Ce bine că teatrul nu este doar într-un fel și poate fascina spectatorul dincolo de înțelegere, crede Vlad Bălan. În căutările sale artistice, înainte de orice stă povestea, de la ea pornește în fiecare demers creativ. Ca regizor, își dorește să vorbească în montările sale despre probleme la care oamenii nu au încă soluții și despre polarizarea societății.
Actor cu studii de profil absolvite la UNATC București, Vlad a început în pandemie să se gândească mai mult la ce își dorește în viața sa profesională. Și, cu toate că nu a zis din prima „vreau să fiu regizor”, a început să își croiască un drum în regia de teatru. A montat deja în ultimii 4 ani câteva spectacole la București și Craiova, iar anul acesta a absolvit Masterul de regie de la UBB Cluj.
„Nu pot controla cu ce pleacă spectatorii de la spectacolele la care am lucrat și cred că m-ar îndepărta de mine să mă gândesc la asta, m-ar face grijuliu, sperios și nesincer. Eu pot doar să arunc o poveste în lume și să sper că va genera punți între oameni, sau că va cutremura niște preconcepții”, spune Vlad.
O discuție amplă și sinceră în cele ce urmează, cu regizorul Vlad Bălan. Despre parcursul său către regia de teatru, despre spectacolele montate de el până acum și, mai pe larg, despre „Tomcat”, care intră din toamnă în repertoriul Teatrului Excelsior.
Etape de formare
Mi-e greu să identific niște etape clare. Am terminat facultatea de actorie în 2015 dar povestea cu teatrul a început din liceu și are legătură cu câteva festivaluri de teatru de amatori la care am participat (Ideo Ideis, ID Fest, T4T, Magic Fest). Durau în jur de o săptămână pe an fiecare și viața mea era o prelungire a lor. Trăiam foarte intens în festivaluri și mă întâlneam cu adolescenți din toată țara, cu studenți la teatru care mă inspirau. Toate aceste săptămâni m-au format, m-au făcut să mă raportez la teatru ca la un câmp magic.
Apoi, bineînțeles au fost deziluziile din timpul facultății de teatru, dezidealizarea, totul combinat cu anxietatea faptului că mă pregăteam pentru o meserie în care norma era trăitul nomad din proiect în proiect. Apoi angajarea în teatru, colaborările cu regizori. Există bineînțeles și o altă parte, invizibilă: pedagogia. Încă din facultate am revenit în festivalurile de teatru pentru amatori ca trainer, apoi, în perioada în care credeam că nu voi reuși niciodată să mă întrețin din actorie m-am angajat la o școală privată și am făcut teatru cu copiii din ciclul primar. Și am rămas în job-ul ăsta 6 ani – am făcut joculețe și serbări de Crăciun, spectacole de vară. Ulterior, am lucrat ca asistent în UNATC, apoi ca prof asociat, respectiv lector la Constanța. Toate aceste interacțiuni umane cred că mi-au generat o abilitate de a mă adapta la diverse tipuri umane, mi-au antrenat răbdarea.
Credit foto: Andrei Gindac
Dincolo de actorie, ce te-a împins și către regia de teatru
Iubeam să predau, dar ceva ce îmi lipsea. Doar că alergam permanent dintr-o parte în alta, de la cursuri la repetiții, la spectacol și iar de la capăt. Nu aveam timp să mă gândesc prea mult la mine și la ce îmi doresc. Și apoi a venit pandemia. Și am avut un pic de timp. Mi-am dat seama că vreau să fac un spectacol, să încerc. Dar nu îndrăzneam formulez clar: eu vreau să regizez. Voiam doar să explorez cum pot să construiesc niște situații pe o poveste. Așa că m-am apucat să citesc dramaturgie contemporană – nu m-aș fi riscat cu ceva clasic.
Când am găsit „The Effect” de Lucy Prebble, am știut că îmi vorbește mie. L-am sunat pe Andrei Grosu, de la unteatru și i-am spus că aș vrea să regizez piesa asta. A fost oarecum mirat, dar m-am bucurat că nu a tratat propunerea cu neîncredere, cu toate că el mă știa doar ca actor. Cred că mi-ar fi frânt inima dacă ar fi râs de mine. :)
De unde ai învățat, cine ți-au fost mentori. Cine te-a inspirat
Sunt mulți oameni de la care am învățat. În materie de regie, încerc să preiau moduri de gândire de la o bună parte dintre regizorii cu care am lucrat. De asemenea, încerc să intuiesc mecanisme de construcție ale spectacolelor pe care le văd. Nu îmi iese întotdeauna. De multe ori, dacă spectacolul e bun, mă pierd în poveste, sunt ca într-un rollercoaster. Dar vin cu o experiență adunată de la toți regizorii cu care am lucrat. Îmi vin în minte, în timpul repetițiilor uneori mi se pare că mă comport ca ei: Andreea Vulpe, Cristi Juncu, Catinca Drăgănescu, Elena Morar, Alex Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Vlad Massaci, Andrei și Andreea Grosu, Erwin Simsensohn, Elena Nevejina, Dorin Boca, Roman Feodori, Alexandru Jitea (care mi-a fost și prof la actorie), Peter Kerek (ordinea e aleatorie și dacă am uitat pe cineva, nu e intenționat).
De asemenea, discuțiile pe care le-am avut în cadrul masteratului de regie de la UBB Cluj cu Bobi Pricop mi-au folosit de atâtea ori la ultimele spectacole. Îmi amintesc că pe un drum Cluj – București am vorbit mult, ne-am semicertat, apoi semiîmpăcat. Bobi e un om al temperaturilor moderate. La un moment dat, mi-a zis: „Ca regizor, trebuie să stai pe două picioare și să fii calm chiar și atunci când pământul se surpă sub tine”. Nici nu cred că știe de câte ori l-am citat ulterior. Și nici de câte ori am avut replica asta în minte în momentele dificile în lucrul la un spectacol. Bineînțeles nu am cum să îl omit pe veșnicul prieten Mădălin Hîncu, prima persoană care m-a luat în serios ca regizor, și omul cu care pot vorbi ore în șir fără a îmi aminti ulterior aproape nimic din conversație. Dar cu siguranță că lungile noastre discuții despre teatru s-au sedimentat undeva, într-un colț de minte. Nu sunt mentori, dar sunt oameni de la care am învățat.
Subiecte care te preocupă în viața de zi cu zi și le aduci în spectacolele pe care le montezi
Nu am o singură arie de căutare. Mă interesează acele povești care vorbesc într-un fel sau altul despre azi și despre problemele cu care ne confruntăm. Citesc beletristică, dar și cărți de psihologie, neurologie explicată, sociologie. Ascult podcast-uri de politică, dar și de istorie. Mă interesează tensiunea și conflictul, cred că noi, ca oameni, avem o fascinație pentru conflict. Also, caut întotdeauna nuanțele de gri, lupta între poziții. Cred că ăsta e singurul lucru comun la toate textele pe care le am pe lista de proiecte pending, se situează întotdeauna în centrul unei întrebări. Pentru că lumea de azi ne arată tot mai clar cât de periculoase pot fi certitudinile și mulțimile de oameni care sunt convinse că se află de partea adevărului.
Cum priveai teatrul când ai început să regizezi. Cum îl privești acum
Cel mai frică mi-era de actori. Fiind actor, știu ce se poate întâmpla când un regizor pierde încrederea celor din echipa pe care o coordonează. Nu eram conștient de toată logistica din spate și nici de cât de mult influențează asta produsul final. Eram doar foarte preocupat de lucrul cu actorii (care spre bucuria mea au fost la fiecare proiect plini de înțelegere și încredere în proces). Nu cred că asta s-a schimbat dar am încercat cu fiecare spectacol, să îmi iau noi libertăți. Și poate că am devenit mai curajos în a lua opțiuni, în a lucra cu mai multe instrumente din arsenalul de mijloace pe care un regizor le are la dispoziție.
De asemenea, experiența cu Ionuț Sociu mi-a arătat cât te poate împlini să participi activ la scrierea unui spectacol. E ceva terifiant pe de-o parte, pentru că pornești la drum cu o idee și cu nimic altceva. În același timp, libertatea pe care ți-o dă generarea de la zero a unui spectacol poate, în multe situații, suplini orice neajunsuri tehnice/ logistice/ de producție pe care le-ai putea întâlni pe drum. Nu ai ceva? Nicio problemă, schimbi textul. Un actor nu se simte în confort cu o anumită replică? Scriem altceva. Acum simt că sunt într-o perioadă foarte bună cu mine. Mă bucură că am ocazia să lucrez în diverse locuri, să experimentez, e un mare privilegiu.
Misiunea unui regizor în vremurile noastre
Cred că e un răspuns personal pe care fiecare regizor trebuie să și-l dea sieși. Pentru că e grozav că teatrul nu e doar într-un fel. Nici nu trebuie să fie. Și pe mine nimic nu mă bucură mai tare decât atunci când văd filme sau spectacole care mă fascinează dincolo de înțelegere. În sensul în care, nici măcar nu pot să îmi dau seama de unde a plecat regizorul. Singura condiție e să avem cu toții responsabilitate pentru banul public. Și să fim racordați la ce se întâmplă la nivel național și internațional.
Limbaje artistice și modalități de expresie de interes pentru tine
Povestea este esențială pentru căutările mele. Mi se pare că are un rol imens în dezvoltarea noastră, ca indivizi. Inclusiv în a mea, eu fiind o sumă a tuturor poveștilor care m-au inspirat. Ne luăm modele din povești, înțelegem direct termeni abstracți precum iubire, onoare, adevăr. Îmi aduc aminte, că în anul II, când am citit „Rața sălbatică” a lui Ibsen, am simțit că am înțeles în 2 ore mai multe despre nuanțele adevărului și despre raportul dintre adevăr și minciună, decât înțelesesem în 20 de ani de viață.
Mă interesează întotdeauna relevanța unei povești pentru noi, ca societate din secolul XXI. Și în alegerea, limbajului, sau a modalității de punere în scenă, cred că intervine o descifrare și o esențializare a acelui element care te-a făcut pe tine să alegi piesa respectivă. Cred că de acolo pleci în alegerea tipului de limbaj. Poate că e vorba despre o poveste despre singurătate, și poate pentru tine singurătatea se traduce prin absența sunetului, sau poate are legătură cu aglomerațiile și cât de singur te simți în mijlocul unei mulțimi de oameni care se deplasează dintr-o parte într-alta. Evident, e un exemplu la prima mână, dar încerc de fapt să descriu un proces. Și mi se pare interesant că ai folosit cuvântul limbaj, pentru că limbajul e ceva ce ia naștere întotdeauna între cel puțin 2 interlocutori, e ceva împărtășit. Ca atare, orice proces de pre-producție, producție, repetiție contribuie gradual la nașterea unui limbaj care la final ne devine comun. Dar el se articulează întotdeauna în relație cu cineva. Cu scenograful când se vorbește despre spațiu, cu compozitorul, când se iau decizii legate de muzică, cu actorii la repetiții. Și întotdeauna, la final, dacă ne uităm, nu e vorba despre un singur “de ce?”, ci despre un cumul de “de ce?”-uri. E ca și cum cineva te-ar întreba de ce ai fost într-o relație cu cineva. Nu e vorba de o decizie, ci de o sumă de decizii, care fac ca drumul să fi fost împreună și nu separat.
Spectacole montate până acum. Cum te-au ajutat să evoluezi ca regizor
Fiecare spectacol a fost specific și a venit cu problemele și bucuriile lui. La „Efecte secundare” am repetat în plină pandemie. A fost un proces în mai multe etape. Am făcut niște lecturi, apoi ne-am oprit și am strâns bani de producție pe o platformă de crowdfunding. Acolo m-am lovit prima oară de o mulțime de sarcini pe care nu știam să le fac (să lucrez cu compozitor, cu scenograf, cu luminist). Oana (n.r. actrița Oana Jipa) era la primul ei spectacol, Bogdan (n.r. actorul Bogdan Nechifor) repeta în paralel la alte 3 spectacole iar eu, ca orice om care e la început, îmi luam toate eșecurile și repetițiile nefaste asupra mea. A fost pe cât de frumos, pe atât de generator de anxietate pentru mine.
La „Risipire” am repetat când Eva (n.r. fiica regizorului Vlad Bălan și a actriței Camelia Pintilie) avea câteva luni și nu puteam să repetăm mai mult de 3 ore pentru că trebuia alăptată constant. Ne-am lovit de problema simplă de a face un ecran de cinema (pe care să ruleze proiecțiile), fără să avem un tapițer. De asemenea, am filmat niște fragmente cu low budget, cu echipamente închiriate pe ochi frumoși, cu un super operator venit pe gratis. Dar au fost momente în repetiție, în care mă gândeam “Ce actrițe bune! Nu pot să cred că le-am combinat să joace în spectacolul meu fără bani pe repetiții”.
Credit foto: Anastasia Atanasoska
La „Expuși” am fost prima oară în situația de a face un spectacol care e la limita dintre teatru și happening. Plus pendularea între Craiova și București cu copil mic acasă. Plus că, 10 oameni pe scenă sunt 10 puncte de atenție. 10 guri care fac glume când dai o indicație. Dar și 10 oameni super curajoși. Eu nu știu dacă în facultate nu aș fi fost sceptic la tipul ăsta de demers, și de-asta îi admir foarte mult.
La „Tomcat” s-au aliniat cumva planetele astfel încât, din ce trebuia să repet la el înainte de a începe să repet ca actor, la spectacolul regizat de Elena Morar, „Patimile sexului frumos în Epoca de Aur”, am ajuns să repet la amândouă simultan, ceea ce a fost foarte complicat la nivel de program. Mă bucură că am avut parte de înțelegere din partea Elenei, colegilor de la teatru și din partea actorilor de la Excelsior, pentru că altfel, ar fi fost efectiv imposibil. Și bineînțeles, întâlnirea cu actorii a fost wow și m-am simțit foarte protejat la repetiții. Dincolo de talent au o calitate umană tot mai rară azi. Plus lucrul cu Erika și Ami ( n.r. 2 actrițe care au 13 și 15 ani) care m-au surprins de la zi la zi.
Așa cum am spus, cred că toate spectacolele la care am lucrat m-au făcut mai deschis, mai curajos în opțiuni, mai dispus să greșesc. Cred că am învățat să fiu mai puțin anxios, să stau înfipt în două picioare pe pământ surpat. Nu îmi dau seama dacă asta se reflectă în calitatea efectivă a spectacolelor, dar cu siguranță se poate vedea în dispoziția mea pe parcursul repetițiilor.
Credit foto: Dinu Lazar
Ideea celui mai recent spectacol montat la Teatrul Excelsior, „Tomcat”
Mi-a venit ideea de cum am citit textul, în urmă cu un an. Mi-a plăcut că e un text care vorbește altfel despre cum ne influențează viața o dictatură, despre modul în care se infiltrează în casele noastre, în dormitoarele noastre, în corpul nostru, în gândurile noastre. Mi s-a părut potrivit pentru Excelsior pentru că e un spectacol cu o pre-adolescentă în rol principal. De asemenea, fiind o poveste despre captivitate, mi s-a părut foarte potrivită sala studio. E o sală dificilă, tavanul e jos și oamenii sunt foarte aproape. Nu e o sală prietenoasă de teatru, dar pentru textul ăsta mi s-a părut perfectă.
Un spațiu mic, închis face ca povestea să fie mai puternică. Simțeam că are nevoie de apropiere, forța ei fiind în detalii. Mihai Mitrea mi-a venit în minte pentru rolul lui Tom instant. Fuseserăm colegi în facultate și întotdeauna i-am admirat seriozitatea și felul structurat în care se apropie de orice rol. Mircea Băluță făcuse o înlocuire în „Efecte secundare” și avusesem ocazia să lucrez puțin cu el și mă bucurase experiența. Opțiunile pentru Dana Marineci și Annemary Ziegler au fost gândite, calculate, dar mă bucură că am ales așa pentru că nu îmi pot imagina rolurile respective jucate de alte actrițe.
De ce crezi că este un astfel de subiect de interes pentru public
E povestea unei lumi în care doar oamenii care sunt perfecți din punct de vedere genetic au voie să se nască. În această lume, Jess, o fetiță de 12 ani care nu are un istoric genetic perfect, este ținută într-o cameră dintr-un centru de cercetare și studiată de o echipă de medici. Pe măsură ce povestea evoluează, înțelegem tot mai multe despre societatea în care ne aflăm și despre trecutul lui Jessie. E o poveste despre libertate și despre o lume în care alții decid care e rolul tău în viață. Și cred că parcurgem o perioadă în care pare că odată cu algoritmii rețelelor sociale, cu AI-ul, tot mai mulți se îndreaptă tot mai sigur către autocrații. Și pare că trăim în niște vremuri în care oamenii fie nu înțeleg, fie nu valorizează noțiunea de libertate. Pentru că libertatea nu înseamnă lipsă de responsabilitate, și în nici un caz nu înseamnă că pot să spun și să fac orice. În același timp, libertatea presupune și a avea un număr de variante din care pot alege.
Procesul de selectie a celor două actrițe pentru rolul lui Jess
Mi-a fost clar că am nevoie de un set de filtre. Era nevoie ca părinții să fie de acord și să susțină demersul. În al doilea rând, fiind vorba de un spectacol care se va juca (sper) mult timp, am preferat să iau pe cineva care mai făcuse teatru, care înțelege ce presupune un proces de repetiții. Așa că m-am gândit să pornesc de la Academia Studiourile Buftea, unde sunt trainer. Am fost surprins de nivelul de pregătire al tuturor celor care au venit la casting, de faptul că marea majoritate au venit cu fragmentele din scene învățate, de cât de relaxat și serios au răspuns la indicații. Am făcut un casting în două etape, câte 30 de minute pentru fiecare participantă. Atât cu Amalia, cât și cu Erika, am simțit o conexiune încă de la început. Dincolo de talentul și seriozitatea lor, am avut senzația că vorbim aceiași limbă, că ne înțelegem ușor. Și mă bucură cât de rapid s-au integrat în proiect, cât de bine au reacționat la presiune.
Brieful pentru scenografie dat lui Gabi Albu
Știam că vreau să plasez acțiunea în centrul sălii, cu public în arenă. Gabi a venit cu ideea unei camere cu pereți de tul pe care se poate proiecta, iar eu, după ce am văzut niște poze cu ce poate face materialul, am îmbrățișat ideea. Eu mai lucrasem cu Gabi ca actor, la spectacolul Catincăi Drăgănescu, „Operațiunea petarda”. Am admirat atenția pentru detalii, pentru actori, capacitatea de a crea o lume cu doar câteva elemente. E o mare calitate, să renunți uneori la propriile idei pentru că nu servesc spectacolului, să faci un decor care să nu fie doar frumos în sine, ci care să spună o poveste, cu care actorul să lucreze ușor. Plus veșnicele probleme tehnice: să fie ușor demontabil, depozitabil etc. Gabi face toate aceste lucruri atât de natural și, în plus, e un om foarte creativ. Constant se gândește la noi lucruri. Uneori îmi dă mesaje la 1 noaptea, alteori la 5 dimineața, cu detalii de decor. E foarte pasionată de tot ce face, te inspiră.
Credit foto: Dan Moruzan
Ce discuții te aștepți să genereze acest spectacol
Nu prea mă gândesc la asta atunci când lucrez la un spectacol. Mi-e clar că o poveste puternică naște întrebări, senzații, emoții. Pe mine mă interesează să pun lupa pe anumite probleme ale căror soluții, noi ca specie, încă nu le-am găsit. De-asta am lucrat la o trilogie („Efecte secundare”, „Risipire”, „Tomcat”) despre impactul noilor descoperiri în viețile noastre de zi cu zi.
Mă îngrijorează procesul de polarizare al societății și din această grijă, s-a născut spectacolul „Expuși”. Pe mine mă preocupă problemele astea așa că simt nevoia să vorbesc despre ele prin povești. E o încercare de dialog.
Nu pot controla cu ce pleacă spectatorii de la spectacolele la care am lucrat și cred că m-ar îndepărta de mine să mă gândesc la asta, m-ar face grijuliu, sperios și nesincer. Eu pot doar să arunc o poveste în lume și să sper că va genera punți între oameni, sau că va cutremura niște preconcepții.
Cum te raportezi la reacții și critici în social media
Mă mai uit pe grupul Mergem la teatru, deși m-am dezabonat, pentru că nu îmi făcea bine să văd reacții constant. Când apare vreo cronică, o citesc. Nu caut mereu, dar am momente când verific ce zice netul. Mai ales după o premieră, verific. Contează părerile oamenilor - nu sunt suficient de rebel sau de tăbăcit încât să nu conteze. Dar nu chestionez ce am făcut, decât dacă simt că persoana de la care vine părerea a făcut un efort real să înțeleagă demersul nostru. Mă interesează ce zic colegii de breaslă, prietenii, după primele spectacole. Cred că am devenit mult mai receptiv în a accepta păreri diferite de ale mele. După primele două reprezentații cu „Tomcat”, am schimbat detalii, momente mici, în urma feedback-ului primit. Toți cred că visăm ca spectacolele noastre să rupă, să emoționeze, să provoace în alții ce am simțit noi când am văzut teatrul ăla, de care ne-am îndrăgostit.
Spectacolele tale care se joacă mai departe
Păi, vara asta se joacă „Expuși” la ȘI Festival, pe 23 iulie și spectacolul lectură „Bug”, în zilele unteatru, pe 1 august. Din toamnă, la Excelsior se va vedea „Tomcat”, la Teatrul Dramaturgilor Români „Risipire”, la unteatru „Efecte secundare” și sper că la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova și în diverse festivaluri „Expuși”.
Tu ce faci bun vara asta?
Vara asta merg la mare cu un spectacol și profit, facem o vacanță în familie câteva zile, apoi la ȘI Festival cu soția câteva zile, apoi la Piatra Neamț unde țin un workshop cu studenții din anii terminali, împreună cu Paul Chiribuță și Florin Grigoraș, apoi la munte câteva zile, iar de pe 5 august voi fi la Oradea, cu tot cu fetele, unde voi repeta la Teatrul Regina Maria la un nou spectacol. Așa că, din toamnă trebuie să adăugăm la lista de spectacole și spectacolul „Toate lucrurile despre care știu că sunt adevărate”, la Teatrul Regina Maria din Oradea.
