[PRofil cultural] Laura Stamatescu: În România, comunicarea culturală încă pleacă dintr-un complex de inferioritate, din rugămintea „susțineți cultura, ajutați artiștii”. Mi-aș dori să învățăm să comunicăm arta cu demnitate

Și totuși, și totuși, cultura supraviețuiește, puțini știu cum. Laura Stamatescu (Ducu), Cultural PR Artisan | Strategic Storyteller, crede că supraviețuirea ei ține de o resursă care nu poate fi măsurată în excel: cultura funcționează aproape exclusiv pe iubire. 

Regizor de teatru și film, cu formație la UNATC, Laura Stamatescu (Ducu) construiește de peste 15 ani strategii de PR și comunicare pentru cele mai importante proiecte culturale. A coordonat campaniile de PR pentru festivaluri-reper (Animest, TIFF, Premiile Gopo, Les Films de Cannes à Bucarest, Hoinar) și lansări de filme cu impact național, precum trilogia Moromeții sau documentarul România Sălbatică. 

Laura susține constant proiectele care se concentrează pe educație și dezvoltare socială sau comunitară, semnând comunicarea pentru inițiative precum programul european de educație cinematografică CinEd, precum și a 4 ediții ale Festivalului de Teatru Tânăr Ideo Ideis.  Dincolo de lumea comunicării, a semnat spectacole de teatru care chestionează teme umane profunde ("Fază lungă", "Devorează-mă!", "All you need is LUV", "Ședință cu Părinții", "Orfani").

"Cultura e susținută de oameni încăpățânați, mânați de un idealism lucid. Nu ne salvează calculele, ci refuzul colectiv de a renunța la ceea ce ne ține umani", spune Laura. 

Chiar și mânați de iubire și idealism, oamenii din cultură sunt obosiți. Mai obosiți ca oricând. Cum merg înainte, printre algoritmi și feed-uri aglomerate, ce îi mână în lupta aceasta, povestește Laura în rândurile de mai jos: 

Cum supraviețuiește cultura în 2026

Dacă ar fi să răspund strict matematic sau financiar, aș spune cinstit că habar n-am. Privind cifrele, tăierile, instabilitatea și efortul disproporționat din spatele fiecărui proiect independent, cultura în 2026 pare adesea o ecuație imposibilă. 

Și totuși, supraviețuiește. Iar motivul nu ține de tabele de buget, ci de o resursă greu de cuantificat: funcționează aproape exclusiv pe iubire. Știu, sună cheesy, dar așa e. Iubire de artă, de frumos, de dialog și de convingerea că prin educație și povești putem lăsa în urmă o lume măcar cu o nuanță mai caldă. Cultura e susținută de oameni încăpățânați, mânați de un idealism lucid. Această motivație interioară - dorința sinceră de a construi spații de întâlnire și sens într-un context haotic - este, de fapt, cel mai rezilient mecanism de regenerare. Nu ne salvează calculele, ci refuzul colectiv de a renunța la ceea ce ne ține umani.

Ce ai învățat din experiența în peisajul cultural românesc

Am învățat că peisajul cultural românesc este o oglindă fidelă a societății noastre: o colecție uriașă de potențial risipit pe ciupeli, cârpeli și o lipsă cronică a imaginii de ansamblu. Avem talente excepționale, idei vizionare și o energie creativă impresionantă, dar ne împotmolim constant în improvizat pe ultima sută de metri și în celebrul mecanism de a „face din rahat bici și să mai și pocnească”.

În sectorul independent, asta a devenit o așteptare tacită și epuizantă: să livrezi excelență operând cu bugete ridicole, într-o instabilitate sistemică permanentă. Lecția dură pe care am asimilat-o în timp este că reziliența asta forțată are un cost uman masiv. Ca să construiești proiecte durabile și să nu te lași măcinat de haos, trebuie să înveți să fii extrem de pragmatic, să alegi conștient ce bătălii să pierzi și să refuzi ideea că arta se poate susține la infinit doar pe baza sacrificiului personal.

Laura în workmode la premiera de gală Moromeții 2 de la TNB, 2018

Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care trebuie comunicată cultura în 2026

S-a schimbat radical dinamica dintre atenție, viteză și conținut. Dacă acum 10 ani era suficient să livrezi riguros informația (un comunicat bun, un program clar, câteva apariții în presa de profil), astăzi publicul este asaltat din toate direcțiile. Simpla transmitere a unui mesaj nu mai mișcă pe nimeni; oamenii nu mai caută doar evenimente, ci experiențe imersive și motive reale de conexiune. Iar capcana e uriașă aici: linia dintre o experiență autentică și un decor gol de conținut, creat doar pentru câteva secunde de vizual pe social media, e extrem de fină.

Trebuie să comunici mult mai sintetic, dar dintr-o poziție de substanță. Să știi să spui esențialul în 3 secunde și câteva cuvinte, dar să ai în spate toată rigoarea și povestea dezvoltată, pregătită pentru momentul în care publicul decide să facă pasul către tine.

În plus, viteza cu care trebuie să iei decizii a crescut foarte mult. Totul se întâmplă în timp real, algoritmii schimbă regulile de la o lună la alta, iar bugetele suferă de o falsă impresie de creștere: pe hârtie par mai mari decât acum 10 ani, dar raportate la inflație, la costurile de producție și la scumpirea promovării digitale, puterea lor reală e considerabil mai mică. Nu mai poți lucra pe formule prestabilite; fiecare campanie e un organism viu care cere adaptare din mers.

Laura cu Lavinia Braniște la premiera Între Revoluții. Credit foto: Miluță Flueraș

Cum s-a schimbat rolul omului de PR specializat în comunicarea culturală

Răspunsul meu este inevitabil subiectiv și pornește dintr-un unghi atipic: deși fac comunicare de peste 15 ani, nucleul meu, formația și structura mea mentală rămân cele ale unui artist. Sunt regizor de teatru și film, iar asta mă însoțește în fiecare decizie. N-am pornit la drum cu planul de a face carieră în PR; mai degrabă m-a ales pe mine PR-ul cultural din nevoie, din context, și abia mai târziu a devenit o alegere asumată.   

Dacă privesc în urmă, cea mai frapantă transformare este multiplicarea rolurilor. Astăzi, omul de comunicare culturală este o întreagă echipă condensată într-o singură persoană: strateg, redactor, producător de conținut și mediator cultural. Dacă acum un deceniu rolul principal era să propui subiecte către jurnaliști, să organizezi o conferință de presă la care să strângi câteva publicații, acum ești nevoit să fii un hibrid complet. Trebuie să stăpânești la fel de bine mecanismele de social media și rigorile unui material editorial amplu; nu mai faci doar pitch pentru un interviu sau o poveste, adesea ajungi să le realizezi, să le scrii și să le împachetezi chiar tu.

În plus, s-a schimbat substanța relației cu publicul. Într-un spațiu sufocat de reclame și mesaje tranzacționale, omul de PR cultural a devenit un fel de traducător: trebuie să desfacă universul complex al unui artist și să-l facă accesibil fără să-l vulgarizeze sau să-l golească de sens. Nu mai e vorba doar despre promovare, ci despre crearea unui context de încredere în care arta să fie primită și înțeleasă.

Laura working mode la Gala Premiilor Gopo 2022. Credit foto: Doria Drăgușin

Energia oamenilor din industrie

Dacă ar fi să fiu complet sinceră, răspunsul la întrebarea asta mă doare fizic. Suntem obosiți. Mult mai obosiți decât am fost vreodată. Tragem de noi cu o încăpățânare care ne ține în picioare, dar care, în același timp, ne și consumă pe dinăuntru. 

Și ce mă sperie cel mai tare, ceva ce simt uneori strecurându-se chiar și în mine, este că începem să cochetăm periculos cu resemnarea. Întreaga noastră muncă în cultura independentă a fost mereu un tango complicat, un fel de passo doble între pasiune și o realitate austeră. Cât timp încă ne revoltăm, cât timp ne mai aprindem pentru o idee sau căutăm soluții din nimic, suntem vii, energia aia încă produce mișcare. Dar în clipa în care oboseala se transformă în lehamite și renunțăm la luptă, partida e pierdută. Dacă ne oprim din acest tango… e game over. Cultura nu poate supraviețui din inerție.

Cum măsoară PR-ul cultural eficiența în comunicare

Dacă ar fi să răspund cu o ironie din culise, măsura eficienței este decalajul dintre percepție și realitate: când partenerii, jurnaliștii și invitații vin să te felicite că „se vede că v-ați mărit echipa la ediția asta, fiindcă totul a mers șnur și am primit atâtea informații și sugestii personalizate, a fost excelent”, iar în realitate în spatele întregii mașinării ați fost doar tu și colega de la Social Media, cu un program de somn ca la 20 de ani, dar din alte motive. :)  Acea iluzie a unei armate invizibile este, de fapt, cel mai bun test de anduranță și precizie pentru un om de comunicare.

Lăsând gluma la o parte, în 2026 atenția se câștigă dacă reușești să oferi o experiență care are fond, nu doar formă. Câștigi atenție atunci când propui o conversație sinceră, nu un monolog publicitar; când creezi un context de întâlnire care lasă o amprentă emoțională reală.

Iar eficiența nu se mai măsoară doar în zeci de pagini de monitorizare de presă, reach sau număr de badge-uri eliberate. Un proiect cultural este promovat cu adevărat bine atunci când generează ecou organic: când oamenii devin ambasadori fără să li se ceară asta, când povestesc mai departe despre ce au trăit, văzut sau simțit și, mai ales, când încep să pună întrebări. Curiozitatea autentică a publicului și dorința lui de a rămâne în dialog cu tine după ce s-a stins lumina în sală, cred eu, că e KPI-ul suprem al unui PR cultural reușit.

Laura la un Creative Guest Brunch la Animest. Credit foto: Larisa Baltă

Ce ai descoperit despre publicul românesc în ultimii ani

Primul și cel mai evident lucru este că publicul și-a pierdut aproape complet răbdarea. Dacă nu reușești să creezi o legătură în primele secunde sau dacă traseul spectatorului de la curiozitate la actul artistic e complicat, l-ai pierdut.

Dar dincolo de această nerăbdare de suprafață, am descoperit un public mult mai polarizat și totodată mai pretențios. Oamenii nu mai vor doar să fie spectatori pasivi într-un întuneric confortabil; consumul pasiv a pierdut teren în fața nevoii de imersiune, de participare și de dialog. În 2026, românii caută în cultură două lucruri, profund complementare cred eu: pe de o parte, o evadare din anxietatea cotidiană (o poveste care să-i deconecteze real de la tensiunea în care trăiesc zi de zi), iar pe de altă parte, spații sigure de apartenență și comunitate.

Își dorește relevanță directă pentru viața și frământările lui de azi, fără să fie tratat de sus. Își dorește ca timpul pe care alege să-l investească (și apropos! Timpul este în zilele noastre o resursă devenită mult mai rară și mai scumpă decât banii de bilet…) să fie respectat și răsplătit printr-o întâlnire autentică.

Ce observi că îi face pe oameni să se apropie de un proiect cultural 

Oamenii sunt atrași de căldură, onestitate și generozitate. Se apropie de un proiect cultural atunci când simt că ușa le este deschisă larg, nu întredeschisă doar pentru „inițiați”. În momentul în care cobori discursul din turnul de fildeș și traduci concepte artistice complexe într-un limbaj uman, viu și primitor, barierele cad de la sine. Cultura poate și chiar trebuie să fie pentru toată lumea, fără ca asta să însemne vreun compromis de calitate.

În schimb, ceea ce îi ține la distanță (uneori iremediabil!) este snobismul deghizat în rafinament. Elitismul în sine nu este un defect dacă înseamnă rigoare, repere estetice înalte și căutarea excelenței. Devine însă toxic în clipa în care se transformă într-o aroganță autosuficientă, într-un club închis unde spectatorul de rând se simte judecat, intimidat sau privit de sus pentru că „nu înțelege”. Publicul simte imediat falsitatea, aerul pretențios și lipsa de miză reală. Dacă un proiect comunică exclusiv dintr-o postură de superioritate morală sau intelectuală, nu face altceva decât să-și construiască propriul zid de izolare.

Laura cu echipa Moromeții 2 la Premiera de Gală de la TNB, 2018

Cum traduci cultura pentru un public mai larg

Nu cred în ideea de a „coborî ștacheta” sau de a simplifica arta până la diluare doar ca să fie pe placul tuturor. A traduce cultura pentru un public mai larg nu înseamnă să o vulgarizezi, ci să-i găsești punțile de legătură cu viața reală.

Traducerea se face, în primul rând, prin povești și emoții universale. Oricât de abstract, experimental sau de nișă ar fi un spectacol, un film de animație sau o expoziție, în miezul lui există întotdeauna o temă profund umană: frica de singurătate, căutarea identității, relația cu părinții, dragostea, nevoia de sens și așa mai departe. Când renunți la jargonul academic și vorbești despre miza emoțională a operei, spectatorul nu mai simte că trebuie să dețină un manual de teorie ca să aibă voie să simtă ceva.

În al doilea rând, ține de context și ospitalitate. Un festival sau un eveniment cultural trebuie să funcționeze ca o gazdă bună: să ofere ghidaj discret, activități variate, sesiuni de dialog firești și un spațiu în care nicio întrebare a publicului să nu pară naivă sau greșită. Când publicul se simte în siguranță și respectat, curiozitatea lui se deschide natural către lumi artistice pe care altfel le-ar fi ocolit.

Laura în introducerea Galei de Închidere Arkadia Short Fest 

Ce lipsește încă ecosistemului cultural din România

Lipsește, în primul rând, o viziune strategică pe termen lung. Cultura din România trăiește într-o stare cronică de „provizoriu”, de la un apel de proiecte la altul, de la un an bugetar la altul. Fără predictibilitate financiară, fără calendare respectate și fără instrumente de finanțare multianuală, organizațiile independente nu pot construi strategii durabile; își consumă aproape toată energia încercând pur și simplu să supraviețuiască administrativ.

Lipsește competența reală, conectată la dinamica europeană contemporană, exact în forurile unde se conturează politicile culturale și se împart resursele publice. Avem nevoie de oameni cu expertiză aplicată în management cultural, capabili să înțeleagă că arta nu este o cheltuială decorativă sau o pomană de la stat, ci o investiție directă în educația și identitatea unei societăți.

La fel de grav este vidul educațional din școli. Fără programe coerente de educație culturală (educație cinematografică, teatrală sau audio-vizuală integrată în curriculă) pierdem generații întregi înainte ca ele să descopere o sală de spectacol. Într-un ecosistem sănătos, alfabetizarea culturală începe din școală; în realitatea noastră, festivalurile și inițiativele independente sunt forțate să suplinească ele lipsa cronică a educației formale pentru a crește și forma publicul de mâine.

Și, peste toate acestea, ne lipsește acut infrastructura de bază. Se creează enorm într-un blocaj logistic sufocant, unde sălile independente se închid sau funcționează la limita siguranței, iar spațiile publice zac blocate în inerție birocratică. Fără spații fizice accesibile, fără un cadru fiscal care să stimuleze parteneriatele reale public-privat și fără un respect autentic din partea instituțiilor de decizie, întregul ecosistem rămâne sprijinit aproape exclusiv pe umerii și anduranța celor care refuză să plece sau să renunțe.

Laura supervizând un talk la Animest.20. Credit foto: Claudiu Popescu

Relația dintre PR-ul cultural și presă

În primul rând, granița dintre cele două roluri a devenit extrem de fluidă. Astăzi, omul de comunicare culturală este adesea un colaborator direct al redacțiilor: cercetează unghiuri, realizează interviuri în profunzime, redactează materiale gata împachetate editorial și livrează conținut documentat la cheie. Nu pentru că jurnaliștii n-ar avea vocație sau talent, ci pentru că pur și simplu nu mai au timp, iar redacțiile nu prea mai au oameni, mai ales în secțiunile dedicate culturii.

Presa culturală tradițională trece printr-o criză acută de resurse și de personal. Redacțiile s-au restrâns drastic, rubricile dedicate s-au „subțiat”, iar presiunea traficului rapid și a conținutului de consum facil a diluat enorm spațiul alocat dialogului cultural profund. În plus, confuzia tot mai frecventă dintre jurnalismul documentat și producția rapidă de conținut din social media a creat o formă de blazare generalizată, pe care o resimțim ambele tabere.

În acest peisaj fragil, termenii de colaborare nu mai țin de mecanisme de tip pitch-preluare, ci exclusiv de încredere umană și parteneriat de idei. Sunt extrem de recunoscătoare pentru relațiile construite în ani de zile cu acei câțiva profesioniști din mass-media care refuză să capituleze și care se încăpățânează să mai țină aprinsă lumina. Când găsești oameni care îți oferă acel cec în alb - spațiu și timp pentru a povesti despre proiectele culturale la care lucrezi -, realizezi că nu mai e o simplă „acoperire mediatică”. Este un act de solidaritate între profesioniști care cred (încă!) în aceeași miză. Faptul că mai avem ferestre reale unde să vorbim despre sens este, în 2026, un adevărat privilegiu. Inclusiv fereastra în care povestesc eu acum. :)

Parteneriatele dintre branduri și proiecte culturale

Contextul economic dur din ultimii ani a cernut masiv această zonă. Multă vreme, parteneriatul cu un proiect cultural a fost privit de companii ca un buget de „răsfăț” - adică era o linie suplimentară de promovare, o nunață în plus pe care o puneai în consolidarea unei percepții pozitive despre brand-ul tău într-o anume bulă. Și e mereu adăugată după ce se bifează campaniile de unde-ți vine „grosul” de consum: outdoor masiv, reclame TV, metrou sau campanii de ads / digital. Când presiunea pe bugete a crescut, primele tăieri s-au făcut, previzibil, fix în zona acestor asocieri percepute ca „de fiță/nișă”.

Vestea bună este că această criză a forțat o maturizare necesară. Începe să apună, în sfârșit, obsesia mecanică a logo-ului plasat obsesiv pe orice afiș, flyer sau ecran de festival. Astăzi, o asociere funcțională înseamnă integrare de conținut și valori comune, nu branding pasiv. Un brand inteligent nu mai caută doar să-și lipească sigla pe un eveniment, ci caută să împrumute din relevanța, substanța și capitalul emoțional al comunității pe care cultura o adună în jurul ei.

Dincolo de clasicele activări, asocierea reală se traduce prin co-creare: spații de dialog autentic la care participă și brand-ul într-o formă sau alta, experiențe imersive concepute împreună cu artiștii și o susținere asumată a unor cauze sau teme sociale pe care proiectul cultural le deschide. Când brandul înțelege să vină în proiect ca partener de conversație, nu doar ca finanțator care cere metri pătrați de vizibilitate, câștigul de imagine devine organic și mult mai durabil.

Laura improvizând pentru un reel al unui partener la Animest.20. Credit foto: Mihai Smeu

Ce trebuie să aibă un brand ca să fie un partener bun

Trebuie să aibă, înainte de toate, viziune. Un partener valoros înțelege că impactul culturii nu se măsoară pe loc în vânzări sau în click-uri obținute într-un weekend, ci în capital de încredere, prestigiu și relevanță pe termen lung. 

În al doilea rând, are nevoie de o minimă înțelegere a peisajului cultural și de respect pentru actul artistic. Un partener bun e acela care știe să fie prezent fără să fie invaziv; înțelege dinamica, publicul și specificul festivalului sau spectacolului pe care îl susține și nu încearcă să transforme o scenă de teatru sau o sală de cinema într-un showroom agresiv. Înțelege că valoarea lui vine tocmai din calitatea contextului pe care îl susține, nu din confiscarea lui.

Și, poate cel mai important, trebuie să aibă integritate și curaj. Integritatea de a se alătura unui discurs cultural autentic, uneori incomod sau curajos, fără să ceară cenzurarea mesajelor de frică să nu deranjeze pe cineva. Când un brand are coloană vertebrală, valori solide și tratează creatorii culturali ca parteneri egali de dialog, relația depășește tranzacția financiară și devine o forță care schimbă societatea în bine.

Ce a împrumutat PR-ul cultural din comunicarea comercială

A împrumutat, cred, puțin mai mult pragmatism. Multă vreme, noi, în cultură, am trăit cu iluzia romantică că dacă faci ceva bun, publicul va veni de la sine, din aer. Nu funcționează așa.

Din comunicarea comercială am învățat, în primul rând, să nu mai vorbim doar spre noi înșine. Am învățat cum să spargem o idee mare, complexă, în bucăți mai ușor de digerat — un cârlig bun, o poveste clară, o imagine care să te oprească din scroll.

Și poate că am mai învățat să fim un pic mai atenți la tot drumul pe care îl face omul până la tine. Spectacolul sau filmul nu mai începe doar când se stinge lumina în sală. Începe din clipa în care omul a văzut un afiș sau un reel, continuă cu felul în care își cumpără biletul fără să-și prindă urechile pe site, cu cum e primit la intrare și cu ce stare pleacă acasă.

Unde ajută AI-ul, unde nu ajută

Pentru mine, AI-ul nu este un creator, ci un asistent eficient și un partener de dialog atunci când am nevoie să-mi limpezesc gândurile.

Concret, unde mă ajută enorm este în zona de sinteză, traduceri și triere de informație. În comunicarea culturală ai o responsabilitate: nu poți livra un text onest citind în diagonală o biografie sau dând un copy-paste cosmetizat dintr-un sinopsis. Când pregătesc, de exemplu, comunicarea pentru competiția unui festival, nu mă limitez la fișa tehnică; caut traseul filmelor, citesc cronici din presa internațională, adun unghiuri diferite. Înainte, documentarea asta îmi mânca enorm de mult timp. Astăzi, AI-ul o face extrem de rapid și-mi poate livra deja tradus conținut agregat de mine în mai multe limbi. Timpul pe care îl câștig astfel nu e timp liber, ci timp pe care îl pot investi în ceea ce contează cu adevărat: unghiul editorial, nuanțele și relația directă cu oamenii.

Când sunt epuizată, îl folosesc des și ca pe o oglindă: îi „decartez” un to-do haotic și îl rog să-mi propună o structurare a priorităților. Uneori propunerea e utilă, alteori îmi dau seama instant că n-are legătură cu realitatea din teren, dintr-un motiv extrem de simplu: el prioritizează strict matematic și logic, pe când cultura lucrează organic, cu emoție și imprevizibil uman. Dar simplul fapt că mă forțează să confrunt acea logică funcționează ca un instrument excelent de recalibrare. Pentru mine, cel puțin.

Unde devine contraproductiv? Sau chiar nociv, aș zice eu? În clipa în care cineva îi cere să facă arta în locul artistului sau să găsească miezul unei povești. Și îl mai și crede și folosește ce livrează! AI-ul n-are cum să simtă pulsul unei săli, nu are memorie afectivă și nu poate înțelege de ce o imperfecțiune sinceră e de o mie de ori mai valoroasă decât un text perfect lustruit, dar complet steril. Dacă externalizăm spre tehnologie direcția, viziunea și vulnerabilitatea, pierdem exact ceea ce dă sens culturii: autenticitatea și umanul. Rămâne doar un ambalaj sintetic, corect și mort.

Laura cu Stere Gulea la filmări Moroemeții 2

Vulnerabilitățile și oportunitățile PR-ului românesc

Cea mai mare vulnerabilitate rămâne, clar, oboseala noastră cronică, combinată cu riscul resemnării. Când tragi mereu de aceleași bugete mici și echipe reduse, e periculos de ușor să cazi într-o inerție din care comunici doar ca să bifezi o sarcină. Iar dacă tu nu mai crezi cu pasiune în ce faci, se simte instant.

Cea mai mare oportunitate? E fix reversul medaliei: toată lumea urlă, algoritmii ne radicalizează în bule separate, iar AI-ul umple feed-urile de conținut superficial. Oportunitatea noastră este că putem oferi singurul lucru care aproape că nu mai există pe internet: o conversație reală între oameni reali.

Avem șansa să le arătăm oamenilor că un festival, un spectacol sau un film nu sunt un moft de weekend, ci un refugiu și o ancoră solidă spre apartenența la o comunitate vie. Un loc unde să respiri, să înțelegi ce ni se întâmplă și să vezi că nu ești singur. 

Dacă ai putea schimba un singur lucru

Unul singur??? Aici recunosc că mi-a dat cu „404 Error” și întrebarea asta este posibil principalul motiv pentru care voi preda interviul acesta foarte târziu. :) Nu suport să nu răspund la o întrebare, dar efectiv nu știu ce să aleg. 

Later edit: am revenit iar și iar aici și tot nu sunt convinsă că am răspunsul „corect” (bine, el probabil nici nu există în acest context, fiind vorba de perspectiva mea), daaaar… dacă ar fi să schimb UN SINGUR LUCRU, ținând cont că orice schimbare atrage apoi de la sine alte schimbări, cred că aș schimba postura din care vorbim despre cultură. Pentru că pe mine asta mă frustrează cel mai tare!

În România, comunicarea culturală încă pleacă dintr-un complex de inferioritate, din rugămintea aia timidă, aproape jenată, de tipul „susțineți cultura, ajutați artiștii”. Mi-aș dori să învățăm să comunicăm arta cu demnitate, cu nerv și cu conștiința clară a valorii noastre. Cultura NU E O FAVOARE pe care o cerem publicului sau statului și nici un ornament decorativ. Este o infrastructură vitală pentru sănătatea mintală a acestei țări. În clipa în care vom înceta să mai vorbim ca niște „cerșetori” și vom comunica de la egal la egal cu orice alt domeniu esențial, se va schimba din temelii și felul în care ne privește publicul.