Oamenii din presă nu se vor asocia niciodată “din cauza orgoliilor”. Așa sună axioma. Dar axiomele nu pot fi demonstrate, doar le folosim ca fiind adevărate. Dincolo de astfel de presupuneri, s-a demonstrat deja altceva: solidaritatea a devenit mai importantă decât competiția între jurnaliști. În 2024, la Turda, 20 de jurnaliști din 14 redacții concurente s-au întâlnit pentru a căuta soluții și au ajuns la o concluzie: România are nevoie de o asociație profesională a jurnaliștilor. În 2025, cinci dintre ei au semnat statutul Alianței a Patra Putere, asociație profesională care apără libertatea presei și jurnalismul de interes public din România.
În cea mai vulnerabilă perioadă a ei, presa strânge rândurile pentru a-și proteja drepturile, dar și reperele profesiei. Pentru o astfel de construcție e nevoie de tenacitate, răbdare, timp, efort susținut, povestesc Emilia Șercan, Mona Dîrțu, Ovidiu Vanghele, Codruța Simina și Ciprian Ciocan, membri ai Consiliului Director.
"Vom face, printre altele, un cod actualizat de practici profesionale și un cod etic, ambele distilate din cazuistică românească. Evident că vom include norme de folosire a inteligenței artificiale, în primul rând practici de transparență", spune Mona Dîrțu.
Alianța are 100 de membri din 25 de redacții și s-a lansat public în septembrie 2026. Ce înseamnă, practic, protejarea jurnaliștilor, care sunt amenințările din prezent, cum se schimbă raportul de putere, și care sunt planurile A Patra Putere, vorbesc cei cinci membri fondatori în rândurile de mai jos:
Începutul poveștii. Întâlnirea de la Turda din 2024
Ciprian: Ca om din afara breslei, venit să facilitez un proces, pentru mine a însemnat o privire prin gaura cheii asupra unei profesii pe care o percepeam de la distanță. La Turda a fost în parte ca în filmele acelea în care se adună Iron Man cu Hulk, Black Widow, Superman, Batman, Wonder Woman (din francize diferite, da?) și fac ei un plan despre cum să salveze Universul așa cum îl știm de ceva amenințare suprarealistă. Și în parte tabără de vară din a șaptea.
Suntem norocoși, cred, să avem această generație de jurnaliști, prima crescută într-o societate democratică, cu sete de dreptate, de libertate și de a-și face meseria ca-n filme, fără rest. Asta am văzut eu la Turda, un soi de reuniune improbabilă de clasă a unor oameni adunați deja prin valori și respectul împărtășit față de un mod de a face jurnalism. O bucurie de a fi împreună și de a ține starea aia mai mult decât un weekend. O frică irațională că nu se poate – „cu jurnaliștii e greu” –, contrastantă cu realitatea unor oameni care se iubesc și se respectă.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Împresii și concluzii după întâlnire
Ciprian: A început cu multă răbdare și disponibilitate. Toată lumea s-a dat peste cap să accepte convențiile basmului de facilitare și să plecăm de-acolo cu ceva palpabil și acționabil, ceva care să garanteze prelungirea stării de împreună. Încheierea a fost în două părți: una standard, cu foi de flipchart umplute cu obiective, criterii și idei de proiecte, a doua cu o ușă trântită și trasarea unor linii roșii. Ca la carte: forming, storming, norming, performing.
Am plecat de-acolo cu certitudinea că jurnalismul de interes public din România va avea o alianță și că jurnaliștii vor lucra împreună să-și apere colegii și meseria, indiferent din ce redacție vin. Că, de fapt, nu e nicio filosofie să dezbați, să colaborezi, să iei decizii împreună.
Și, dacă nu se întâmplă niciun cataclism natural sau un dezastru democratic (cum ar fi să anuleze cineva alegerile), Alianța va fi înregistrată în câteva luni.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Din ce nevoie a aparut A Patra Putere
Mona: Despre nevoia de asociere vorbim între noi, în grupuri mici, de când sunt eu în breasla asta. Explicația standard pe care am tot auzit-o - și în interiorul profesiei, și în afara ei - sună cam așa: oamenii care fac jurnalism în interes public nu se vor asocia niciodată “din cauza orgoliilor”. Prin urmare, nu se poate, ce rost are să încercăm?
Ăsta e un clișeu - o explicație simplificatoare, comodă, pentru tot felul de start-uri ratate. Eu n-am crezut niciodată că doar “din cauza orgoliilor” n-avem asociația pe care ne-o dorim. De ce? Păi nu e profesie pe lumea asta, mai ales una liberală, la adăpost de “orgolii”. Și medicii au orgolii, și avocații, și antreprenorii.
Cauza principală, după mine, a fost alta: pentru o astfel de construcție e nevoie de tenacitate, răbdare, timp - adică de efort făcut, lună după lună, fără niciun fel de rezultat imediat. Și, mai ales, e nevoie să fie mereu cineva, în grupul de inițiatori, care stă cu ochii pe minge când entuziasmul scade ori apar, foarte previzibil, obstacole, oboseală, fricțiuni. Plus: jurnalistul, ca mindset, e maker, nu manager.
Ce s-a întâmplat de data asta, cu alianța noastră, e că întâi am parcat axioma cu “orgoliile” și apoi am funcționat - noi, cei cinci fondatori - în logica de construcție pe termen lung. Avem la activ cam 100 de întâlniri pe zoom, de exemplu. Și mereu a fost, în aceste întâlniri, cineva care stat cu ochii pe minge, care împins tot grupul încă un metru, încă un metru.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Emilia: Asociația Alianța „A Patra Putere” a apărut, în primul rând, din nevoia de a nu mai fi singuri atunci când devenim ținte, dar și de a ne apăra profesia. În discursul de la lansarea asociației am vorbit despre faptul că noi, jurnaliștii, ne-am format în redacții care se află în competiție unele cu altele și că, în general, am concurat unii cu pentru o știre, o informație, o sursă, o exclusivitate. Tocmai această rivalitate ne-a făcut să fim mai buni și ne-a învățat să ne respectăm unii pe alții.
Însă atunci când un jurnalist a fost atacat, discreditat, amenințat, hărțuit și așa mai departe, în acele momente extrem de grele, a fost singur.
Personal, pot să vorbesc despre singurătatea în fața atacurilor și mai ales a nedreptății din propria mea experiență. După ce s-au clasat dosarele în care am reclamat o operațiune de compromitere plecată de la o probă pe care am dat-o poliției și care a fost ulterior a fost scursă în presă, am protestat timp de 14 zile singură în fața Parchetului General.
Nu am anunțat public că protestez zi de zi, în plin ger, în luna decembrie; știau doar o mână de oameni. A fost singurul lucru pe care am simțit că îl mai pot face în fața unei nedreptăți care simțeam că mă strivește emoțional. După nouă zile am anunțat public protestul, iar în una din zilele următoare mi s-au alăturat peste 100 de colegi din presă, activiști și artiști și nu vă puteți imagina câtă energie și putere mi-a dat acel moment.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Solidaritatea în astfel de momente, când jurnaliștii se află sub asediu doar pentru că își fac treaba prea bine și deranjează, este importantă. Sprijinul este important, luările publice de poziție sunt importante, scrisorile deschise de susținere ajută. Însă după ce lucrurile se liniștesc, iar impactul dispare, acel jurnalist rămâne singur cu consecințele atacului. Aceste consecințe pot dura ani de zile sau poate întreaga lui viață, iar aici mă refer la consecințele legale, la trauma pe care o suferă și la prejudicierea reputației profesionale. Pentru astfel de situații este nevoie de sprijin constant, de susținere juridică, financiară și chiar de sprijin moral și emoțional.
Asta își propune să facă Alianța „A Patra Putere”, să fie nu numai un sprijin rapid și imediat după ce un jurnalist este atacat, ci și un punct de sprijin de lungă durată.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Ce înseamnă, în practică, protejarea jurnaliștilor
Vanghele: Există câteva moduri în care un jurnalist care deranjează cu rezultatele muncii lui poate fi „lovit”, și cred că noi, cei care ne-am întâlnit la Turda în 2024 cu obiectivul de a crea Alianța, le-am văzut și trăit pe toate.
Am fost cu toții în situații în care munca noastră nu doar că nu a fost preluată de presa mainstream pentru a fi dusă la publicul mare (mă gândesc în special la televiziuni), ci a fost pur și simplu discreditată de - teoretic - colegii noștri. Subliniez: teoretic. Pentru că acești oameni, deși au în buzunar o legitimație de presă, fac orice altceva numai presă nu, pentru că nu servesc interesul public, ci orice alt interes privat. În general interesul patronului redacției sau patronilor politici, cele două de multe ori însemnând același lucru.
Sunt apoi situații în care se joacă pe atacuri la persoană, la viața privată, și mă gândesc aici la cazul Emiliei cu pozele care i-au fost furate și publicate apoi pe site-uri de escorte, lucru care miroase efectiv a Rusia.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Și, poate cele mai greu de dus, procesele. SLAPP-uri le spunem noi. Procesele în care jurnaliștii sunt dați în judecată pentru ce au scris nu pentru că ar fi greșit cu ceva în munca lor, ci doar pentru a fi hărțuiți.
Cam astea ar fi cele mai mari și folosite tipuri de atacuri la adresa jurnaliștilor. Și față de acestea trebuie să ne protejăm, iar Alianța va avea mecanisme clare de retaliere pe care le va pune la dispoziția jurnaliștilor care-și fac meseria în interes public, cu prioritate pentru membrii ei, dar nu exclusiv pentru ei.
Vom avea parteneriate cu juriști și avocați pentru a ne blinda și noi, pe cât posibil, pe parte de legal, vom avea o voce mult mai puternică decât oricare dintre vocile singulare ale noastre, dar ne vom și perfecționa continuu, pentru a preveni orice potențial atac.
Avem planuri multe și mișto, sper doar să avem puterea ca, pe lângă munca fiecăruia, să alocăm cu toții și un pic de timp pentru toate astea.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Cum protejati standardele meseriei
Vanghele: Primul mod în care protejăm standardele meseriei e să învățăm mereu și mereu cum s-o facem, atât pe partea de meserie în sine, cât și din punct de vedere al eticii. Atunci când faci jurnalism în interes public, indiferent de domeniul pe care te concentrezi și indiferent de subiectul punctual, există niște feluri în care se face meseria asta, precum și niște chestii absolut incompatibile cu ea. La nivel general, de reguli, le știm cu toții și le aplicăm, că doar asta ne-a adus laolaltă. La nivel de declinare punctuală a lor, însă, lucrurile astea pot deveni super-sensibile, și eu chiar cred că Alianța va fi și un loc în care să ne putem consulta liniștiți unii cu alții, astfel încât să fim cu toții mai buni, să învățăm unii de la alții.
Ne mai propunem, apropos de meserie în general, să avem niște cursuri, niște mentorate pentru colegii noștri mai tineri. Cred că e modul prin care putem lăsa ceva curat și zdravăn la cap în urma noastră, să dăm ceva înapoi, iar asta pe mine, personal, mă bucură, mă onorează, chiar, și mă și obligă.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Ce poate face, real, o astfel de organizație? Limite și obiective
Emilia: În primul rând, putem să răspundem repede și cu o singură voce. Când un jurnalist sau o redacție este atacată, nu mai trebuie să așteptăm să se adune semnături de la cei care ar dori să-și arate solidaritatea. Alianța „A Patra Putere” are deja un grup de reacție rapidă, care poate să transmită un punct de vedere.
Dincolo de reacțiile la atacuri, Alianța poate face ceva ce presei românești i-a lipsit multă vreme: poate vorbi în numele profesiei, deși nu reprezentăm întreaga profesie, însă reprezentăm jurnalismul făcut în interes public și cu bună-credință.
De asemenea, ne propunem să fim un partener de discuție cu instituțiile și autoritățile în chestiunile care privesc meseria direct sau indirect. În foarte multe situații care au vizat meseria noastră, redacțiile sau jurnaliștii au reacționat pe cont propriu, cu un articol sau o postare. Vrem să fim prezenți acolo unde e nevoie de toată greutatea unei comunități profesionale în spate, nu doar cu cea a unei redacții sau a unui singur jurnalist.
Suntem conștienți că la acest moment nu avem toate răspunsurile, fiind încă la început, însă ceea ce ne dă speranță este faptul că suntem peste 100 de jurnaliști, și că suntem mai conștienți ca niciodată, cu toții, despre nevoia unei asociații profesionale.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Competiție & solidaritate
Emilia: O să mă întorc la ideea de competiție, despre care vorbeam la început. Mâine ne vom bate din nou pentru o știre, și e bine să fie așa, pentru că presa liberă are nevoie de competiție. Dar atunci când unul dintre noi va fi atacat pentru munca lui, nu mai suntem concurenți.
Apariția Alianței a fost un proces greu și lung. Noi, cei cinci fondatori, ne-am întâlnit săptămânal timp de aproape doi ani de zile, înainte de a ne înființa efectiv, pentru a discuta despre cum ar trebui să fie această asociație, cum ar trebui să funcționeze, ce ar trebui să facă, care îi vor fi obiectivele. Poate pentru că am avut răbdare să vorbim și să înțelegem ce trebuie să facem ne-a ajutat să punem o baza solidă pe care să funcționăm.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Ajungem și la definiție: cine este jurnalist în 2026?
Mona: Întâi, “jurnalist” e un cuvânt-umbrelă, generic, care spune foarte puține despre munca propriu-zisă a celui care o face. Apoi, e un cuvânt capturat. Nu oricine pune în circulație informații e în realitate jurnalist, pentru că profesia asta, ca orice profesie, presupune niște practici de bază - de exemplu verificarea informațiilor, coroborarea lor, atribuirea explicită a surselor, discernământul editorial - și niște standarde etice. Nu oricine postează un material preluat din alte surse pe un site de presă, schimbă titlul și adaugă o poză de stock e jurnalist; e cel mult lucrător în presă. Îi putem zice “operator”.
Capturate sunt și categoriile jurnalistice, de pildă cuvântul “știre”. Un comunicat nu este o știre. Este un comunicat: un anunț unilateral pe care cineva îl face, în interes propriu, despre sine sau despre organizația lui. Dacă acel anunț nu a trecut prin niciun filtru editorial - pentru verificare, pentru adăugare de context și de informații suplimentare - atunci nu are cum să devină o știre (și știrea are o definiție, niște criterii de bifat). Uite un exemplu de aberație: pe site-ul Camerei Deputaților, sub titluri de declarații 100% politice, găsești un buton intitulat “Citește știrea”. Păi nu e știre - e declarație politică, e comunicare unidirecțională.
Legat de definiția jurnalistului: dacă ne uităm în Codul ocupațiilor din România, termenul “jurnalist” figurează într-o categorie intitulată, la grămadă, “Autori, jurnaliști şi lingviști”.
Noi am inclus, în statut, și cuvintele care descriu munca pe care o fac membrii noștri: reporter, redactor, editor, profesionist foto/video/grafică/IT etc. care “practică jurnalismul în interesul public, deservind prin munca lor dreptul cetățenilor de a fi informați corect cu privire la treburile publice, conform Art. 31 alin (2) din Constituția României”.
Cuvintele noastre cheie, în formularea de mai sus: “deservind”; “dreptul cetățenilor”; “corect”; “treburi publice”; “Constituția României”. Orice definiție am formula, aceste cinci jaloane sunt temelia.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Cum poate deveni cineva membru A Patra Putere
Vanghele: Am gândit un mecanism care, deși e greu de implementat, cred că e fix ce ne trebuie: ne-am gândit ca membrii Alianței să fie invitați de membrii deja existenți, pe niște criterii profesionale clare. Așa am ajuns de la „cei 25 de la Turda” la cei peste o sută de membri de azi: fiecare dintre inițiatori a propus jurnaliști, iar un soi de „comitet” a analizat și validat propunerile tuturor, prin raportarea rezultatelor muncii fiecăruia la niște criterii stabilite de comun acord.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Criterii
Vanghele: Aici a fost o discuție foarte grea și fină. Am ales, din nou, zic eu, un drum deștept: ne-am gândit mai întâi ce e incompatibil cu a face meseria așa cum credem noi că trebuie ea făcută. De pildă am considerat că orice intersecție cu rolul de PR sau consultant politic face jurnalistul incompatibil, cel puțin pentru un număr de ani, cu statutul de membru al Alianței. Oricât de bun ar fi profesional, nu merg împreună pur și simplu.
Și asta e doar una din multele, mai bine de zece, din ce-mi amintesc.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
În egală măsură, am decis că între criterii nu pot exista chestiunile personale. Animozitățile inerente nu trebuie să împiedice un jurnalist etic și cinstit și bun să devină membru al Alianței, nu trebuie să fim prieteni toți cu toți, asta e o organizație profesională, nu e concurs de popularitate. Dac-ar fi, probabil că eu, de pildă, aș „ieși” din faza grupelor, :).
Un ultim lucru aș adăuga: aceste criterii, gândite și asumate ad-hoc, vor fi parte a unui cod etic beton pe care ni l-am propus și care cred că deja e „la cuptor”, lucru care ne va face viața mult mai ușoară. Până atunci, însă, Alianța va primi noi și noi valuri de membri, pe baza acestor criterii pe care le-am convenit și care nu cred că sunt rele, ci cel mult perfectibile.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Amenințările din acest moment la adresa presei
Mona: Sunt multe. Unele sunt vechi și le vedem în toată lumea, nu doar în România - de la prăbușirea modelului de business, soldată cu reducerea masivă de resurse și implicit depopularea breslei, până la volumul copleșitor de dezinformare, care hrănește toată această exasperantă entropie informațională. Adăugăm, mai nou, și inundația de conținut sintetic, produs în cantități gigantice cu niște mărunțiș, cu niște bani de buzunar pe care oricine îi are. Cum să poată face publicul distincția între “content” comercial / propagandistic și jurnalism făcut în interes public?
Ce mi se pare extrem de grav, la noi, e capturarea unei mari părți a presei mainstream, în special a televiziunilor, prin bani publici - pentru că asta sunt milioanele de euro plătite anual de partide pentru “presă și propagandă”, prin contracte cu destinatari finali secretizați. Asta face ca subiectele majore despre ceea ce Constituția numește “treburile publice” să nu intre, așa cum s-ar cuveni, pe agenda publică. Cu alte cuvinte, politicienii își cumpără, pe banii noștri, tăcerea reporterilor din instituții media care - prin șefii lor - au capitulat.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Cel mai grav, în ultimul an, mi se pare discursul sistematic de delegitimare a însăși profesiei de jurnalist. Instituțiile publice, prin oamenii lor de PR și prin conducătorii lor - finanțați tot din banul public, să nu uităm - nu doar că îi atacă jurnaliști, ci injectează publicului narativul că jurnaliștii ar fi de fapt niște agitatori care urmăresc destabilizarea statului român, adică un fel de dușmani ai poporului.
Vedem același set de tactici și același discurs de delegitimare a profesiei la înalți oficiali din puterile executivă, legislativă și judecătorească. Toate cele trei puteri constituționale au avut, în ultimul an, luări de poziție de o virulență nemaiîntâlnită împotriva jurnalismului ca profesie. Ăsta este ordinul pe unitate dat de la vârful statului român tuturor instituțiilor publice: că jurnalistul destabilizează, prin munca lui, cele trei puteri constituționale.
Am mai auzit mantra asta în turbulenții noștri ani ‘90: că presa face deranj, destabilizează, nu-i lasă pe conducătorii țării “să lucreze”. Gogoașa asta o servesc cetățenilor lor toate regimurile autocratice.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Ce putere are presa în România
Emilia: Paradoxal, presa independentă din România are suficientă putere cât să deranjeze, însă prea puțină atunci când e nevoie să se protejeze. Faptul că suntem atacați atât de des, de miniștri, de partide și chiar de președintele României, arată că investigațiile pe care le facem contează și că produc efecte.
Pe de altă parte, multe dintre subiectele făcute de presa independentă, care deranjează clasa politică și pe cei aflați la putere, nu sunt preluate de presa mainstream, pentru că mai toate televiziunile sunt plătite din bani publici, prin intermediul partidelor politice, iar lucrul ăsta se vede simplu din faptul că de multe ori acestea au agendă paralelă cu o agenda publică.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Iar atunci când vine vorba despre interacțiunea cu instituțiile statului, cred că trebuie să fim sinceri cu noi înșine: o parte din puterea pe care am pierdut-o, de fapt am cedat-o singuri, puțin câte puțin. Jurnaliștii s-au obișnuit să urmărească conferințele de presă transmise live și să nu mai meargă acolo unde se țin. Pare ceva neimportant, doar că instituțiile au înțeles că dacă vin tot mai puțini jurnaliști la conferințele de presă, de ce să le mai organizeze? Așa că, multe instituții nu au mai făcut o conferință de presă de ani de zile. Și nimeni nu le-a cerut să le reia.
La fel s-a întâmplat cu solicitările de informații publice rămase fără răspuns. Șefii instituțiilor au ignorat sistematic întrebările jurnaliștilor, iar noi nu-am protestat, ne-am obișnuit să scriem în articole că „până la ora publicării nu am primit un răspuns”. Am acceptat, rând pe rând, ca accesul la informație să devină o favoare și nu un drept, iar autoritățile s-au adaptat foarte repede la tăcerea noastră.
Cel mai clar exemplu e al fostului președinte Klaus Iohannis care în ultimii șapte ani de mandat nu a dat niciun interviu. Asta într-o democrație membră a Uniunii Europene. Și lucrul acesta a fost privit ca fiind unul normal!
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Raportul de putere între jurnaliști, corporații, politică și public
Emilia: Cea mai importantă schimbare din ultimii șase, șapte ani e că partidele politice au devenit, în bună măsură, finanțatorul presei, iar o parte din presă a ajuns să depindă nu de public, ci de partide. Eram obișnuiți ca unele publicații să fie deținute de politicieni, acum am întrecut însă la un alt nivel, în care partidele politice finanțează presa și astfel cumpăra tăcerea și o agendă paralelă cu cea publică.
Un alt lucru care s-a schimbat este că partidele politice nu se mai sfiesc să atace direct, prin comunicate de presă, unele redacții sau pe unii jurnaliști. În plus, în ultimii ani au existat campanii plătite pe social media de partide politice împotriva unor jurnaliști sau redacții, iar unele televiziuni, deținute de politicieni sau finanțate de partidele politice, au făcut emisiuni în serie împotriva unor jurnaliști, nu ca să demonstreze că au greșit, ci ca să îi copleșească cu amploarea atacului.
În ceea ce privește publicul, cred că acesta rămâne aliatul nostru cel mai important. Cei aproape 7.000 de cetățeni care au semnat scrisoarea de susținere pentru Recorder, după apariția documentarului „Justiție capturată” au arătat că oamenii înțeleg miza existenței unei prese independente, iar presa care trăiește din susținerea cititorilor e cea mai greu de cumpărat.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Aveți în plan măsuri vizavi de folosirea etică AI?
Mona: Da, sigur că avem în plan. Cei peste 100 de membri ai alianței - câți avem acum, la scurt timp de la lansare - știu lucruri. Sunt practicieni. Nu vorbesc din cărți sau din ce-au citit ei pe net; sunt un tezaur monumental de experiență, de discernământ editorial, de serviciu public.
Vom face, printre altele, un cod actualizat de practici profesionale și un cod etic, ambele distilate din cazuistică românească. Evident că vom include norme de folosire a inteligenței artificiale, în primul rând practici de transparență. Altfel, apropo de definiția jurnalistului: AI-ul poate face multe, dar uite că nu poate înlocui un reporter de teren; sau un reporter care se duce la conferința de presă și pune o întrebare de follow-up oficialului care refuză să spună ce-a fost întrebat. Avantaj reporter.
Credit foto: Octav Ganea, (c) Inquam Photos
Într-o viitoare istorie a presei, cum s-ar numi capitolul prezent
Vanghele: I-aș zice „Maturizarea”. Este, cred eu, momentul la care ajungem ne uităm dincolo de task-urile zilnice din munca fiecăruia, dincolo de cochilia fiecăruia, dincolo de (uneori) micuțele noastre redacții (cel puțin cele din zona independentă), și ne preocupă și peisajul general în care ne manifestăm profesional, dar, cum spuneam mai sus, și ce anume lăsăm în urmă.
Responsabilitatea jurnalistului despre care se vorbește mai puțin
Codruța: Mă gândesc la două, una e să nu dezumanizezi. Vorbim mai rar despre faptul că omul din articol nu iese din poveste odată cu jurnalistul. Mama al cărei copil a murit într-un spital rămâne cu titlul acela pe Google pentru tot restul vieții. Satul descris ca „focar” rămâne satul acela și în ochii vecinilor. Funcționarul care a greșit, chiar dacă a greșit grav, are copii care merg a doua zi la școală. Jurnalistul trece la următorul subiect, oamenii nu au cum.
O poveste care dezumanizează îl învață pe cititor să împartă oamenii în tabere. Ne dorim cititori capabili să înțeleagă situații complexe, așa cum viața este, de fapt, nu doar să caute vinovați.
A doua e să mergi în răspărul concluziilor ideologice. Să vezi exact ce e pe teren, ce spun oamenii. De multe ori, s-ar putea să descoperi că lucrurile stau cu totul altfel decât ne-am imaginat. Asta e și responsabilitatea, să nu lași ficțiunea celorlalți să contamineze realitatea.
