Ce se întâmplă cu motivația oamenilor de a trăi și munci atunci când mașinile încep să gândească mai repede și mai bine decât ei? În podcastul The Daily realizat de The New York Times, jurnalista Rachel Abrams stă de vorbă cu Steven Strogatz, profesor la Universitatea Cornell și autorul cărții Big Math, pornind de la progresele recente în care sistemele de inteligență artificială au demonstrat capacitatea de a rezolva probleme istorice nerezolvate de oameni.
Sfârșitul poveștii în care omul este eroul
Pentru cercetători, vestea că AI-ul deslușește teoreme complicate a venit cu o stare de dezorientare. Motivația matematicienilor s-a hrănit din ambiția de a fi primii care pătrund o structură necunoscută și o fac inteligibilă speciei umane. Când acest monopol este anulat, identitatea profesională își pierde fundamentul.
"Ceea ce se pierde de fapt este ideea că ne place să ne considerăm eroi, iar acea etapă s-ar putea să se fi încheiat. E greu să mai fii un erou dacă nu poți fi primul care rezolvă o problemă, înțelege ceva sau explică lumii", spune Steven Strogatz.
Cercetătorii au privit computerele ca pe niște unelte utile, capabile doar să verifice mecanic milioane de combinații fără să aibă vreo scânteie proprie. Schimbarea de paradigmă a venit atunci când un model a abordat o problemă clasică lăsată moștenire de matematicianul Paul Erdős și a rezolvat-o conectând două ramuri distincte. Modelul operat conexiuni neașteptate între domenii care nu comunicaseră anterior.
"A luat o ramură a matematicii numită geometrie discretă și o altă ramură numită teoria numerelor, două zone care nu prea comunicaseră în trecut, și a arătat că aducerea lor în dialog a fost cheia magică. Nimeni nu se gândise la această legătură înainte", spune Steven Strogatz.
Din erou în spectator
Când miza s-a mutat spre ecuațiile fluide ale lui Navier-Stokes, a apărut o problemă neașteptată: mașina poate arăta că o formulă funcționează, dar nu o poate explica într-un mod prietenos și limpede pentru creierul uman. Există posibilitatea de a intra într-o etapă în care sistemele artificiale devin atât de avansate încât dialogul cu ele devine imposibil. Oamenii primesc răspunsuri gata făcute dintr-o cutie neagră pe care nu o mai stăpânesc.
"Cred că va deveni atât de avansată încât nici cel mai răbdător pedagog nu va mai putea să ne explice raționamentul, pentru că ar fi ca și cum aș încerca eu să-i predau analiză matematică câinelui meu. Câinele nu o poate înțelege; sunt mult prea avansat pentru el. Și cred că în raport cu inteligența artificială ne vom afla curând în aceeași postură", spune Steven Strogatz.
Deși există destule voci care compară inteligența artificială cu un telescop modern care va ajuta omenirea să privească mai departe în univers, neliniștea studenților este firească: de ce să mai pierzi ani întregi căutând ceva ce un program poate găsi în câteva secunde? În fața acestei crize de direcție, Strogatz își găsește echilibrul într-o perspectivă inspirată din vechile pagini ale Ecleziastului: bucuria de a studia nu depinde de faptul că ești cel mai bun sau cel mai rapid din univers, ci de plăcerea sinceră de a fi parte dintr-o căutare comună, atâta timp cât suntem aici.
"Dacă totul este frumos la timpul său, avem și noi un răgaz în care să iubim, să fim creativi, să facem ceea ce are sens, să ne plimbăm câinele. Avem un timp al nostru; în rest suntem pulbere. Partea frumoasă este intervalul dintre", spune Steven Strogatz.
Dilema cercetării contemporane este reconfigurarea locului pe care omul îl mai poate ocupa. Putem învăța să punem întrebări noi, crede Strogatz, și într-o lume în care soluțiile vin de la o inteligență care nu mai are nevoie de oameni.
