[Regizorii realității] Claudiu Mitcu: Cu telefonul am făcut „Maria”, filmul meu cel mai „umblat”

[Regizorii realității] Claudiu Mitcu: Cu telefonul am făcut „Maria”, filmul meu cel mai „umblat”

Vrei să faci filme și n-ai resurse. Găsești resurse, faci filme și să n-ai unde le arăta. Și mai departe? O să ai unde le arăta și n-o să mai ai public? Grea e viața de documentar. Dar când te absoarbe pasiunea, nu vezi obstacole în calea ta. Cauți oportunități, cauți alte drumuri și alte mijloace de transport ca să ajungi chiar și în Australia, dacă vrei. Așa a făcut regizorul Claudiu Mitcu, în al doilea său documentar. Între noi vorbind, un alt documentar în general l-a filmat cu telefonul.

De la 19 ani își încerca talentul pe la Televiziunea Națională, opt ani și-a ascuțit îndeletnicirea în montaj, iar de 15 ani face minuni în studioul Wearebasca, pe care l-a fondat împreună cu niște prieteni. Claudiu Mitcu ne-a destăinuit cum a apucat să facă documentare, cu ce greutăți s-a întâlnit, din ce resurse se mai fac filmele pe la noi, ce documentar urmează a fi proiectat în această toamnă și multe, multe, multe alte lucruri curioase.

 

Pe calea documentarului

Am început să lucrez în Televiziunea Națională la vârsta de 19 ani, am făcut montaj vreo opt ani. Am plecat apoi prin mai multe studiouri unde montam publicitate, filme corporate, documentare, iar din 2004 împreună cu niște prieteni (Kim, Butica, Bobi, Cristutiu) am fondat studioul Wearebasca.

Începutul ca regizor de film documentar a fost cu aproximativ 12 ani în urmă, când dintr-o curiozitate am reușit să merg împreună cu doi prieteni (un DOP și un sunetist) în satul bunicilor mei și să filmez un bâlci. Nu pornisem cu ideea de a face un film, era mai mult o curiozitate de a vedea un loc la care mă gândeam destul de des. Am filmat trei zile, am montat două săptămâni și a ieșit un film de 77 minute.

 

A fost încurajator pentru că filmul a avut vizibilitate, a avut premiera la TIFF, a mai circulat prin vreo opt sau nouă festivaluri internaționale - mai mult decât aș fi sperat eu.

 

De ce documentar

Pentru că mi place să spun povești despre oameni. Eu cred că am o ușurință în a comunica cu oamenii, în a le câștiga încrederea. Am optat până acum pentru documentarul observațional, cumva pe tine, ca privitor, încerc să te fac să faci parte din poveste, să ai impresia că oamenii ăia sunt lângă tine.

 

Dificultăți și frustrări

Tinerii nu-și dau seama ce simplu e azi, din punct de vedere tehnic, să faci un documentar. La început mă rugam în genunchi să prind o cameră dv-cam și să o am la dispoziție câteva ore, azi cu un telefon mai performant poți face minuni. Cu telefonul am făcut „Maria”, filmul meu cel mai „umblat” (se află și la muzeul civilizației din Quebeq).

 

Aici sunt câteva cuvinte despre „Maria”: 

 

Dificultăți au mai fost legate de finanțări. Începutul a fost foarte greu, e dificil și acum să faci rost de bani pentru un documentar de anvergură. Al doilea documentar al meu, Australia, era să nu se mai întâmple pentru că nu găseam susținerea financiară să ne deplasăm atât noi, echipa de filmare în Australia, cât și subiecții din film. Până la urmă, cu ajutorul HBO-România și Fundația Vodafone am reușit să terminăm acest proiect.

 

Subiectele în studiou

Poate părea un pic egoism, dacă spun că subiectele mi le aleg în funcție de ce mă interesează pe mine, la un moment dat, și nu de ce se cere. Spre exemplu, am fost cu filmul „Rețeaua” la festivalul Valladolid și din 12 documentare selectate, zece erau despre emigranți. 

 

Să vină resursele

Unele filme făcute de mine sunt independente, produse de casa noastră de producție, Wearebasca, altele sunt făcute cu finanțări de la CNC, HBO. În ultimul timp, au Început să mai apară mai multe posibilități de coproducții internaționale și numeroase fonduri de finanțare din afara țării.

 

Ultimele creații

Ultimul film terminat este „Emigrant Blues” un Road Movie în 2 ½ capitole. O să apară în toamna asta în cinematografe.

 

Acum montez un film de mediu metraj despre locuitorii din Sf. Gheorghe - Delta Dunării.

 

Industria filmului documentar în România

Principala problemă a filmului în general în România, indiferent de gen, este lipsa sălilor de cinema și, din păcate, nu sunt semne că se va rezolva ceva. Toate cinematografele din țară sunt în paragină (cu mici excepții). Numai dacă te gândești la cele doua bulevarde din București: Magheru și Regina Elisabeta, unde pe vremuri funcționau șase cinematografe și acum nu mai e niciunul funcțional - înțelegi situația la nivel național.

 

Publicul și prejudecățile 

De obicei, vine un public educat la filmul documentar, nu prea cred că se poate vorbi de prejudecăți, poate mai mult de așteptări. Auzi că este un film despre holocaust și te gândești la ceva ce deja știi sau ai citit, și văzând filmul, „adevărul” tău este dat peste cap.

 

Prin comparație

În România, în ultimii ani, au început să intre în circuitul cinematografelor, la Mall-uri, câte un film documentar românesc. Eu am avut „Procesul”, care a avut în jur de 2000 de spectatori. Locul acestor filme nu este la Mall. În Franța, spre exemplu, există cinematografe unde se proiectează doar filme documentare, unde publicul vine doar pentru acest gen de filme.

 

Cum stăm cu promovarea

Sincer, cred că știm doar noi între noi cei din industrie și încă vreo mie de oameni despre filmele documentare pe care le facem. Stăm destul de prost zic eu, dar mult mai bine decât acum zece ani.

 

Un sfat pentru începători

Să facă totul din plăcere și să nu se oprească la primul sau al doilea documentar.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Dosare editoriale

Companii

Oameni

Pozitii

Subiecte

Sectiune



Related