Un muncitor de pe șantier, interpretat de Cristian Bota, începe să sape o groapă în mijlocul unui câmp. Este în căutarea a ceva sau pur și simplu trece prin niște spații simbolice, fiecare cu o asociere clară în mintea sa? Veți afla sau veți continua drumul său prin alte întrebări, după vizionarea scurtmetrajului Cârtița realizat de Cristina Gagiu, absolventă UNATC, secția Regie și Film. Filmul a fost proiectat până acum la Olympion Cinema, în cadrul Panorama Film School of AUTh, în Thessaloniki și la Palatul Teleki din Bistrița, în cadrul ArtCastle Teleki.
"Mi-aș dori ca fiecare să se gândească puțin la sine. Dacă se află în locul potrivit, dacă și-a găsit locul sau încă îl caută, dacă este împăcat cu ceea ce face. Și să-și pună întrebările astea dincolo de nevoile financiare pe care, evident, fiecare dintre noi le are", spune Cristina.
Cristina mărturisește că este foarte atentă la ce se întâmplă înăuntrul ei, vrea să înțeleagă ce simte, ce o neliniștește sau ce o bucură și de acolo apare nevoia de a scrie. Curând, speră ca și cel mai recent scurtmetraj, "Aproape prea târziu", să își înceapă propriul circuit festivalier. Între timp, am stat cu ea la o poveste despre cum a fost lucrul cu pelicula pentru Cârtița, cât de greu mai e să faci film în 2026, care a fost rolul școlii sau ce teme o obsedează.
Primele experiențe legate de cinema
Mulți ani mi-am căutat locul. Am studiat Inginerie Medicală, apoi m-am îndreptat către canto și actorie, comunicare culturală și, mai târziu, către televiziune, la Euronews România, unde am realizat emisiunea Despre Una. Despre Alta. În tot acest timp, am fost și o adunătoare de povești, fie că erau ale mele sau ale oamenilor care alegeau să mi le împărtășească. Toate experiențele acestea m-au condus, într-un fel sau altul, către ceea ce fac astăzi și mă ajută să înțeleg mai bine universul filmului.
Țin minte că prima dată când m-am aflat pe un platou de filmare m-am pierdut, la propriu, printre oamenii din echipa tehnică. Eram fascinată de echipament și de dinamica de pe platou, de felul în care lucra toată lumea împreună.
Acum simt că mi-am găsit locul, doar că am alte tipuri de căutări. Caut povești, caut să-mi traduc emoțiile în scenarii și caut ca, prin fiecare poveste pe care o spun, să-l fac pe spectator să-și pună măcar o întrebare. Să rămână cu un gând.
Când te-ai gândit prima dată la ideea din scurtmetrajul Cârtița
Tot din căutările mele s-a născut și Cârtița. Este povestea unui muncitor de pe șantier care își dorește să fie în altă parte decât pe șantier și începe să sape o groapă în mijlocul câmpului. Pe măsură ce înaintează, realitatea începe să se fractureze, purtându-l printr-o serie de spații simbolice care dau formă fricii și nevoii lui de eliberare. Dacă se oprește sau nu din căutat, nu vă pot spune.
Cât de costisitor a fost procesul
Am avut trei zile de filmare. Facultatea ne-a sprijinit cu echipamentul, iar oamenii s-au alăturat proiectului fără pretenții financiare, pentru că și-au dorit să facă parte din el. Când resursele financiare sunt limitate, nu îți rămâne decât să-i cucerești cu povestea pe oamenii care ar putea să se alăture proiectului.
Au existat, bineînțeles, tot felul de provocări. Una dintre ele a fost săparea gropilor din care trebuia să iasă personajul interpretat de Cristian Bota. Dar până la urmă toată lumea a pus mâna pe cazma. Cred că sunt trei zile de care ne vom aminti cu multă bucurie.
Cu ce ai vrea să rămână publicul după ce îl vizionează
Mi-aș dori ca fiecare să se gândească puțin la sine. Dacă se află în locul potrivit, dacă și-a găsit locul sau încă îl caută, dacă este împăcat cu ceea ce face. Și să-și pună întrebările astea dincolo de nevoile financiare pe care, evident, fiecare dintre noi le are.
Filmat pe peliculă
A făcut parte din examenul meu de măiestrie, fiind studentă la UNATC. Una dintre cerințe a fost să filmăm pe peliculă, așa că am avut ocazia să trec și prin experiența asta.
Cum a fost experiența
A fost mult mai intensă tocmai pentru că nu ne permiteam un număr mare de duble. Repetam cu camera oprită până când simțeam că ne-am armonizat, iar apoi, cu ceva mai multe emoții decât de obicei, dădeam REC. Te obligă să fii mult mai atent și mai pregătit înainte să pornești camera.
Trecerea de la jurnalism la film
Am avut norocul să întâlnesc la UNATC profesori generoși și profesioniști de la care am avut multe de învățat. Școala mi-a oferit o bază pe care pot construi mai departe.
Jurnalismul este foarte mult despre „acum” și „repede”. Filmul îmi oferă timpul și spațiul pentru a-mi asuma fiecare decizie artistică. Mă gândesc însă cu nostalgie la anii petrecuți la Euronews România, pentru că experiența de acolo a contribuit mult la formarea mea.
Cele mai importante lucruri învățate în facultate
Pentru că în facultate faci multe exerciții vizuale și scurtmetraje, înveți să gestionezi presiunea, emoțiile și, mai ales, lucrul cu oamenii. Sunt lucruri pe care nu le poți învăța teoretic, trebuie să treci prin ele.
Iar eu, pe platou, am o regulă simplă: toți suntem egali și toate departamentele sunt la fel de importante. Filmul nu ar putea fi spus în forma pe care ne-o dorim dacă una dintre aceste părți ar lipsi.
De unde îți iei inspirația
Sunt foarte atentă la ce se întâmplă înăuntrul meu. Încerc să înțeleg ce simt, ce mă neliniștește, ce mă bucură sau ce continuă să mă urmărească și, de multe ori, de acolo apare nevoia de a scrie. Sunt atentă și la ceea ce se petrece în jurul meu, la oameni, la situații și la reacțiile lor, iar toate acestea ajung să se întâlnească, într-un fel sau altul, în poveștile mele.
Teme care te preocupă
Una dintre temele care mă preocupă acum este violența venită din partea adolescenților, pe care o explorez în următorul meu scurtmetraj, Insula Orbului. Mi se pare cu atât mai tulburătoare cu cât intră în contradicție cu vulnerabilitatea pe care o asociem acestei vârste.
Cât de complicat este să faci film în România lui 2026
Foarte greu. Ultima sesiune de finanțare a proiectelor cinematografice organizată de CNC a fost lansată în noiembrie 2024, iar de atunci sunt foarte mulți autori care așteaptă deschiderea unei noi sesiuni pentru a-și putea depune proiectele. Lipsa predictibilității face ca dezvoltarea și finanțarea unui film să devină și mai dificile.
Cum ar arăta ghidul de supraviețuire al unui cineast în 2026?
Să aibă întotdeauna câteva povești pregătite, să nu înceteze să caute altele noi și, foarte important, să câștige încrederea unui producător.
Cum vezi cinema-ul în 2026
Cred că inteligența artificială va avea un rol din ce în ce mai mare. Deja văd miniserii create cu AI pentru mobil și, ce să vezi, te agață. Măcar din curiozitate și tot continui să te uiți. Tehnologia va avansa foarte repede, iar cinema-ul va trebui inevitabil să intre într-un dialog cu ea.
Apari în multe reclame. Te-ai gândit să fii actriță în propriul film?
Prima reclamă în care am jucat a fost pe vremea când studiam Inginerie Medicală. Era pentru o farmacie și îmi amintesc foarte bine bucuria pe care am simțit-o fiind pe set. Cred că de acolo a pornit ceva. Am continuat apoi să lucrez cu diverse branduri și o fac și astăzi. Însă până acum nu „m-am văzut” în propriile filme. Chiar dacă personajele mele poartă inevitabil lucruri pe care le conțin sau pe care le-am trăit, am simțit nevoia să fie interpretate de altcineva. Nu știu dacă asta se va schimba în viitor, dar momentan nu îmi propun să joc în filmele pe care le regizez.
Povestea Aproape prea târziu
Aproape prea târziu este un film despre doi oameni maturi, obișnuiți cu singurătatea, care își permit din nou vulnerabilitatea și apropierea, atât fizică, cât și emoțională, într-un context social care îi plasează pe poziții diferite: ea este profesoară, el este șofer de microbuz.
Este o comedie în care mi-aș dori să se regăsească mai ales oamenii trecuți de 50 de ani care, dintr-un motiv sau altul, simt că nu au apucat încă „să trăiască”.
