În ultimii ani, Vlad Bălan a început să fie din ce în ce mai prezent pe afișele teatrelor din țară, într-un parcurs care îl poartă tot mai mult dinspre actorie către regie. Stagiunea care tocmai s-a încheiat a fost, pentru el, una dintre cele mai intense de până acum: patru spectacole montate în teatre diferite, sute de kilometri între București, Târgu-Mureș și Piatra-Neamț, lucru cu studenți, ateliere și spectacole jucate în paralel. Un an aglomerat logistic, dar unul care pare să fi confirmat o direcție profesională asumată cu tot mai multă claritate.
La finalul acestei stagiuni a venit și cea mai recentă premieră a sa, „BUG”, la Teatrul unteatru. Scrisă în anii ’90, piesa vorbește surprinzător de actual despre singurătate, teorii ale conspirației, nevoia de apartenență și felul în care realitatea poate deveni fragilă atunci când frica și dorința se amestecă.
„Ceea ce e frumos și tandru adesea se înrudește cu ce e abuziv și manipulator – ca o floare carnivoră. Și pe mine mă emoționează, de fapt, tandrețea relațiilor, acest amestec straniu în care realitatea pare că se topește”, spune Vlad.
Vorbim în cele ce urmează cu Vlad Bălan despre cum a fost pentru el aceasta stagiune de teatru. Și despre „BUG”, care îi are în distribuție pe: Corina Moise, Vlad Ionuț Popescu, Florina Gleznea, Alexandru Pavel.
Cum a fost stagiunea asta
A fost un an foarte intens. Am lucrat la 4 spectacole – „Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate” la Teatrul Regina Maria din Oradea, “Vineri. Ora 6.” – text pe care l-am scris împreună cu Ionuț Sociu, pentru trupa de la Teatrul Național din Târgu-Mureș, “Orestia” la Teatrul Tineretului Piatra-Neamț și “Bug” la unteatru, plus un fel de performance-lectură pentru copii “Poveste fără început”.
A fost anul în care am făcut pași mari în tranziția de la actorie la regie, odată cu oferta de a mă angaja la Teatrul Tineretului ca regizor, care m-a bucurat și pe care am acceptat-o cu entuziasm. A fost un an plin. E uneori greu să faci multe lucruri în același timp.
Logistic, a fost foarte complicat. Am stat mult în mașină pe rutele București – Târgu-Mureș, București – Piatra-Neamț. În paralel, am lucrat cu studenții de anul II de la Universitatea “Ovidius” din Constanța, am jucat la Teatrul Nottara în spectacolele din stagiunile anterioare, am făcut ateliere cu copiii de la Academia Buftea și din aprilie, am coordonat modulul de teatru de acolo.
Dar profesional, pentru mine a fost unul din cei mai frumoși ani pentru că am putut să lucrez în atâtea contexte, cu bugete mai mici sau mai mari... dar cu ceva resurse. Având în vedere că în urmă cu 2 ani strângeam bani pentru decor, sau aduceam de acasă, mă bucur de fiecare leu pe care îl primesc de la teatre în bugetul de producție. Mi se pare un privilegiu să primești resurse pentru a-ți materializa ideile.
Cea mai recentă premieră: BUG
Pentru mine, piesa vorbește despre cât de amestecate sunt sentimentele noastre. Uneori ne e dor de momente din viață în care eram în relații toxice. Ne e dor de oameni care, poate, ne-au făcut rău. Trăim într-o cultură care folosește termeni psihanalitici pe post de insulte. Dar, din păcate, de atâtea ori, cred că e mult mai complicat de-atât. Ceea ce e frumos și tandru adesea se înrudește cu ce e abuziv și manipulator – ca o floare carnivoră. Și pe mine mă emoționează, de fapt, tandrețea relațiilor, acest amestec straniu în care realitatea pare că se topește.
Un text scris în anii ’90 care vorbește despre lumea de azi
Cred că Tracy Letts a intuit felul în care anumite idei îi pot contamina pe aceia dintre noi cu care viața nu a fost blândă. A simțit nevoia oamenilor de a căuta factori externi. Teoriile conspirațiilor pe de-o parte te absolvă de responsabilitățile pe care tu le ai pentru propriile decizii. Din moment ce, oricum, avem de-a face cu o ocultă mondială, deciziile tale devin nesemnificative, trăiești în Matrix. Pe de altă parte, îți dau senzația că ești foarte important. Din moment ce grupări obscure de oameni malefici se adună ca să te manipuleze, înseamnă că, de fapt, contezi pentru cineva. Și aceste două nevoi – de a exista fără responsabilitate, fără bagaj emoțional, și de a conta, de a fi importanți pentru cineva – sunt atât de adânc înrădăcinate în noi. Și mi se pare că textul lui Tracy Letts surprinde foarte bine cum putem aluneca, aproape fără să sesizăm, către psihoză.
Despre frica ce poate deveni contagioasă
Trăim într-o lume polarizată. Mi se pare că „BUG” umanizează, de fapt, pe aceia pe care noi, atât de des, tindem să-i judecăm. La ultimele alegeri s-a observat atât de clar care sunt limitele empatiei noastre. Stăm la cafeneaua hipsterească dintr-un mare oraș, bând un matcha cu lapte vegan și ne oripilăm de cât de inculți sunt votanții lui X sau ai lui Y. Am vorbit la persoana întâi plural pentru că mă includ și pe mine în această „bulă”. Dar cred că, oricât de greu ne-ar fi, trebuie să găsim în noi moduri de a-i înțelege pe acești oameni. Cu mulți dintre ei, viața nu a fost prea drăguță.
Metafora insectelor
Mai mult decât despre frică, mi se pare că e despre singurătate versus nevoia de a te conecta real cu cineva. Nu e numai despre frică, ci și despre dorință. În fond, orice frică ascunde o dorință îngropată. De-asta nici nu am schimbat titlul în română. Pentru că în engleză bug poate fi tradus și ca gândac, dar și ca eroare a sistemului (bug in the sistem), respectiv ca dispozitiv de ascultare (bug wire). Și toți avem aceleași nevoi la bază: să fim văzuți, să fim apreciați, să fim importanți pentru cineva, să fim iubiți. Toți avem frică de singurătate, oricât de confortabili am deveni în anumite momente cu propria noastră singurătate temporară. Cu toții dorim să aparținem și să fim importanți pentru comunitatea din care facem parte. Și poate că oricare dintre noi s-ar deregla în cazul în aceste nevoi de bază nu ar fi îndeplinite.
Cât poate merge de departe un om pentru a nu se simți singur
Mi-a fost clar că Agnes, personajul principal, e un om eminamente singur care duce un mod de viață bolnăvicios, între abuzuri de substanțe, alcool, mizerie și frica aproape constantă. Trăiește într-o lume urâtă, ca un animal rănit. Și pentru astfel de oameni, e nevoie de foarte puțin pentru a se atașa. Doar un strop de demnitate, de respect, un pic de încredere. Atât. Și odată atașați, se naște o frică obsesivă de a nu-l pierde pe celălalt. Totuși, nu pot să nu remarc în toate explicațiile mele un ton analitic oarecum superior, ca și cum eu aș fi cine știe ce cunoscător al naturii umane. Dar repetițiile la teatru nu funcționează în felul ăsta. Încercăm intuitiv, să construim situații, pe care le dezvoltăm, zi după zi.
Spectacolul tău, citit și ca o poveste de dragoste
M-aș feri să bag într-o cutiuță povestea pe care o descrie textul. Evident, privit per ansamblu, vorbim de o relație super toxică, de o psihoză comună, de un delir în doi. Dar nu îmi dau seama dacă e vorba doar despre asta. Adică textul e foarte tandru cu personajele. Și asta e tulburător pentru mine. Că în toxicitatea respectivă, unele răni se vindecă.
Alegerea distribuției
Am citit textul în urmă cu 3 ani. Mi-a fost clar de când l-am citit că e un rol potrivit pentru Corina Moise cu care mai lucrasem la spectacolul “Risipire”. Și cu Vlad Ionuț Popescu lucrasem cu 3 ani în urmă la “Efecte secundare”, tot la unteatru. Și mi s-a părut interesant ca în acest mediu, să apară un băiat tânăr, timid, fragil. Pe Alex Pavel și pe Florina Gleznea îi știu de foarte mult timp, încă de când eram în liceu și visam să fac teatru și îi admiram în secret. Chiar dacă povestea e destul de dark, atmosfera de la repetiții a fost relaxată și nu a fost complicat să găsim un limbaj comun. Cu toți 4 aș mai lucra de 1000 de ori. Sunt serioși, fără a fi încrâncenați, creativi, sinceri în raportul pe care îl au față de meseria lor.
Etapele procesului de lucru
Am făcut un spectacol lectură vara trecută. Apoi, în momentul în care am aflat că proiectul a luat o finanțare AFCN, am început pre-producția cu Gabi Albu. Am trecut prin mai multe variante de decor și a fost un proces complicat pentru că nu voiam să facem un spațiu pur realist. De asemenea, aveam limitări de spațiu, fiind o sală mică, limitări de buget. Cu Adrian Piciorea mă aflu la a treia colaborare și deja am dezvoltat un mod de lucru interesant, în care adesea eu îi descriu prin sunete (onomatopee) sau senzații ce aș avea nevoie pe partea de sunet. Repetițiile au durat o lună și jumătate. Andrei Grosu mi-a zis că unteatru vrea să se întoarcă la ideea de laborator, în care testăm diverse mijloace de expresie. De-asta nu am luat provocările ca ceva de depășit ci ca pe limitări ce ne provoacă să fim creativi.
De ce alegi să te reîntorci la unteatru
Unteatru a fost un loc care mi-a influențat parcursul, încă din facultate. Sunt spectacole pe care le-am văzut în primul lor sediu, care m-au marcat. Aici am făcut și primele mele două spectacole, ca regizor. Și faptul că am început la unteatru, m-a ajutat enorm. În teatrul independent, ești adesea pus în fața unor obstacole care te provoacă să îți diversifici mijloacele de expresie, să ieși din zona de confort. Admir încăpățânarea cu care cei din echipa unteatru, în ciuda tuturor greutăților care adesea par imposibil de dus, continuă să găsească soluții să producă spectacole bune. Și e onorant să fiu și eu parte din acest demers, din familia unteatru.
Cu ce ai vrea să rămână spectatorul după ce vede BUG
Nu știu. De obicei, când aleg un text, mă gândesc că toți avem în noi un loc comun și că dacă pe mine m-a mișcat, probabil îi va mișca și pe alții. Poate cu mai multă înțelegere pentru conaționalii lor. Cu întrebări legate de distanțele pe care, adesea, ni se pare că le avem față de anumiți membri ai societății.
Cu ce ai rămas tu după întâlnirea cu acest text
Cu prea-plinul repetițiilor și a felului în care a fost primit spectacolul. Urmează o vacanță pe care o aștept de 3 luni. Apoi, proiecte la Suceava, Piatra-Neamț, Oradea și București.
