Avem o mantră și ne place să o repetăm cu orice ocazie: Educația e foaaaarteee importantă. În ciuda acestui refren, România merge, parcă, în direcția opusă. Când îți dai seama că timpul copiilor nu poate fi recuperat, ai două variante, spune Elena Lotrean: să te enervezi sau să construiești. Ea a ales să construiască. Din frustrare, uneori, cu nerăbdare și încăpățânare. Profesor, trainer și antreprenor în educație, Elena a fondat Școala Româno-Finlandeze ERI din Sibiu, s-a implicat în proiecte de voluntariat, ONG-uri și inițiative naționale de impact pentru modernizarea educației, a coordonat primul curs de inteligență artificială pentru profesori, în România, apărut în 2024, în cadrul Finnish Teacher Training Centre.
"Educația nu e un domeniu printre altele. E o infrastructură, pe care se ridică toate celelalte. Înainte de autostrăzi, spitale bune, companii performante sau instituții care funcționează, sunt niște oameni care au învățat să gândească, să coopereze, să aibă încredere în ei și să-și asume responsabilitatea", spune Elena.
Inițiativele Elenei Lotrean pornesc și din această dorință: ar vrea ca tinerii să rămână aici sau să se întoarcă. Dar nu rămâne nimeni dintr-un patriotism abstract, pentru declarații pompoase. Povestim cu Elena în continuare cum a construit în educație, în ciuda birocrației, ce ar trebui să se schimbe în școala românească în epoca inteligenței artificiale, despre primii pași în alfabetizarea AI, și ce a descoperit despre copii, părinți și profesori de când lucrează în acest domeniu.
Momente importante în parcursul tău
Cred că firul roșu al vieții mele a fost mereu același: văd ceva care nu funcționează și îmi vine foarte greu să stau cuminte. Am început cu diverse misiuni în organizații internaționale de tineret. În 1998, am fost selectată în delegația României care a participat la reuniunea de fondare a Consiliului Tineretului din Sud-Estul Europei, la Atena, și am ajuns în boardul acestui for. Au urmat întâlniri prin toată regiunea, iar în 2000, la două săptămâni după bombardarea Belgradului, am făcut parte din prima delegație internațională primită în capitala sârbă. Cred că am fost primul cetățean român care l-a întâlnit pe Voislav Koștunița după ce a fost ales președintele Iugoslaviei. În cursul aceleiași deplasări, l-am cunoscut și pe Milan Milutinovic, care, câteva luni mai târziu, avea să ajungă la Haga, acuzat de crime împotriva umanității. La 22 de ani, înveți foarte repede că istoria nu e o disciplină abstractă de studiu, ci are o dimensiune concretă. Ar putea fi povestea ta sau povestea unei țări vecine.
Au urmat, într-o linie destul de dreaptă, antreprenoriatul, formarea adulților, politicile publice sau Școala Româno-Finlandeză ERI Sibiu. Rămâne relevant pentru mine că, în 1999, am fondat Crispus Sibiu, o organizație-umbrelă în care tinerii puteau iniția proiecte de educație, cultură, voluntariat, ecologie, sport și turism. Atunci am devenit competenți în cursuri de formare, schimburi internaționale de tineri, festivaluri, concursuri, mese rotunde și acțiuni sociale și de mediu.
Am lucrat, apoi, la Casa de Cultură, din 2002, unde am scris primul ghid de finanțare pentru operatorii culturali ai orașului și am transformat festivalul medieval local într-unul internațional. Au urmat, la rând, formarea voluntarilor pentru Sibiu 2007 Capitală Culturală, președinția Confederației Europene a Cluburilor de Tineret, între 2010 și 2012, și antreprenoriat full-time, din 2010. Școala Româno-Finlandeză ERI Sibiu a venit în 2016, apoi am devenit consul onorific al Finlandei, începând din 2018. În 2020, alături de o super echipă de antreprenori români, am creat ReThink Romania, un think tank civic. Este o organizație care reunește antreprenori, specialiști și oameni profesioniști pentru a realiza studii și propuneri de politici publice, vizând, în special, trei domenii: educație, demografie și schimbarea mentalităților.
Primul curs de inteligență artificială pentru profesori, în România, a apărut în 2024, în cadrul Finnish Teacher Training Centre. Undeva, pe drumul acesta, din 2018 încoace, au trecut peste 10.000 de profesori prin cursurile, workshopurile, webinariile și evenimentele noastre, iar asta e singura cifră din CV-ul meu care chiar contează. Momentul care mi-a schimbat însă cel mai mult direcția a fost altul, mult mai puțin spectaculos: cei opt ani de România Educată, în care am văzut, de la un metru distanță, cum moare birocratic o viziune bună. Atunci am încetat să mai aștept sistemul.
Proiectele și preocupările tale se leagă mereu de educație. De ce?
Pentru că orice drum am luat, m-a scos în aceeași intersecție. Am lucrat cu tineri, cu antreprenori, cu politici publice, cu comunități, și de fiecare dată problema reală putea fi localizată, de fapt, cu doi pași mai în urmă, în școală. Nu poți face antreprenoriat cu oameni care nu au învățat să își asume o decizie. Nu poți face participare civică cu oameni evaluați vreme de zece ani pentru cât de fidel reproduc informații învățate pe dinafară. Educația nu e un domeniu printre altele. E o infrastructură, pe care se ridică toate celelalte. Înainte de autostrăzi, spitale bune, companii performante sau instituții care funcționează, sunt niște oameni care au învățat să gândească, să coopereze, să aibă încredere în ei și să-și asume responsabilitatea.
De-a lungul acestui parcurs, admit că de cele mai multe ori, am acționat din frustrare. Ceea ce poate nu sună foarte inspirațional, deși este un combustibil excelent, de fapt. Văd o problemă, mă întreb de ce nu o rezolvă nimeni și, după o vreme, apare întrebarea periculoasă: „Bine, și dacă am încerca noi?”
Există și câteva motive foarte personale pentru care m-am implicat în educație, printre care și faptul că vreau ca tinerii să rămână aici sau să se întoarcă. Dar nimeni nu rămâne dintr-un patriotism abstract. Rămâi când ai la ce. Iar acel la ce se construiește în școală, nu în discursuri. Nu în ultimul rând, sunt mamă. Din momentul în care ai un copil, discuția despre „viitorul României” încetează să mai fie o temă bună pentru conferințe. Devine o succesiune foarte concretă de etape.
Din ce nevoie apar aceste inițiative
Din nerăbdare, ca să fiu sinceră. Am stat opt ani în grupurile de lucru ale României Educate, am scris, am evaluat, am crezut. A ieșit o lege care face mai degrabă cosmetică, nu chirurgie. Între timp, au trecut generații întregi de copii prin sistem. Când înțelegi că timpul copiilor nu se recuperează, iar timpul instituțiilor pare infinit, ai două opțiuni: să te enervezi în presă sau să construiești ceva care funcționează până mâine dimineață. Eu am ales varianta a doua.
Nevoia din care apar proiectele mele e aproape întotdeauna asta: cineva are nevoie de ceva acum, iar sistemul îi promite peste cinci ani, printr-o metodologie care încă nu s-a scris. Cred mult mai mult în „hai să testăm” decât în „hai să mai facem o strategie”. Școala Româno-Finlandeză, Finnish Teacher Training Centre, cursul de AI, toate au pornit din acest decalaj. Nu mă interesează foarte mult proiectele care arată bine în PowerPoint. Mă interesează lucrurile care pot fi încercate, măsurate, îmbunătățite și apoi duse mai departe.
Ce te-a surprins cel mai mult de când lucrezi în acest domeniu
Cel mai plăcut: profesorii. Discursul public despre ei este plin de locuri comune, că sunt refractari, comozi, blocați în 1985. Fals. Am în sală profesori care vin sâmbăta, pe banii lor, la cursuri de opt ore. Sunt profesori care vin la cursurile online, seară de seară, în timpul săptămânii, după o zi de muncă. Sunt oameni care pun întrebări mai bune decât mulți manageri din corporații. Blocajul nu e la nivelul profesorului, e la nivelul deciziei. Când le dai un instrument care le rezolvă o problemă reală, îl adoptă în două săptămâni.
M-a surprins, de asemenea, cât de mare este diferența dintre România instituțională și România oamenilor. Instituțional, putem fi incredibil de lenți, de birocratici și foarte talentați în a explica de ce ceva nu se poate. Apoi, intri într-o școală și găsești un profesor extraordinar, care face minuni cu resurse minime. Sau niște copii dintr-un sat care, dacă primesc oportunitatea potrivită, nu sunt cu nimic mai puțin capabili decât copiii din Helsinki.
Cel mai neplăcut m-a surprins cât de puțin măsurăm. În România se iau decizii care afectează milioane de copii pe baza unor opinii de ședință, fără pilotare, fără date de teren, fără evaluare de impact. În nicio companie serioasă nu lansezi un produs în felul ăsta. Noi lansăm așa un întreg sistem de învățământ.
Povestea Școlii Româno-Finlandeze
Lucram deja de ani buni în politici de tineret europene și mergeam des în Finlanda, în centre de tineret și școli. Diferența care m-a lovit nu era tehnologia sau banii, ci încrederea: acolo profesorul e tratat ca un profesionist, iar copilul ca o persoană întreagă, nu ca un vas care trebuie umplut. Mă întorceam în România și participam la dezbateri despre lucruri pe care finlandezii le rezolvaseră cu treizeci de ani înainte. Aveam nevoie de schimbare și multă vreme am crezut că sistemul de educație se poate schimba din interior. Am lucrat în politici publice, am participat la grupuri de lucru, am pus energie în strategii și reforme. La un moment dat, am început să cred că schimbarea trebuie provocată și din afara sistemului: să construiești ceva, să arăți că funcționează și apoi să spui „uite, se poate”.
În 2016, anul în care a intrat și fiica mea la școală, mi-am dat seama că am două opțiuni: mai pot scrie zece documente de poziție sau pot să deschid o școală. Am deschis școala. Nu ca să import Finlanda, pentru că modelele nu se copiază la indigo. Ci ca să demonstrez pe un caz real, la Sibiu, cu copii români și cu profesori români, că se poate altfel. M-a interesat filosofia din spatele sistemului: încrederea în profesor, autonomia copilului, mai puțină obsesie pentru reproducerea informației și mai multă preocupare pentru învățare. În 2016, am transformat ideea într-o școală.
Doi ani mai târziu, am primit și titlul de consul onorific al Finlandei, ceea ce a fost o confirmare a faptului că făceam bine ceea ce făceam.
Cea mai grea parte. Și cea mai frumoasă
Am pornit cu 17 copii: 5 în clasa I și 12 în clasa a doua. Cu 17 copii nu ai economie de scară, ai doar responsabilitate, pentru că fiecare părinte care a semnat atunci a făcut-o pe încredere, nu pe rezultate. Rezultate încă nu aveam. Cea mai grea parte nu a fost, însă, birocrația, deși a fost și ea pe lista problemelor. A fost dezvățul. Vin profesori foarte buni, formați într-un sistem în care controlul e sinonim cu ordinea și trebuie să învețe să lase copilul să greșească. Vin părinți care spun că vor educație modernă și care, în luna a treia, întreabă de ce copilul nu primește teme pentru acasă. Schimbarea de mentalitate durează mai mult decât orice autorizație și nu se obține cu niciun formular.
Cea mai frumoasă parte a acestei povești e banală și nu încape în niciun raport de activitate: copii care intră luni dimineața în școală fără să li se strângă stomacul. Când vezi asta prima dată, înțelegi că ai construit lucrul corect. Să vezi un copil care nu mai întreabă doar „Ce notă am luat?”, ci „Mai putem să facem asta o dată?” este, pentru mine, una dintre cele mai bune definiții ale unei școli care funcționează. Iar cei 17 copii de la început au rămas, cumva, parte din povestea noastră de familie.
Cum a evoluat Centrul Finlandez de Formare a Profesorilor, Finnish Teacher Training Centre
A pornit dintr-o nevoie internă: aveam o școală și aveam nevoie ca profesorii din ea să fie formați altfel decât îi forma sistemul. Ne-am dat seama repede că poți schimba curriculumul, mobilierul, tehnologia și manualele, dar, dacă nu investești în profesor, schimbarea rămâne doar un fel de decor. Profesorul este în continuare „tehnologia” educațională cu cel mai mare impact pe care o avem. Foarte repede a devenit clar că nevoia nu era doar a mea. Au început să ne scrie profesori din toată țara, apoi școli întregi.
Între timp, peste 10.000 de profesori au trecut prin cursurile, workshopurile, webinariile, conferințele și evenimentele noastre, iar centrul lucrează pe teme la care sistemul ajunge greu: pedagogie diferențiată, management școlar, evaluare, inteligență artificială. Principiul de lucru e simplu și, din păcate, destul de rar la noi: nimic nu intră în curs dacă nu are cercetare în spate. Am scos, de exemplu, teoria stilurilor de învățare, foarte populară în școli și complet nesusținută de dovezi. Nu e cel mai confortabil lucru să îi spui unei săli pline că ideea în care crede de zece ani nu funcționează. Dar va trebui să o faci, pentru că, până la urmă, asta e diferența dintre formare și divertisment.
Ce ai descoperit despre noile generații de copii și profesori din România
Copiii sunt mult mai lucizi decât ni-i imaginăm și mult mai puțin răbdători cu lucrurile fără sens. Un copil de 12 ani acceptă orice efort dacă îi explici la ce folosește și nu acceptă nimic doar pentru că îi spui că așa se face. Generația asta nu se revoltă zgomotos. Mai degrabă se deconectează tăcut, iar deconectarea nu se vede în catalog până când nu e prea târziu.
Totodată, copiii sunt incredibil de rapizi în accesarea informației. Dar asta nu înseamnă automat că sunt și mai buni la a o judeca. Așa că nu au nevoie neapărat de adulți care să le livreze răspunsuri, ci, mai degrabă, de adulți care să-i ajute să pună întrebări bune, să distingă adevărul de manipulare și să înțeleagă lumea în care trăiesc. Totuși, ei sunt mai responsabili decât eram noi pe teme de mediu, sustenabilitate, incluziune, sănătate mintală.
Despre profesori am descoperit un paradox: cei care vin la formare sunt de obicei cei care aveau cel mai puțin nevoie. Cei buni se formează continuu, cei blocați nu ajung niciodată în sală. Și mai e ceva ce nu îmi place deloc: mulți profesori foarte buni sunt singuri în școala lor, nu au cu cine să vorbească despre profesie. De aceea, comunitatea din jurul unui astfel de curs contează uneori mai mult decât conținutul lui.
Când te-ai gândit prima dată la cursul fundamental de inteligență artificială pentru profesori
În India, ca să fiu exactă. Am crezut mult timp că, dacă lucrez în interiorul sistemului, pot schimba ceva, și mi-am dat seama că nu e neapărat așa. În 2023 mi-am luat un an sabatic, am aplicat și am primit o bursă a Ministerului Afacerilor Externe al Indiei, unde am studiat aproape două luni Fundamentals of Internet of Things and Artificial Intelligence. Am plecat să înțeleg o tehnologie și m-am întors cu o problemă: inteligența artificială intrase deja în școlile noastre, dar intrase insidios, pe ușa din spate. Elevii o foloseau, profesorii o foloseau pe ascuns, iar discuția publică era exclusiv despre cum îi prindem pe copii că trișează. Adică exact reacția pe care am avut-o și în alte cazuri, calculator, internet, telefonul mobil. Ne pricepem foarte bine să interzicem lucruri pe care nu le înțelegem.
Mă uitam, în paralel, la nivel național și nu vedeam nicio preocupare reală pentru aceste schimbări evidente. Așa că, la întoarcere, împreună cu o echipă de traineri foarte buni, am construit, în 2024, primul curs de fundamente de inteligență artificială pentru profesorii din România. Apoi am adus în țară, prin Dare to Learn, oameni care lucrează în miezul domeniului, inclusiv din echipa din spatele OpenAI, ca să ne spună unde suntem și ce avem de făcut ca să nu rămânem simpli consumatori de ocazie. Cursul a luat premiul pentru excelență la Gala Capital, secțiunea educație și cercetare. Premiul a fost frumos, dar mai important a fost că sălile virtuale ale cursului nostru au fost mereu pline.
Cum l-ai conceput
Pe dos față de cum se face de obicei. Majoritatea cursurilor de AI încep cu instrumente: uite ChatGPT, uite zece prompturi, uite cum faci un test în trei minute. Problema e că instrumentele se schimbă rapid, la șase luni, iar profesorul rămâne cu o listă expirată și cu senzația permanentă că a rămas în urmă. Așa că am început cu fundamentele: ce este de fapt un model de limbaj, de ce halucinează, ce înseamnă datele pe care a fost antrenat, unde apare biasul, ce se întâmplă cu datele elevilor pe care le introduci, de ce nu încarci acolo o lucrare cu numele copilului pe ea.
Abia după ce omul înțelege mecanismul, trecem la practică. Iar acolo regula e că profesorul lucrează, nu ascultă. La atelierele mele, participanții lucrează peste 90 la sută din timp, alternând activități fără device cu activități pe instrumente AI. Un curs de inteligență artificială ținut ca prelegere ar fi cea mai bună dovadă că nu am înțeles nimic. Au trecut până acum peste 500 de profesori prin el, iar formatul acesta foarte practic este principalul motiv pentru care se întorc și aduc și alți colegi.
Cel mai important lucru de care trebuie să țină cont primii pași AI în educație
Să începem cu profesorul, nu cu elevul. Și să începem cu întrebarea corectă. Întrebarea nu e ce instrument folosim, ci ce problemă pedagogică dorim să rezolvăm. Un AI care îți generează un test în trei minute nu e cine știe ce transformare, e doar un xerox ceva mai rapid decât am avut până acum. Un AI care îți permite să dai feedback personalizat către 28 de copii, lucru care, fizic, nu se putea până acum, asta chiar e o transformare.
E important, de asemenea, să nu confundăm folosirea AI cu învățarea. Faptul că un copil produce în 20 de secunde un eseu impecabil nu înseamnă că a învățat să scrie. Uneori înseamnă exact contrariul. Întrebarea pe care aș pune-o înainte de a recurge la orice instrument AI este: „Ce vreau să învețe copilul aici?”. Abia după aceea vine întrebarea dacă AI îl ajută să ajungă acolo sau îi oferă o scurtătură, un răspuns de-a gata care îl împiedică să învețe.
La fel de important este să existe reguli clare de la început. Ce date nu intră niciodată în aceste sisteme, cum verificăm ce ne răspund, ce declarăm când le folosim. Este o lecție care trebuie înțeleasă temeinic acum. Dacă lăsăm asta pe mai târziu, în doi ani vom avea un scandal cu date despre elevi și vom interzice tot, ca de obicei.
Primul lucru despre AI pe care ar trebui să-l învețe un copil la școală
Că răspunsul pe care îl primește poate fi complet greșit, deși este formulat impecabil. Asta e partea cea mai contraintuitivă pentru un copil: a crescut într-o lume în care un text bine scris, fără greșeli, prezentat cu un aer sigur, era de obicei și corect. Inteligența artificială rupe această legătură. Un model îți răspunde cu exact aceeași siguranță și când are dreptate, și când inventează.
Din asta decurge tot restul: verifică, întreabă de unde știe, caută sursa, nu lua nimic de bun doar pentru că sună bine. Este exact competența de care avem nevoie și împotriva dezinformării, numai că acum copilul are un motiv foarte concret să o exerseze zilnic.
Prin urmare, înainte de prompting, aș preda îndoiala sănătoasă: Cine spune asta? De unde știe? Pot verifica? Ce lipsește? Într-o lume în care producerea unui răspuns devine aproape gratuită, capacitatea de a judeca valoarea răspunsului devine foarte scumpă.
Dacă ai putea introduce trei competențe legate de AI în programa școlară
Prima: gândire critică aplicată pe conținut generat, adică verificare, surse, detectarea manipulării. Nu ca oră separată, ci pentru toate materiile, pentru că problema apare la toate materiile.
A doua: alfabetizare privind datele. Ce sunt datele mele, cine le colectează, ce se întâmplă cu ele, de ce un sistem antrenat pe date părtinitoare produce rezultate părtinitoare. Fără asta, tot restul rămâne magie. Etica și responsabilitatea devin imperative absolute. Date personale, copyright, transparență, decizii algoritmice.
A treia: să știi ce delegi și ce nu. Un copil trebuie să înțeleagă că poate delega formatarea, dar nu gândirea, și că, dacă îi dă mașinii tema, singurul care pierde e el. Aici nu vorbim despre tehnologie, vorbim despre onestitate intelectuală. Iar dacă îmi dați și un bonus, îl cer pentru profesori: să știe să conceapă sarcini pe care AI-ul nu le poate rezolva în locul elevului. Asta ar rezolva jumătate din panica actuală.
Mai este și o întrebare importantă, pe care mi-aș dori să o punem mult mai des, nu numai despre AI: „Doar pentru că putem face ceva, înseamnă neapărat că ar trebui să o facem?”.
Ce înseamnă alfabetizare AI dincolo de un prompt bun
Promptul e ca scrisul de mână: o condiție necesară, nu o competență. Alfabetizarea AI reală înseamnă patru lucruri. Să înțelegi mecanismul, adică de ce sistemul face ce face și de unde îi vin limitele. Să înțelegi suficient de bine cum funcționează AI, astfel încât să nu-i atribui capacități magice sau o autoritate pe care nu o are. Să știi că poate greși, că poate reproduce biasuri, că ceea ce îi dai contează, că datele tale contează și că responsabilitatea pentru ce faci cu rezultatul rămâne la tine. Aceasta din urmă e o parte importantă. Să evaluezi rezultatul presupune, ironic, să stăpânești tu însuți subiectul.
E important, de asemenea, să înțelegi contextul etic și legal: date, drepturi de autor, bias, cui aparține ce.
Ultimul punct e cel mai puțin discutat, dar și cel mai important. O persoană alfabetizată AI recunoaște situațiile în care scopul este chiar propriul efort: când înveți să scrii, când înveți să argumentezi, când înveți să rezolvi. A scurtcircuita efortul în astfel de procese nu înseamnă eficiență, ci sabotaj. Rămâne important, deci, să înțelegi când ar fi mai bine să nu folosești AI deloc.
Cum (ar trebui să) se schimbe educația în epoca AI
Mai puțin pe reproducere, mai mult pe judecată. Dacă o mașină produce în zece secunde un eseu corect gramatical despre Eminescu, atunci evaluarea care măsoară capacitatea de a produce un eseu corect gramatical despre Eminescu nu mai măsoară nimic. Nu pentru că elevii trișează, ci pentru că noi evaluăm exact partea pe care tehnologia o face acum gratis.
Deci, se schimbă în primul rând evaluarea, apoi curriculumul, apoi rolul profesorului, care devine mai puțin sursă de informație și mai mult un antrenor de gândire. Atenție însă: asta nu înseamnă mai puține cunoștințe. Ca să poți judeca un răspuns, trebuie să știi. Antiintelectualismul deghizat în modernitate, discursul cu nu mai are rost să învățăm nimic pentru că avem AI, este cea mai periculoasă concluzie pe care o putem trage.
Ce nevoi noi ar trebui abordate în școală
Sănătatea mintală, în primul rând, și nu ca un fel de oră festivă la finalul semestrului. Copiii aceștia trăiesc într-un mediu care le solicită atenția non-stop și nimeni nu i-a învățat să gestioneze această situație. Apoi, educație financiară și antreprenorială reală, de la vârste mici. Apoi, competențe digitale și de securitate, inclusiv ce faci concret când ești manipulat online. Nu în ultimul rând, participare civică practicată, nu predată din manual.
Mai este și o nevoie despre care se vorbește mult prea puțin: apartenența. Un copil care nu simte că are un loc al lui în școală nu învață, oricât de bun ar fi curriculumul. Din experiența mea, aici se pierd cei mai mulți, nu la conținut.
Avem nevoie de mai multe proiecte, de mai multă argumentare, colaborare, creativitate și evaluări în care copilul trebuie să-și arate gândirea, nu doar produsul final. Și este un paradox care îmi place foarte mult: cu cât lumea va avea mai multă inteligență artificială, cu atât educația va trebui să investească mai serios în ceea ce este profund uman.
Discernământul informațional este deja o nevoie de bază în școli. La fel sunt gestionarea atenției, relația sănătoasă cu tehnologia, capacitatea de a învăța continuu, adaptabilitatea și înțelegerea propriilor emoții. Pregătim copiii pentru o lume în care probabil vor schimba mai multe profesii și vor lucra cu tehnologii care astăzi nici măcar nu există.
Aș pune pe listă și comunitatea. Să știi să vorbești cu alți oameni, să cooperezi, să gestionezi un conflict, să construiești ceva împreună. AI nu face aceste lucruri mai puțin importante. Dimpotrivă.
Credit Foto: Mihaela Noroc
Problemele cele mai mari ale sistemului de educație din România
Prima și cea mai gravă: luăm decizii fără dovezi. Nu pilotăm suficient, nu măsurăm impactul înainte de a-l scrie în lege, nu evaluăm după. În cei opt ani de dezbateri pentru România Educată se puteau testa zece politici la scară mică, pe legea veche. Nu s-a testat niciuna. Rezultatul e o legislație construită pe o opinie de cabinet, care apucă să devină caducă până se implementează.
A doua: discontinuitatea. Schimbăm miniștrii mai des decât manualele, iar fiecare schimbare nu produce o direcție nouă, ci o așteptare. Se abandonează inițiative până vine următorul ministru, exact cum s-a întâmplat cu planurile-cadru pentru liceu, amânate de teama unor proteste în an electoral. A treia: inechitatea. Un copil dintr-o comună aflată la 20 de kilometri de Sibiu nu are același acces la educație de calitate ca unul din oraș, și asta nu e un accident, e o alegere pe care o reconfirmăm în fiecare an prin felul în care distribuim resursele. A patra: lipsa de asumare. Nu avem standarde clare de responsabilitate pentru rezultate, nici la nivel de școală, nici la nivel de decident. Iar unde nu răspunde nimeni, nu se schimbă nimic.
Părțile bune
Avem profesori extraordinari care țin sistemul în spate de douăzeci de ani, fără să le spună nimeni mulțumesc. Avem directori care fac performanță în condiții absurde, organizații neguvernamentale care au inovat mai mult decât ministerul. Avem și o bază academică solidă la materiile fundamentale: copiii noștri iau medalii internaționale la matematică și informatică, iar asta nu e întâmplare.
Și mai avem ceva ce nu se vede în statistici: o disponibilitate reală de a schimba, la firul ierbii. Când duci o formare bună într-un oraș mic, sala e plină. Problema nu e că nu vor oamenii. Problema e că nu le duce nimeni nimic acolo.
Cum a fost școala pentru tine. Ce fel de elevă ai fost?
Am fost genul de elevă pentru care școala era importantă, dar nu suficientă. M-au atras întotdeauna oamenii, proiectele, comunitățile, lucrurile care se întâmplau în afara manualului. Sunt convinsă că o bună parte din educația mea reală s-a întâmplat când am început să lucrez cu tineri și să călătoresc internațional.
Am înțeles destul de devreme că poți lua note bune și totuși să nu știi foarte multe despre cum funcționează lumea. Iar mie lumea mi s-a părut întotdeauna mai interesantă decât catalogul.
Mi-au plăcut profesorii care știau de ce predau ceea ce predau și făceau legătura dintre materie și viață. Și acum o țin minte pe doamna profesoară Hulea, care ne povestea istoria care nu era în manual și transforma personalitățile istorice în oameni adevărați. Sau pe doamna profesoară Todea, care ne punea să facem piese de teatru din lecțiile de latină, un fel de re-enactment înainte să știm noi că așa se numește.
Dacă ai putea schimba un singur lucru în educația din România
Formarea profesorilor. De la capăt. Nu cursuri de bifat pentru credite transferabile, ci o formare inițială și continuă serioasă, selectivă, bine plătită, cu statut. Finlanda nu a devenit Finlanda prin manuale, ci pentru că a făcut din profesor o profesie în care intri greu și în care rămâi respectat.
Aleg asta pentru că e singurul lucru care se multiplică singur. Un curriculum bun în mâinile unui profesor nepregătit nu produce nimic. Un profesor foarte bun face lucruri remarcabile chiar și cu un curriculum prost. Dacă am un singur glonț, îl folosesc acolo.
Aș mai schimba, desigur, evaluarea. Acesta ar fi doar un început. Pentru că evaluarea conduce sistemul mult mai mult decât curriculumul. Dacă examenul recompensează memorarea și reproducerea, profesorul va preda pentru memorare, părintele va cere memorare, copilul va învăța să memoreze. Putem scrie „gândire critică” în curriculum până rămânem fără cerneală.
Aș construi evaluarea în jurul lucrurilor pe care spunem că ni le dorim de la un tânăr: să înțeleagă, să gândească, să argumenteze, să creeze, să rezolve probleme și să poată folosi ceea ce știe. Schimbi evaluarea și începi să schimbi tot ce se întâmplă înaintea ei. Și, din fericire, suntem, în sfârșit, în procesul de a adopta standarde de evaluare.
