Spațiul - ultima frontieră. Poate părea în urmă cu vreo 20 de ani o frază SF, dar acum face parte din viața de zi cu zi. E ultima frontieră pe care trebuie să o depășim cu mintea noastră pentru a reuși să ne simțim bine cu noi înșine și mai bogați experiențial după fiecare moment petrecut în spațiile pe care le tranzităm, în care locuim sau muncim.
Claudia Parnia este doctor arhitect, scenograf și set & production designer, membru ANFA (Academy of Neuroscience for Architecture) și recent a inițiat proiectul Neurohabitat. Un proiect construit în jurul neurodesignului, aflat la intersecția dintre arhitectură, psihologie și neuroștiință, care studiază modul în care mediul construit influențează creierul, emoțiile și comportamentul uman.
"Neurohabitat a apărut ca răspuns la o întrebare: dacă știm deja că spațiile ne influențează atenția, starea de bine, nivelul de stres și felul în care interacționăm unii cu alții, cum putem transforma spațiul dintr-un simplu fundal într-un instrument care susține starea de bine, creativitatea și performanța oamenilor?", explică Claudia.
Neurodesignul este un domeniu relativ, dar care ar putea avea impact în spațiile publice și private. În ce fel ne afectează spațiul în care trăim, povestește Claudia în rândurile de mai jos:
Context: design, scenografie, arhitectură
Am ajuns în lumea asta destul de firesc. Îmi plăceau mult desenul, muzica și tot ce ținea de zona creativă. Veneam dintr-un liceu cu profil real, iar combinația asta cred ca m-a ajutat să dezvolt un mod mai structurat de gandire. Arhitectura a fost locul în care toate s-au legat.
După facultate nu am urmat un traseu foarte liniar. Am trecut prin multe tipuri de proiecte de la spații office, fitout, rezidențial, mobilier custom, landscape design la visual merchandising, elemente custom pentru activări de brand și evenimente, chiar și cateva proiecte în industria modei și HoReCa. Perioada aceea mi-a oferit o perspectivă amplă asupra profesiei și m-a ajutat să înțeleg procese, tipologii de proiecte și unghiuri diferite de a aborda designul.
Scenografia a apărut aproape întâmplător. Am ajuns în film la invitația unui prieten producător, pentru amenajarea si decorul catorva set-uri. Mi-am dat seama că îmi place mult acolo, ritmul, colaborarea și faptul că, într-un timp foarte scurt, construiești lumi care trebuie să fie și credibile. M-a ajutat experiența acumulată până atunci, prin faptul că eram obișnuită să găsesc soluții creative în bugete variabile și să mă adaptez rapid fără să pierd din intenția de design.
Borne din parcursul tău profesional
Prima a fost perioada de după facultate. Am explorat direcții multiple și, deși atunci aveam senzația că nu-mi găsesc locul, îmi dau seama că tocmai acea diversitate mi-a construit perspectiva. Am înțeles cât de vaste sunt zonele în care te poate duce profesia asta și câte moduri diferite există de a aborda același tip de proiect, în funcție de context, de beneficiari și de intenție.
Apoi a venit doctoratul. Am studiat arhitectura postbelică și, surprinzător, ce a rămas mai valoros pentru mine nu au fost doar clădirile, ci oamenii cu poveștile din spatele lor. Arhitecții, contextul politic și social în care lucrau, compromisurile pe care trebuiau să le facă și felul în care, în ciuda tuturor constrângerilor, reușeau să creeze spații extraordinare. Cred că atunci am început să mă uit la arhitectură mai puțin ca la un obiect și mai mult ca la relația dintre oameni și spațiu.
În ultimii ani am intrat tot mai mult în scenografie, de film, advertising și activari/experiențe de brand. Dacă în arhitectură vezi efectele unui proiect în timp, în scenografie le vezi aproape instant. Schimbi lumina, materialele, sunetul sau ritmul unui parcurs și simți imediat cum se schimbă atmosfera și felul în care oamenii reacționează.
Arhitectura m-a învățat să proiectez spații. Scenografia m-a învățat să proiectez percepții. Cercetarea m-a ajutat să înțeleg legătura dintre ele.
Povestea Neurohabitat
Neurohabitat a apărut ca răspuns la o întrebare: dacă știm deja că spațiile ne influențează atenția, starea de bine, nivelul de stres și felul în care interacționăm unii cu alții, cum putem transforma spațiul dintr-un simplu fundal într-un instrument care susține starea de bine, creativitatea și performanța oamenilor?
Este un proiect construit în jurul neurodesignului, un domeniu aflat la intersecția dintre arhitectură, psihologie și neuroștiință, care studiază modul în care mediul construit influențează creierul, emoțiile și comportamentul uman.
Nu văd Neurohabitat ca pe un studio de design și nici ca pe o etichetă diferită. Îl văd ca pe o lentilă nouă prin care putem privi designul și ca pe o metodologie pe care o putem aplica în proiectare. Asta construiesc, o punte între cercetare și practica de zi cu zi, folosind ceea ce știm astăzi despre percepție, atenție, stres sau reglare emoțională pentru a proiecta medii care nu sunt doar frumoase și funcționale, ci care susțin mai bine sănătatea, starea de bine și calitatea vieții oamenilor care le folosesc.
Cum a evoluat neurodesignul
Neurodesignul a evoluat din nevoia de a înțelege mai bine relația dintre mediul construit și felul în care funcționăm în prezent. Mult timp, arhitectura a fost discutată mai ales prin funcțiune, formă, estetică, eficiență sau sustenabilitate. Toate rămân esențiale, dar în ultimii ani a devenit tot mai clar că spațiul nu este neutru. El ne influențează atenția, nivelul de stres, calitatea somnului, felul în care colaborăm, ne concentrăm sau ne recuperăm.
De aici începe să apară interesul pentru neurodesign: cum putem folosi date din neuroștiință, psihologie, biologie pentru a proiecta locuri mai bine acordate cu nevoile reale ale oamenilor.
În birouri, asta poate însemna un raport mai atent între zone de focus, colaborare și recuperare. În locuințe, o atenție mai mare la lumină, ritm, materiale, acustică și senzația de siguranță. În spitale, poate însemna spații care reduc stresul și susțin recuperarea. În școli, medii care ajută atenția, curiozitatea și reglarea copiilor. Iar în spațiile culturale, experiențe care țin cont nu doar de ce vezi, ci și de cum te miști, ce simți și ce îți rămâne în memorie.
Mi se pare că schimbarea importantă este că nu mai vorbim doar despre faptul că un loc arată bine sau funcționează corect, ci despre medii care sunt gândite în raport cu sistemul nostru nervos, cu percepția, cu emoțiile și cu felul în care trăim. Dacă în ultimii ani am învățat să proiectăm clădiri tot mai eficiente și mai inteligente, cred că următorul pas este să învățăm să proiectăm spații mai bine adaptate oamenilor.
Legăturaîntre spațiul de lucru și burnout, anxietate, suprastimulare
Burnout-ul, anxietatea sau suprastimularea au cauze complexe: ritmul în care trăim, tehnologia, cultura organizațională sau presiunea socială. Dar cred că mediul în care lucrăm este unul dintre factorii despre care vorbim încă prea puțin.
Petrecem peste 90% din timp în interior, iar multe dintre spațiile în care lucrăm au fost proiectate într-un context în care prioritățile erau altele, capacitatea, eficiența, optimizarea costurilor. Astăzi lucrăm diferit, colaborăm diferit și suntem expuși unui volum mult mai mare de stimuli decât acum 20 sau 30 de ani. Cred că și mediile pe care le proiectăm trebuie să evolueze odată cu noi.
Asta nu înseamnă că există o rețetă universală sau că un birou bine proiectat va înlocui un psiholog ori o cultură organizațională sănătoasă. Dar le poate susține. Lumina naturală, acustica, posibilitatea de a alterna între concentrare și colaborare, accesul la zone de recuperare, contactul cu natura sau un control mai bun asupra mediului sunt doar câteva dintre elementele care pot reduce încărcarea cognitivă și stresul de zi cu zi.
Neurodesignul în spațiul public
Spațiul public este una dintre cele mai dificile teme de proiectare, pentru că nu proiectezi pentru un singur beneficiar. Proiectezi pentru copii și pentru vârstnici, pentru cineva care se grăbește și pentru cineva care se plimbă fără țintă, pentru un turist care vede locul pentru prima dată și pentru cineva care îl traversează în fiecare zi.
În proiectele private poți răspunde unor nevoi mult mai specifice și unui grup mai bine definit de utilizatori. În schimb, în spațiul public provocarea este să creezi un loc care funcționează pentru cât mai mulți oameni, fără să devină impersonal.
Aici neurodesignul poate avea unul dintre cele mai mari impacturi. Nu pentru că schimbă radical arhitectura, ci pentru că aduce în prim-plan un criteriu esențial de proiectare: experiența umană. Începem să ne întrebăm dacă un loc este ușor de înțeles, dacă oferă o senzație de siguranță și accesibilitate, dacă reduce anxietatea, susține orientarea și îi face pe oameni să își dorească să rămână, nu doar să treacă prin el.
Programul de neurodesign de la Stanford
Mai mult decât orice, programul de la Stanford mi-a schimbat felul în care pun întrebările. Nu mai pornesc de la „Cum ar trebui să arate spațiul?”, ci de la „Ce fel de experiență vrem să susțină?”.
Mi-a plăcut să descopăr cât de interdisciplinar este domeniul. Arhitecți, psihologi, neurologi, medici și cercetători lucrează împreună pentru a înțelege mai bine relația dintre om și mediul construit.
Am învățat despre efectele luminii naturale asupra ritmului circadian și somnului, despre spitale în care designul poate reduce anxietatea și chiar percepția durerii, despre orientare, acustică, natură sau neurodiversitate. Indiferent de subiect, ajungeam mereu la aceeași concluzie: mediul construit nu este un decor. Participă activ la experiența noastră.
O noțiune importantă cu care am rămas este că nu trăim spațiile pe bucăți. Nu percepem lumina separat de materiale sau sunetul separat de proporții. Creierul construiește o singură experiență din toate aceste informații. Asta m-a făcut să înțeleg că un proiect reușit nu înseamnă doar decizii bune luate separat, ci un ansamblu coerent care susține experiența omului.
Ce spații din București sau România se apropie de normele de neurodesign
Nu cred că putem vorbi încă despre exemple de spații din România proiectate explicit printr-o metodologie de neurodesign. Este un domeniu relativ nou, iar conversația abia începe să prindă contur si la noi.
Asta nu înseamnă că nu există spații care funcționează foarte bine. Oamenii au creat locuri care ne fac bine cu mult înainte să avem explicațiile științifice pentru ele. Diferența este că astăzi începem să înțelegem de ce funcționează și cum putem replica aceste observații.
Cred că acesta este unul dintre cele mai interesante momente pentru domeniu. Nu este vorba despre a înlocui arhitectura pe care o știm, ci despre a adăuga încă un strat de înțelegere și un set de instrumente care ne ajută să proiectăm mai conștient.
Cât de deschise sunt companiile la o discuție despre felul în care spațiul ne afectează
Există o preocupare mult mai mare decât acum câțiva ani. La început, multe conversații despre design porneau de la imagine: cum arată biroul, cum reflectă brandul sau ce impresie lasă. Astăzi apar tot mai des întrebări despre colaborare, concentrare, starea de bine. Mi se pare un semn bun. Nu pentru că toate companiile vorbesc deja despre neurodesign, ci pentru că au început să vorbească despre probleme la care neurodesignul poate contribui în mod real.
Provocarea este să păstrăm discuția realistă. Nu să promitem că neurodesignul rezolvă tot. Nu o face. Dar anumite decizii de proiectare pot susține comportamente, relații și moduri de lucru mai sănătoase. Până la urmă, dacă investim constant în produse, servicii, tehnologie sau procese, mi se pare firesc să investim și în mediul în care oamenii își petrec cea mai mare parte din zi. Spațiul nu este doar un cost de operare. Poate deveni un instrument puternic care susține activitatea.
Cum transformăm spațiul din simplu fundal într-un instrument activ care influențează felul în care ne simțim, gândim și interacționăm
Paradoxal, aici cred că primul pas este să uităm puțin de spațiu.
Începem prin a înțelege ce avem nevoie să susținem. Avem nevoie de concentrare? De colaborare? De creativitate? De recuperare? De un sentiment de siguranță? Răspunsul schimbă complet procesul. Urmează partea mea preferată, analiza. Încercăm să înțelegem cum folosesc oamenii spațiul, unde se opresc, unde evită să stea, ce îi obosește, ce îi atrage și ce comportamente sunt generate, de fapt, de mediul construit.
Abia după aceea vine designul propriu-zis. Lumina, acustica, materialele, textura, proporțiile sau felul în care construiești un parcurs devin instrumente, nu doar decizii estetice.
Ce ne spune astăzi cercetarea despre percepție, emoție și design
Cercetarea spune că percepția noastră nu este pasivă. Nu intrăm într-un spațiu și îl analizăm obiectiv. Intrăm cu memoria noastră, cu experiențele anterioare și cu un sistem nervos care evaluează permanent, chiar și inconștient, dacă un loc este sigur, confortabil sau solicitant emoțional.
Astăzi avem concluzii solide despre efectele luminii naturale asupra ritmului circadian și somnului, despre felul în care natura contribuie la refacerea atenției, despre acustică, orientare, materiale sau complexitate vizuală. Putem corela decizii de proiectare cu date măsurabile și cu efectele pe care acestea le au asupra oamenilor.
Cercetarea ne arată și că nu există un utilizator „mediu”. Oamenii percep același spațiu diferit, în funcție de vârstă, experiențe, context sau neurodiversitate. Tocmai de aceea neurodesignul nu înseamnă rețete universale, ci o proiectare mai conștientă, bazată pe cercetare și în egală măsură pe înțelegerea oamenilor pentru care proiectăm.
Cum pot fi aplicate aceste principii și în scenografie, retail, expoziții și experiențe de brand
Cred că aceste principii devin cel mai ușor de observat în proiectele experiențiale. Într-o expoziție, un eveniment sau o experiență de brand nu contează doar obiectul pe care îl vezi. Contează cum ajungi la el, cât timp petreci acolo, ce auzi, ce simți și cum este construit întregul parcurs. Tocmai de aceea astfel de proiecte sunt un teren foarte bun pentru aplicarea principiilor din neurodesign. Lucrăm cu atenția, emoția, memoria și felul în care oamenii percep o experiență.
Există un concept din psihologie, the peak-end rule, care spune că nu ne amintim o experiență în mod uniform. Tindem să păstrăm în memorie momentul cu cea mai mare intensitate emoțională și finalul. Cred că este o idee extrem de valoroasă pentru zona asta, pentru că ne amintește că proiectăm, de fapt, o succesiune de momente care construiesc o amintire.
Din perspectiva mea, principiile sunt aceleași indiferent că vorbim despre arhitectură, proiecte de scenografie pentru film, publicitate și evenimente, retail sau experiențe temporare. Se schimbă doar scara și durata experienței. Obiectivul rămâne același: să construim experiențe care continuă prin ceea ce oamenii își amintesc după ce au părăsit spațiul.
Scenografie pentru evenimente, advertising, clipuri sau filme
Cred că una dintre cele mai mari provocări este că oamenii sunt din ce în ce mai greu de surprins. Vedem zilnic mii de imagini, spații și experiențe. Nu mai este suficient ca un decor să fie spectaculos sau „instagramabil”.
Mi se pare că direcția merge către experiențe mai autentice, mai senzoriale și mai coerente, controlate. Mai puțin decor și mai multă atmosferă. Oamenii vor să simtă că fac parte dintr-o poveste, nu doar că au trecut printr-un spațiu frumos.
În același timp, tehnologia a ridicat foarte mult standardele. Avem acces la proiecții, instalații interactive, inteligență artificială sau sisteme multimedia din ce în ce mai sofisticate. Dar cred că ele funcționează cu adevărat doar atunci când susțin o idee bună. Tehnologia nu poate compensa lipsa unui concept.
Pentru mine, cea mai interesantă direcție este tocmai echilibrul dintre tehnologie și emoție. Cred că experiențele care rămân cu adevărat în memorie sunt cele în care tehnologia este aproape invizibilă și lasă loc poveștilor și atmosferei.
Dacă mi-aș dori să rămână oamenii cu un singur lucru după discuția asta, ar fi să intre mâine în birou, acasă sau într-o cafenea și să se întrebe, pentru prima dată în mod conștient, cum îi face spațiul acela să se simtă. Nu dacă este frumos sau urât, scump sau ieftin, trending sau nu. Ci dacă îi ajută sau îi consumă. De acolo va începe, de fapt, conversația despre neurodesign.
