A ajuns actor pentru că a fugit de matematică. A lucrat mult în teatrul independent, chiar după facultate, a făcut câteva lungmetraje și a filmat o serie de reclame. Alec Secăreanu a devenit cunoscut, însă, abia după ce a jucat unul dintre rolurile principale din filmul britanic mult apreciat de public și critici ”God’s Own Country”. Producția a fost nominalizată la Premiile BAFTA 2018 la categoria ”Cel mai bun film britanic”.
Anul acesta urmează să se lanseze trei lungmetraje la care a filmat în ultimul an: ”Amulet” regia Romola Garai, ”The Bike Thief”, de Matt Chambers și ”Ammonite” în regia lui Francis Lee. În plus, Alec apare în serialul ”Strike Back” de la Cinemax. În România a lucrat mai puțin în ultimii doi ani.
Despre cinematografia autohtonă, Alec Secăreanu spune că un pas bun înspre dezvoltarea ei ar putea fi susținerea de către stat a regizorilor care au demonstrat deja o coerență artistică și au făcut filme de festivaluri. Iar în teatru crede că sunt prea puține spectacole ”out of the box” și creatorii de teatru ar trebui să aibă mai mult curaj de a experimenta.
Un actor dintr-o familie de ingineri
Sunt Alec Secăreanu. M-am născut în Bucuresti, am locuit aproape toată viața în Berceni. Am ajuns actor pentru că am fugit de matematică. În liceul unde am studiat (Gh. Șincai) exista un cerc de teatru, pe vremea aia eram încă dansator si-mi plăcea foarte mult scena așa ca m-am înscris la acest cerc de teatru unde mi-am dat seama că uneori pot să lipsesc motivat de la ore ca să duc la aceste cursuri.
A început să-mi placă foarte mult ce făceam acolo așa că am început să mă gândesc foarte serios să mă fac actor. În viziunea alor mei ar fi trebuit să mă fac inginer, ca tata, mama și frati-miu mai mare. Dupa ce m-am hotărât în clasa a XII-a că asta vreau să fac și le-am spus și lor, a urmat o perioada de 6 luni in care am fost “pedepsit” să nu ies din casă, decât să mă duc la școala și la meditații la mate, pentru că trebuia să devin inginer.
Am avut mare baftă cu frati-miu, care mi-a luat partea în tot contextul asta și la un moment dat au înțeles și părinții că nu e doar un moft și m-au lăsat să dau admitere la UNATC cu condiția să mai fac și o altă facultate în paralel, respectiv ASE. Dar odată intrat la actorie nu m-am mai preocupat de altceva in afara de asta.
Viața de actor în România
Abia după ce am terminat facultatea am realizat cât de închise sunt de fapt cercurile. După o perioada de 4 ani în care am lucrat foarte mult la clasă și cu colegii de la regie m-am trezit într-o “industrie” care, de fapt, nu poate face față sutelor de actori și regizori noi care apar în fiecare an. În teatrul de stat nu existau locuri libere spre concurs sau, dacă erau, erau cumva date deja spre colaboratorii deja existenți, filme nu se făceau foarte multe, sau când se făcea casting pentru unul, se auzea foarte greu de el si de obicei la ceva timp după.
Foto: Agatha A. Nitecka
Așa că m-am orientat pe zona de teatru independent care în 2007 începea să aibă și coerență și public în cele câteva spații care existau, de regula baruri care-și deschiseseră ușile către actori pentru a mai pune un câte un eveniment în serile care nu aveau de regulă clienți.
Bineînțeles că nu îmi ajungeau cu banii numai din teatrul independent așa ca am început să-mi iau și alte joburi în paralel, am servit la bar, la mese, am vândut mașini second hand și am lucrat ca asistent de casting. Nu a fost ușor, dar măcar mi-am dat seama că în meseria asta de multe ori e vorba de perseverență și răbdare.
Rolul din clasa a treia
Primul rol pe care l-am primit a fost în clasa a 3-a într-o scurtă dramatizare după Baltagul, la o serbare, nu mai știu ce jucam, dar îmi amintesc ca experiența a fost horror, am uitat textul.
Cred ca a fost prima oară din viața mea când m-am simțit cu adevărat inconfortabil si voiam să dispar, să se termine odată. Am încasat mult timp momentul în care toată lumea se uita la mine, la un moment dat au început aplauze, o colega a încercat să-mi șoptească replica, nu erau cuvintele care trebuiau și am refuzat sa le spun. :) Într-un final mi-au venit înapoi în minte și cuvintele mele și am dus momentul până la capăt. Atunci am învăț despre frica si curaj.
Foto: Kristie De Garis
Greutățile freelancingului în actorie
Lucrurile ar fi mult mai simple dacă ar exista o comunicare mai eficientă între colegi. Uneori meseria asta te însingurează, ai impresia că ești singurul căruia i se întâmpla asta și nu știi ce e de făcut. Sunt multe probleme care se ivesc atunci când ești actor freelancer, majoritatea țin de lipsa unor reglementări general valabile pentru condițiile de muncă.
Spre exemplu sunt foarte multe teatre, independente sau de stat, care nu te plătesc pentru timpul de repetiții. Nu înțeleg cum se așteaptă să fii acolo zi de zi, ore întregi fără a fi plătit timp de 2-3 luni. Din ce ar trebui să trăiesc, plătesc facturi, transport șamd? Și atunci ajungi în punctul în care te gândești că, dacă vrei să lucrezi, trebuie să faci concesii, nu numai să vii pe gratis la repetiții, dar și cu bani de acasă.
Foto: Adi Tudose
Deci de multe ori ajungi să-ți faci calcule să vezi dacă întâi îți permiți financiar să te apuci de repetiții. Și repet, este o practică în majoritatea teatrelor, inclusiv în cele de stat (pentru colaboratori). Am senzația ca de multe ori producătorii profită de pe urma faptului că există acest flux mare de actori și au atitudinea “nu-ți convine, pleci acasă! Mai sunt zece la usa care așteaptă”.
Să nu mai vorbesc de clauze de genul “plata la 90 de zile bancare”(când filmezi reclame), lucrezi primăvara și esti plătit toamna. Mi-ar plăcea sa existe un dialog real între breasla actorilor si cea a producătorilor, fie ei de teatru, TV, reclame sau film, in care lucrurile sa fie sincere si transparente. Dar pentru moment, cu putine excepții, am senzația că e fiecare pentru el. Este foarte multă presiune pusă pe actori din acest motiv. Am foarte mulți colegi care duc vieți paralele, au un job de zi si seara sunt actori pe scena sau ziua îi vezi la TV și seara servind la bar, e nedrept.
Actorii sunt vulnerabili. Nu exista sindicat, nu există agenți, nu e nimeni care să protejeze actorii de abuzurile la care sunt supuși în România, e trist și frustrant.
Ce ai învățat de când ești actor
Am învățat cât de important este să fii prezent, în moment, “aici și acum”. De multe ori tindem să procesam un trecut continuu (“cum ar fi fost dacă...”, “de ce nu am spus cutare lucru?, ”) sau un viitor proiectat (“cum ar fi dacă...”), dar uitam importanța de a trăi in prezent.
Foto: Agatha A. Nitecka
M-a modificat foarte mult meseria, sunt mai atent la oamenii din jur, ascult mai mult, sunt mai înțelegător. Am învățat disciplina, respectul, și faptul că nu vei primi decât dacă investești, că nu poți să aștepți rezultat diferit dacă tu continui să faci aceleași lucruri, că trebuie să accept schimbarea mai ușor chiar dacă natura umană se împotrivește cu toată forța, să mă adaptaptez. Și, nu în ultimul rând, să fiu generos.
Pregătirea pentru un rol nou
Cred că fiecare actor își descoperă în timp o metodă proprie. Există bucătăria ta de acasă în care abordezi personajul, textul, povestea, te documentezi, dar în momentul în care ajungi să lucrezi cu regizorul trebuie să te adaptezi la modul lui de lucru. Îți definești termenii împreună pentru ca mai apoi să poți să descifrezi limbajul comun.
Foto: Adi Tudose
Ajungi sa lucrezi oarecum diferit la fiecare proiect încercând să îți definești termenii cât mai clar. Atunci când nu știu ce să mai fac, mă întorc de fiecare dată la text, la exerciții, si nu mi-e rușine să cer ajutor și de la colegi.
Foto: Victor Hensel-Coe
Greșeli și critici
Criticile sunt bune, și felul în care le faci față te construiesc pentru drumul ce va să vie. Am învățat că totul este un proces și nu trebuie să-mi fie frică de critici. Îmi place să investighez, să încerc lucruri noi, să experimentez și sunt conștient că uneori experimentele sunt supuse eșecului, si totuși experții sunt cei care și-au dat timp să experimenteze.
Așa că sunt pe un drum în care știu că uneori voi eșua, dar mi-am dezvoltat niște mecanisme care să mă ajute să mă remonteze atunci când greșesc. Uneori îmi fac chiar și repetiții “proaste” doar ca să văd unde să nu mă duc, încerc tot ce-mi trece prin cap, mă duc uneori prea mult în propuneri, doar ca să de unde să mă întorc. :)
Foto: Agatha A. Nitecka
Peisajul teatral românesc - Estul Sălbatic
Este unul pestriț, este o ofertă destul de mare în piață, dar sunt foarte puține spectacolele care chiar ies din canoanele clasice de teatru. Ar trebui să existe mai mult curaj spre experimentare, teatru contemporan, dramaturgie românească, teatru social.
Am câțiva colegi colegi care fac asta de ani zile si încă le este greu să-și finanțeze proiectele. Regizorii care vor să meargă in direcția asta de regulă ajung sa facă câte 4-5 joburi deodată (scriu aplicații pentru finanțare, fac regie, fac productie, marketing si mai administrează si spații unii din ei), la fel si actorii.
Cred că ar trebui prioritizată punerea în lumină a acestor oameni și accesul mai ușor la fonduri al independenților. De multe ori la putinele linii de finanțare accesibile in România independenții trebuie să concureze cu teatrele institutionalizate care deja sunt subvenționate de la bugetul de stat. E o concurenta neloială.
Sistemul este învechit și refuza cu încăpățânare să se adapteze la vremurile astea în care informația ar trebui să circule transparent și neviciată. Se organizează foarte rar castinguri pentru teatru. Sunt foarte multe bisericuțe, cercuri închise care se deschid destul de rar pentru a primi oameni noi. Dar înțeleg, s-au format din nevoia de supraviețuire în acest “Est Salbatic” unde regulile sunt încă neclare.
Cum arată cinematografia româneacă
Nu am lucrat foarte mult ca actor în filme românești, am făcut mai mult afară și asta doar în ultimii 2 ani. Sunt niște lucruri care mi se par cel puțin bizare și i-am auzit și pe colegii mei din film vorbind despre asta, si anume cum se câstigă proiecte la singura linie de finanțare de film a statului. S-au lovit de intransparența criteriilor de evaluare.
Foto: Victor Hensel-Coe
Mi se pare ciudat cum sunt unii regizori abonați la aceste finantari și filmele lor nu participă la niciun festival și rulează doar o săptămână într-un singur cinema. Mi-aș dori ca regizorii noi să fie susținuti mai mult, mai ales că sunt exemple foarte clare de regizori care au reușit să demonstreze mai mult decât o coerență artistică, poate chiar un curent de cinema nou în România.
În ultimii ani, când am lucrat mai mult în afara țării, am întâlnit mulți colegi străini din țările învecinate care ne iau ca exemplu și reper pentru ce se face în cinematografia noastră. Pare că nu a existat o strategie de a aduce publicul la cinema. Cu atât mai mult s-au și închis foarte multe săli cinema, ele transformându-se în săli de bingo, magazine, bănci sau farmacii. Poate ne trebuie o strategie coerentă de revitalizare a cinemaului.
Planuri, visuri și dorințe
Încerc sa nu-mi mai fac planuri legate de meserie, vreau sa joc cât mai mult si in proiecte cât mai diferite fie ele teatru, film sau arte performative.
Unde te vedem în următoarea perioadă
Anul acesta urmează să se lanseze 3 lungmetraje la care am lucrat în ultimul an și un serial pe HBO/Cinemax. ”Amulet” regia Romola Garai deja a avut premiera la Sundance și a fost primit foarte bine. ”Strike Back” (serialul HBO) a avut deja premiera primului episod în februarie.
Iar ”The Bike Thief” regia Matt Chambers și ”Ammonite” regia Francis Lee urmează să fie lansate undeva pe parcursul anului 2020. Teatru nu am mai avut timp să fac în ultimul timp, ultimul spectacol în care am jucat a fost în 2018 la Royal Court in Londra.




































