permite nici măcar un ad pe site, sau o pagină în revistă.