Primul lucru pe care Alexandru Dorobanțu l-a filmat vreodată au fost prietenii lui sărind de pe un garaj într-un munte de zăpadă, pe „Gravel Pit” de la Wu-Tang Clan. Camera era un Sony Hi8, pentru care părinții lui luaseră un credit, iar el muncise o vară într-un magazin de calculatoare. Peste ani, avea să țină camera pornită 65 de minute fără nicio tăietură, urmărind o femeie care trece printr-o nuntă, o umilință, o fugă și o despărțire. Totul într-un singur plan-secvență, care este, de fapt, filmul „3 zile în Septembrie”.
Alexandru e directorul de imagine al filmului lui Tudor Giurgiu. Regizorul a simțit că povestea trebuie filmată într-un singur plan-secvență și i-a dat lui această misiune. Pe ecran, mișcarea pare firească. În spatele camerei, însă, a însemnat zeci de repetiții, trasee calculate la secundă, 6 oameni care manevrau un rig, lumină pregătită aproape orbește și, pentru DoP, aproximativ 10–11 kilometri parcurși în fiecare zi.
"Nu doar actorii aveau coregrafie, ci și echipa. Regizorul, sunetul, camera, DIT-ul, fiecare avea traseul lui repetat, ca să se așeze la locul potrivit fără să facă umbre și fără să apară în cadru când mă învârteam în jurul acțiunii. Practic, în spatele camerei se juca un al doilea film, invizibil. În timpul dublei comunicam doar în șoaptă, prin intercom", povestește Alexandru.
Vorbim în continuare cu Alexandru Dorobanțu despre cum a fost construit tehnic acest traseu de 65 de minute, ce a însemnat pentru el experiența asta și cum, după a doua zi de filmări, când nu își mai putea ridica mâinile, a decis să trateze fiecare filmare ca pe o competiție. Tot el povestește mai multe întâmplări de pe set. Filmul „3 zile în septembrie” este o comedie și rulează deja în cinematografele din România.
Cum arată parcursul tău către film
În gimnaziu mă uitam obsesiv la documentare despre univers, despre ce se vede noaptea acolo sus, și de acolo m-am îndrăgostit de fizică, de tehnologie, de tot ce avea butoane și circuite.
Pe la 13 ani am început să-l rog pe tata să-mi ia o cameră de filmat. Erau alți ani, camerele erau rare și scumpe, iar pentru ai mei a fost un efort real: au luat un credit, iar eu m-am angajat o vară la un magazin de calculatoare, unde am montat, am reparat și am învățat enorm. La finalul verii aveam în mână un Sony Hi8. Primul lucru pe care l-am filmat a fost un clip în stil Jackass cu prietenii mei, care săreau de pe garaj într-un munte de zăpadă, pus pe „Gravel Pit" de la Wu-Tang Clan.
În liceu m-am dus la clasa de cameraman, fără să știu prea bine ce înseamnă meseria, doar pentru că voiam să filmez. Clasa s-a desființat pe parcurs, dar eu am continuat pe cont propriu: filmam, montam, am participat la un concurs internațional de foto-video și l-am câștigat. Ce voiam eu de fapt să filmez atunci erau skate videos, care pe vremea aia erau ceva foarte rar la noi.
Apoi am mers la Universitatea Media. Nici atunci nu aveam un plan de tipul „vreau să fiu director de imagine". Eram prins de filmare, de montaj, de After Effects. Abia în facultate am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii DP, și am mers în direcția asta foarte natural. N-am pus niciodată presiune pe mine că trebuie să ajung undeva până la o anumită vârstă. Am urmat ce-mi plăcea, și drumul s-a construit din asta.
Etapele prin care ai trecut, până să ajungi director de imagine
Am filmat și am fotografiat tot ce prindeam. Când am intrat eu în meserie, era plină criză economică, industria stătea aproape pe loc și trebuia să găsești singur soluții ca să te remarci. Am avut însă norocul să fiu în generația care a prins primele DSLR-uri care filmau, Canon 5D, și asta mi-a făcut trecerea de la foto la video foarte naturală.
Făceam de toate: evenimente, fotografii la Fratelli, documentare, nunți, botezuri. În weekend filmam pentru o revistă auto online pornită de un prieten, unde încercam să facem materialele cinematice, nu în stilul clasic de televizor. Iar full time lucram ca compositor și editor de After Effects pentru o televiziune din Anglia, în timp ce ziua eram la facultate. Restul era, oficial, „hobby”.
Am fost mereu un tip activ: role, skate, bicicletă. Rolele le am și acum, și le folosesc la filmări când am nevoie de o mișcare fluidă pe care n-o poți face altfel.
Tot în perioada asta am învățat o lecție care mi-a rămas: te descurci cu ce îți oferă proiectul, dar optica contează mai mult decât camera. Cu timpul am devenit mai selectiv și m-am luptat să obțin obiective bune, pentru că o cameră mai modestă cu optică bună te duce mai departe decât invers.
Nu a existat un moment magic sau cineva care să mă „descopere". Totul s-a făcut pas cu pas, din perseverență și din încăpățânarea de a scoate imagini frumoase din orice proiect primeam. Dar dacă ar fi să aleg un moment care mi-a dat un mega boost spre DoP, ar fi filmul de licență al lui George Petroșel, Jurjak, un scurtmetraj despre niște hoți, făcut cu o echipă de trei-patru oameni. La sunet a venit un prieten de-al lui George, fără experiență, dar cu toată bunăvoința din lume. În primele secvențe îi tot explicam cum să țină boom-ul și nu ieșea, așa că, la un moment dat, a trebuit să-i spun că nu merge și să căutăm pe altcineva. Evident, s-a supărat. Dar când a ieșit filmul, l-a văzut și i-a plăcut.
Ce nu știam era că omul ăla lucra ca scouter pentru o casă mare de producție. Câteva luni mai târziu, m-a recomandat la MME, unde am ajuns să lucrez cu Lenciu ca producător și cu Hypno ca regizor, echipă cu care am făcut foarte multe proiecte în anii care au urmat. Hypno lucrase deja cu directori de imagine consacrați, iar eu nu aveam aproape nicio experiență, dar a văzut ceva la mine și a insistat să lucrăm împreună.
Fiind nou, eram mereu stresat că nu sunt încă suficient de bun, și asta m-a făcut să vin la fiecare filmare pregătit până la ultimul detaliu. Iar pregătirea asta s-a transformat într-un avantaj real: filmam foarte repede, optimizam timpii, și asta conta enorm pentru producții. Pe vremea aia multe platouri încă mergeau în ritmul peliculei, lent, iar noi am ajuns să facem proiecte ambițioase în mult mai puțin timp.
"3 zile în septembrie", debutul tău în lungmetraj. Cât de pregătit erai
Sincer, mă simțeam pregătit de mult timp să fac film. Doar că în advertising și în videoclipuri timpul trece repede, și aveam nevoie de proiectul potrivit și de oamenii potriviți. Când au venit Tudor și „3 zile în septembrie", a fost momentul.
Faptul că era one shot nu m-a surprins tehnic. Privind în urmă, cred că tot parcursul meu m-a pregătit, fără să știu, pentru un astfel de film: skate videos-urile în care alergam cu camera după prieteni, rolele, anii de hand held, ritmul rapid de filmare din proiectele cu Hypno, platourile de la Buftea unde învățam să scot production value din nimic. Toate au fost, practic, antrenament.
Așa că n-am pornit cu frica formatului. Am pornit cu dorința de a face o imagine frumoasă, care să pună provocările pe primul plan și să le transforme în emoție pentru poveste.
Cum a ajuns la tine proiectul "3 zile în septembrie". Și ce ai zis despre ideea de a filma one shot
Deși Tudor și cu mine nu lucraserăm împreună niciodată, doar ne cunoscuserăm la acea primă discuție, a avut o încredere totală în mine. Din când în când mă întreba câte ceva, ca să vadă în ce direcție merg și dacă o să livrez, dar nimic care să mă limiteze. Un fel de sound check. Libertatea asta e foarte bună pentru creativitate, dar te și sperie dacă nu ești pregătit. Nu ești niciodată complet pregătit, doar că, dacă ești construit să faci push și să livrezi, ajungi să te gândești la tot.
Încă de la început am gândit traseul camerei și cum să umplem fiecare moment, astfel încât să nu existe timpi morți și nimic să nu se repete. De exemplu, am avut mai multe drumuri cu titi-carul, dar am încercat ca fiecare să arate diferit: o dată de pe capotă, o dată din spate, o dată din cabina de condus.
Toată lumea mă întreba dacă o să filmez cu „găina", Ronin 4D, pentru că era tot hype-ul din jurul „Adolescence". Doar că filmul nostru nu era observațional. Nu avea nevoie să fie stabilizat, avea nevoie de emoție și de energia pe care o transmit actorii. Camera nu putea să alunece pe lângă poveste, trebuia să facă parte din ea, fără să concureze cu actorii sau cu interpretarea Andreei Vasile, actrița principală.
Pregătirea pentru filmare
Multă pregătire s-a făcut practic orbește: luminam ziua pentru secvențele de noapte, iar experiența m-a ajutat să fiu pregătit de la a doua dublă. Restul au fost finețuri.
Fizic, nu pot spune că a fost ușor, dar nu mi-a fost frică nicio secundă că n-o să pot. În ziua a doua, după toate repetițiile cu camera, nu-mi mai puteam ridica mâinile.
Filmul începe pe lumină de zi și se termină, dramatic, noaptea, și a fost gândit special așa. Lumina naturală devine practic un personaj, care se schimbă odată cu povestea. Aveam un interval orar fix în care trebuia să ne încadrăm: pe la 18:00 ne pregăteam, la 18:30 dădeam motor. Totul era calculat în funcție de un singur moment, cel în care Bianca urcă în titi-car, care trebuia să cadă exact în blue hour. Până atunci suntem pe lumină de zi, suficient cât să nu simți că ceva e în neregulă, iar filmul să te ia prin surprindere. Și exact când cearta se aprinde, începe blue hour, care dramatizează reacțiile lor.
Practic aveam o singură șansă pe zi, o singură dublă. Restul zilei repetam. De aceea luminatul a fost cea mai grea parte: pregăteam totul ziua, dar efectul real îl vedeam abia în timpul filmării. Aici m-a ajutat experiența să fiu pregătit încă de la a doua dublă, iar de acolo au rămas doar finețurile.
Ce ai gândit după ziua a doua de filmare, când nu îți mai putea ridica mâinile
Recunosc că nu mă gândisem din prima la efortul fizic de a filma 65 de minute continuu. Fiind foarte optimist, nici nu mi-am pus problema. Nu mi-a fost frică nicio secundă că n-o să pot, dar realitatea m-a ajuns din urmă repede: în ziua a doua, după toate repetițiile cu camera, nu-mi mai puteam ridica mâinile. Din acel moment am început să fac repetițiile cu telefonul sau cu ajutorul colegului meu, operatorul Vlad Popescu, care m-a susținut în câteva situații.
Și atunci am început să tratez fiecare filmare ca pe o competiție. La 18:00, când ne pregăteam, îmi făceam încălzirea și mă dădeam cu creme pentru mușchi, ca să nu se blocheze de la frig. Ziua erau 13 grade, dar seara real feel-ul cobora la 5, așa că toate repetițiile le făceam cu căciuli pe cap și îmbrăcați bine.
Fiind la mare, brief-ul inițial suna cam așa: stăm la soare și ne relaxăm între duble. Așa că, evident, nu mi-am luat haine groase de iarnă. Am decis să filmez în tricou și cu o geacă de vânt. Ideea era să nu transpir, ca să nu stau apoi ud în vânt în momentele de liniște. Termic a funcționat mai bine, doar că venea la pachet cu riscul de blocaje musculare, și aici intrau în joc cremele. La final fugeam direct în cameră, la un duș fierbinte. Iar în unele seri mergeam cu echipa și intram în apa mării, rece ca gheața, ca să ne dăm un șoc de adrenalină.
Mișcarea camerei pe parcursul celor 65 de minute
Pentru mine, tot ce ține de mizanscenă și lumină a pornit de la o singură întrebare: ce simte Bianca în momentul ăsta? Filmul e despre o tragedie care i se întâmplă și despre toate valurile de emoție prin care trece într-un timp foarte scurt. Camera nu trebuia să fie un personaj în plus, trebuia să respire odată cu ea. Nu voiam să concurez cu actorii și nici să arăt ce știu eu să fac. Voiam ca spectatorul să uite de cameră și să rămână doar cu emoția.
De aceea, cel mai greu lucru a fost să nu filmez personajele din spate. Într-un one shot e foarte tentant să te lași dus în urma lor, dar din spate nu vezi nimic din ce simt. Așa că am căutat tot timpul o „scurtătură" sau o întorsătură de scenă care să mă aducă în fața lor, acolo unde se întâmplă emoția.
Filmul începe aproape ca un joc. Când Mirela Zeța, antagonista, intră în cadru, mă retrag odată cu ea și începe un fel de balet: mă învârt în jurul ei și arăt locația. Ea caută un pliant ca să verifice dacă a ajuns unde trebuie, pentru că nu e invitată la nuntă. Camera se oprește odată cu ea pe pliant și așa descoperim, împreună cu ea, că e o nuntă. Apoi îi accentuez mersul din lateral, prinzând viteză odată cu povestea, iar spectatorul simte că ceva urmează să se întâmple. Urcăm un etaj, prindem prima discuție aprinsă, apoi o preluăm pe Bianca și mergem cu ea spre confruntarea cu viitorul soț.
Fiecare scenă are culoarea ei, pentru că fiecare are altă emoție. Baia e ușor rece: e primul moment în care simți că ceva nu e în regulă, acolo se descoperă minciunile și începe circul. Pe balcon suntem înghesuiți, toți invitații asistă la umilință, iar de acolo camera coboară direct în „adevăr". Să cobor două etaje pe scări ar fi rupt tensiunea, povestea nu spunea nimic acolo, iar tehnic riscam să mă împiedic mergând cu spatele. Când i-am propus lui Tudor coborârea, a fost foarte deschis. Și faptul că până și oamenii tehnici m-au întrebat cum am făcut-o îmi spune că a funcționat: nu am vrut să ne dăm în spectacol, am vrut ca momentul să pară firesc.
După coborâre, camera prinde viață odată cu scandalul. Nu mai observ, sunt acolo. Sar efectiv peste gard ca să le prind din față și să fiu în inima acțiunii, pentru că în momentul ăla spectatorul trebuie să simtă haosul din interior, nu să-l privească de la distanță.
De aici, filmul devine un roller coaster poetic și vizual. Te ține cu zâmbetul pe buze într-un moment, iar în următorul suferi alături de Bianca. Am încercat să urc emoția în fiecare scenă prin lumină, clarobscur, culoare și efecte vizuale integrate cât mai natural în poveste. Secvența de la bar e caldă și colorată, inspirată din localul găsit la prospecție, un scurt moment de respiro. Apoi o găsim pe Bianca în curtea doamnei Lia, sub clar de lună, după ce a fugit de la nuntă, încercând să-și recapete controlul. Lumina lunii e acolo ca să o lase singură cu ea însăși. Urmează a doua nuntă, unde am cel mai mare regret: în dubla aleasă n-a mers ceața grea, care i-ar fi dat o valoare reală. Și apoi momentul-spectacol, cu furtună și foc, cu femeia-natură, un fel de Iele din folclor.
Secvența mea preferată e ultima lor întâlnire, sub un copac luminat de lună. Îi vedem doar în siluetă. Ea refuză să-l privească și stă în penumbră, ascunsă de el și de noi. Abia când el spune ultima lui replică stângace, se întoarce și își ia inima în dinți să-i spună ce simte, că nu mai au nicio șansă. În momentul acela primește pe față o mică rază de lumină. E o rază mică, dar pentru mine spune tot: decizia a fost luată, iar relația lor primește, poetic, o concluzie.
Iar la final vine nebunia de încheiere, luminată între lumânări și o lumină mai puternică, care închide caruselul ăsta de emoții.
Momentul din film care ți s-a părut cel mai riscant din punct de vedere tehnic
Cel mai riscant moment tehnic a fost coborârea de pe balcon. Eram la începutul filmului, după ce urcaserăm două etaje ca să descoperim povestea, iar camera trebuia să coboare direct în mijlocul conflictului de jos. Pentru asta am gândit un setup special: pentru aproximativ 20 de secunde, camera se atașa în timpul filmării pe un gimbal și cobora stabilizată pe o sfoară, iar jos o preluam din nou hand held. Totul trebuia să se întâmple fără să se simtă nimic în imagine. Preluarea a fost cea mai delicată parte, iar acolo Tudor a inserat un moment care ascunde câteva mici probleme de mișcare ale cadrului.
Rig-ul era manevrat de șase oameni, iar fiecare repetase la secundă ce trebuie să facă și când. Și exact ce putea să meargă prost, a mers. Miercuri, unul dintre cei șase s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital, iar fără el rig-ul a cedat. Am reluat dubla, dar între timp se făcuse întuneric. Cearta, care fusese gândită pe lumina de seară, s-a filmat acum pe noapte, într-o scenă care nu era pregătită din punct de vedere al luminii pentru asta, și s-a pierdut toată emoția atmosferei. Într-un one shot, un singur om lipsă poate costa o zi întreagă.
Și totuși am continuat dubla până la final. Știam că nu va fi cea aleasă, dar nu voiam să pierdem ritmul și repetiția. Fiecare dublă, chiar și una ratată, era o repetiție completă pentru toată echipa, și asta ne-a ajutat în zilele următoare.
Părți din filmare în care ai simțit că lucrurile chiar au ieșit din control, fie și pentru câteva secunde
Au fost câteva, și am povestit deja o parte: ziua în care rig-ul de pe balcon a cedat, ceața care n-a mers la a doua nuntă, sau momentul în care Tudor și echipa au rămas în colțul cadrului. Într-un one shot, lucrurile ies din control mai des decât ai crede. Diferența e că nu ai voie să te oprești. Regula noastră era simplă: orice s-ar întâmpla, mergem mai departe până la final. Uneori salvai dubla, alteori doar ritmul și repetiția pentru a doua zi, dar niciodată nu ne opream la prima problemă.
Coregrafia de pe platou
Nu doar actorii aveau coregrafie, ci și echipa. Regizorul, sunetul, camera, DIT-ul, fiecare avea traseul lui repetat, ca să se așeze la locul potrivit fără să facă umbre și fără să apară în cadru când mă învârteam în jurul acțiunii. Practic, în spatele camerei se juca un al doilea film, invizibil.
În timpul dublei comunicam doar în șoaptă, prin intercom. Erau mai ales cue-uri de la regizor, câte o notă tehnică despre expunere sau ce aveam nevoie de la colegii de la cameră. În rest, era aproape liniște. Toată lumea știa exact ce are de făcut și toți erau complet concentrați, așa că intervențiile în timpul dublei erau foarte puține.
Tudor era dirijorul întregii orchestre. Se mișca în spatele și în jurul acțiunii, făcea semne, dădea indicații, regiza live. Iar orchestra asta n-a ieșit mereu perfect: e un moment în care Tudor și o parte din echipă au rămas în urmă, i-am prins în colțul cadrului și a trebuit să-i ștergem în postproducție.
Ce ai descoperit despre felul tău de a lucra, pe care nu-l știai înainte de acest proiect
Pentru mine, fiecare proiect e inedit. Încerc să mă surprind pe mine însumi cât de mult pot, de fiecare dată. Așa că nu cred că am descoperit o tehnică nouă sau un alt fel de a ține camera. Am descoperit mai degrabă cât de mult contează oamenii.
La „3 zile în septembrie" am învățat să mă bucur de ce a ieșit și să realizez cât de mult m-a conectat filmul ăsta cu oamenii minunați din echipă: cu energia lor bună și cu dedicarea fiecăruia, fără de care filmul nu ar fi existat. Într-un one shot nu poți face nimic singur. Fiecare om contează în fiecare secundă, și asta e ceva ce simți cu adevărat abia când treci prin el.
Vreau să le mulțumesc în mod special actorilor, fără de care filmul n-ar fi avut emoție, Au jucat 65 de minute fără plasă de siguranță, seară de seară, și au dat tot ce au avut. Și, oricât de ciudat ar suna, vreau să mulțumesc și vremii, care a avut foarte multe de spus în dubla aleasă. A fost, practic, încă un membru al distribuției. Si nu in ultimul rand aș vrea să numesc echipa de cameră, care a fost un adevărat dream team: Mircea Trancă la focus, care n-a pierdut niciun moment, Vlad Popescu, operator imagine, Raul Pipaș, DIT, care a reglat expunerea, Daniel Rizea pe video, și Cristian Brătilă, care ne-a ajutat pe partea de rigging.
Cum ați construit încrederea în echipă
Cu Tudor, încrederea a existat de la început, și asta a dat tonul pentru toată lumea. Dar filmul se învârte în jurul Andreei Vasile, așa că relația cu ea a fost esențială.
Nu mai lucrasem niciodată împreună, dar din prima secundă de repetiție, când a văzut cât de serioasă e situația, a fost extrem de profesionistă. Nu voia să rateze nicio virgulă din scenariu și niciun moment. Este o experiență unică să lucrezi cu o actriță care dă maximum în fiecare seară. Am intrat foarte repede într-o relație actor–cameră foarte bună: ne simțeam imediat unul pe celălalt dacă cineva greșea, ne corectam din mers și acopeream situațiile împreună, ca un tot. La un moment dat, în timpul unei duble, a intrat în cadru o mașină care nu avea nicio legătură cu filmul. Andreea n-a ieșit nicio clipă din personaj: a dirijat pur și simplu momentul și am mers mai departe. Pot spune că rolul ăsta e magic și i se potrivește ca o mănușă. Și cred că asta se vede pe ecran: e emoționantă de la început până la sfârșit și trece prin toate stările personajului, fără nicio clipă de pauză. Iar prin tot efortul ăsta emoțional masiv a trecut în fiecare zi, seară de seară, de la zero.
Iar ceilalți actori au fost extraordinari în felul în care au susținut-o pe ea și povestea. Într-un film în care totul se învârte în jurul unui singur personaj, generozitatea lor a contat enorm.
Dacă ai relua cadrul secvență "3 zile în septembrie" mâine, ce ai schimba
Văzând acum reacțiile oamenilor, pot spune că se vede efortul și se simt aprecierile. Filmul e exact ce trebuia să fie, cu toate imperfecțiunile care îl fac viu. Așa că n-aș schimba nimic. Aștept doar următoarea provocare. Cine știe, poate o partea a doua.
Cu ce pleci tu din experiența asta. Și cu câți kilometri alergați la filmări
Plec cu zâmbetul pe buze, cu prieteni noi și cu o experiență unică. Cât despre kilometri, m-am uitat din curiozitate în aplicația de pe telefon: în perioada filmărilor aveam o medie de aproximativ 15.000 de pași pe zi, cam 10–11 kilometri. Un fun fact care spune destul despre cum arată un one shot din spatele camerei.
Iar mai departe sper să fac cât mai multe proiecte frumoase, fie că e vorba de advertising, film sau videoclipuri. Și, cum spuneam, aștept următoarea provocare.
