Eugen Dediu e câștigătorul competiției la nivel de UE, Young Filmmakers cu scurtmetrajul New World Symphony. Sau cel puțin așa am aflat de el. Dincolo de pasiunea pentru muzică, e multă muncă, Eugen fiind absolvent de UNATC și are câteva scurtmetraje la activ care ar sta bine pe orice ecran mic sau mare, pe numele de scenă Mezzo Forte și Mezzo Piano.
A lucrat până acum cu Dorina Lazăr, Titieni sau Dan Condurache și cu “neprofesioniști" capabili să-l pună instant pe Mozart pe ritm de manea. dar un personaj important rămâne muzica: “Muzica e ca un fel de personaj, de fapt. Şi actionează ca un liant intre personajele fizice, dând o altă dimensiune poveștii. Muzica la Mezzo Piano!, a fost compusă de tatăl meu, Dan Dediu” - Eugen Dediu
Căutând în trecutul de 23 de ani ai lui Eugen am dat și peste Circul Foamei, o tranziție fină între 2 epoci făcute din beton.
“Aceste clădiri care ar fi trebuit sa fie un simbol al comunismului s-au transformat în simbolul central al consumerismului, îndeplinind cam aceeași funcție”
Luați interviul de mai jos ca un teaser, până trec festivalurile și toate filmele lui vor deveni publice.
#EU&ME: cum ai ajuns, ce ai invatat
Am aflat despre program în octombrie 2018, mi-a zis de el producătoarea mea, Dumitrana Lupu, cu care lucrez de vreo 3 ani la toate proiectele. M-a atras sponsorizarea de 7500 euro. Trebuia să fac un synopsis de scurt-metraj, având la alegere una din cele 5 teme propuse de ei. Temele erau Digital, unde am aplicat noi, Mobilitate, Skills & Business, Rights și Sustainability. Am aplicat la un deadline prelungit în noiembrie, cu vreo 3 zile înainte să se închidă competiția, neavând niciun fel de așteptări.
Nu mai câștigasem premii de genul acesta. Competiția era destul de mare, organizată de Comisia Europeană, aflându-se și la prima ediție. Ideea din spate era să încurajeze tineri regizori să facă un film de 5 minute pe teme și cu valori europene.
Ce e New World Symphony
Ideea mi-a venit spontan, eu provenind din zona muzicii. Tatăl meu e compozitor, iar mama mea e muzicolog. Am facut pian 12 ani din viață, deci în zona asta am o cultură destul de dezvoltată. În toate filmele / scurtmetrajele mele se vede, mai mult sau mai putin, această influență. Pentru concurs am scris un sinopsis despre conectivitate în UE. Cred că asta le-a plăcut și lor, celor din juriu, că e o simfonie cântată de mai mulți oameni din țări diferite, simultan. Aflându-se la distanță, ei creează totuși ceva împreună prin intermediul tehnologiei. Cred că a ajutat si alegerea Simfoniei a IX-a „Din Lumea Nouă” de Antonin Dvorak, o piesă arhicunoscută si instant recognoscibilă.
Am aflat ulterior că în total au fost vreo 650 de aplicanți. La sfârșitul lui decembrie am aflat că o să intrăm în finală, acest lucru însemnând că juriul a ales câte 2 concurenți pentru fiecare temă. Decizia ultimă a aparținut publicului larg, într-un poll pe Facebook, fapt care nu mi se pare nici acum, la mai bine de un an de atunci, foarte fericit. E o alegere populistă și gratuită, care nu are nimic de-a face cu meritocrația. Singurul beneficiu este că se face reclamă, și lumea află astfel de proiecte de genul.
Am fost primii votați, intr-un weekend din ianuarie. Normal ca ne-am mobilizat toti prietenii, rudele, cunostintele, și am câștigat. După ce s-a terminat votul, m-am văzut pe Skype cu reprezentanții lor, care mi-au trimis un document cu ce puncte creative considerau ei că trebuie schimbate. Eu știam că voi începe fillmările prin martie 2019, pentru ca aveam de pregătit și examenul meu de master.
Cei din comisie mi-au spus ca vor încerca sa grabeasca timeline-ul, dar a fost o pauza ulterior de câteva săptămâni, în care nu au mai dat niciun semn. Aveam locațiile pregatite, un platou de la TVR, niște săli de la Conservator, dar nu primisem banii de la Comisie înca. Așa că i-am sunat să-i întreb ce se întâmplă, am intrat într-o ședință pe telefon, mi-au zis la ce și-ar mai dori să lucrez pe scenariu. Noi lucram cu un mentor, Tomasz Konecki, regizor polonez de comedii, cu care nu apucasem să vorbesc personal, fiind ocupat și el cu niște filmări. Pană la urmă au dat de el, l-au băgat în conferința pe Skype, am vorbit cu el despre un posibil subplot si am modificat parțial scenariul cu cinci zile înainte de filmare... Au intrat banii, iar filmarea a decurs foarte bine.
Condiții care nu-ți placeau
Da, pe partea de scenariu am făcut unele concesii, dar nu atât de multe pe cât și-ar fi dorit ei. Perioada de post-producție a fost mai complicată. Pentru că după ce am filmat, le-am trimis un rough cut și am vorbit din nou cu ei. Principala problemă a fost că nu m-au lăsat în niciun fel ca filmul să depășească 5 minute, iar noi aveam aproape șase. Tomasz a fost foarte de treabă și implicat în acest caz. I-a trimis monteurului său filmul, să se uite peste el, iar domnul respectiv a făcut o variantă mai scurtă. Sigur că nu am acceptat toate tăieturile și propunerile, dar în sine gestul mi s-a părut extraordinar, și cu toții am fost flatați de faptul că monteurul respectiv și-a luat două-trei ore din viață ca să ne ajute. După am ajuns la 4 minute și jumătate.
În plus, cei de la Comisie nu voiau să apară branduri de orice fel, țigări, alcool sau droguri, așa că am avut grijă la filmare să le evităm. Dar câteva elemente ne-au scăpat, iar la altele nici nu m-am gândit că ar putea ridica vreo problemă. Spre exemplu, în film, la un moment dat, un interpret pune o tabletă pe un pupitru. Cei de la Comisie au văzut scris, într-un colț al pupitrului, de-abia lizibil, Made in USA, și mi-au zis ca ar fi bine sa renunț la acel cadru. Prin niște artificii am reușit facem să nu se mai vadă Made in USA. Mai am un exemplu: la un moment dat apar și părinții mei în bucătăria lor. La ideea operatorului, Rareș Dima, am recreat cadrul cu ei din filmul meu de admitere la UNATC. Ne-am distrat pe tema asta, doar că tatăl meu avea un tricou pe care scria Group Therapy, și dedesubt erau desenate mai multe tipuri de băuturi alcoolice. Cei de la Comisie au observat foarte târziu tricoul ce îndeamnă la comportament deviant, și m-au întrebat dacă nu pot rezolva. Am rezolvat și această problemă.
A mai fost o luptă pe drepturile pe muzică, din cauza birocrației. La noi a mers totul foarte ok, am fost la Radio, au fost de acord sa-mi dea bucata muzicală, am vorbit pentru drepturile conexe și cu dirijorul, și cu orchestra. Doar că la ei, pentru Uniunea Europeană, voiau anumite tipare de contract cu niște clauze care, în cazul nostru, nu se aplicau. Trebuiau menționate alt tip de cesiuni, nu o să intru în detalii fiindcă a fost un proces lung și anevoios, ce a mai durat vreo lună după ce filmul a fost gata. Într-un final, am reusit să-i conving să o lase mai moale, că nu se poate chiar cum vor ei din cauza incompatibilității tipurilor de birocrație.
Recunosc că este mai aproape de un spot decât de un scurt metraj, pană la urmă. Mi-am asumat acest lucru și nici nu am vrut să fie mai mult. Nu mi s-a părut că se pretează concursul în sine la ceva mai mult de atât.
Cu cine ai lucrat din România la film?
Echipa cu care am lucrat la New World Symphony este cam aceeași cu care lucrez în mod normal la aproape toate proiectele. Operatorul meu e Rareș Dima, cu care lucrez din anul I de facultate. Cu monteurul meu, Sabin Filip, la fel, din anul I până acum am lucrat la tot împreună. Pe scenografie, Alina Caprian, Loredana Badilă pe machiaj, Dumitrana Lupu la producție, Radu Savin ca primul asistent de regie (First AD). Protagoniștii sunt Tiberiu Soare, unul din dirijorii noștri cei mai importanți, și aproape toți interpreții din film sunt muzicieni.
Tomasz mi s-a parut un tip excentric, la inceput. El nu vorbeste foarte bine engleza, avea si conexiunea proastă la internet (destul de ironic, având în vedere subiectul pe care îl dezbăteam), nu înțelegeam mereu ce spune, dar punea foarte multă pasiune. Faptul că a trimis monteurului său materialul meu m-a impresionat foarte mult, după cum ți-am zis. Toti mentorii, cinci la număr, mai făcuseră și ei filmulețe EU & ME înainte, pentru promovarea concursului.
Cum a fost să filmezi muzicieni
Lucrul cu ei se pune la lucru cu actori neprofesioniști, care e destul de diferit de lucrul cu actori de teatru sau de film. Poate fi ori mult mai ușor, ori mult mai complicat. În acest caz a fost foarte plăcut, fiindcă toți au fost răbdători și prietenoși. Un singur actor profesionist am avut în acest film, de fapt, pe Adrian Loghin, care joacă rolul regizorului de emisie.
Interpreții au cântat după bandă (playback). Cu alegerea lor m-a ajutat Cătălin Oprițoiu, directorul Orchestrei Simfonice Bucuresti, căruia îi mulțumesc încă odată pe această cale. În total filmările au durat cinci zile, din cauză că am avut multe locații, dar ar fi putut lejer să țină trei zile.
Restrictii de ideologie
Acesta a fost un proiect din bani publici, filmulețele sunt făcute în scop educațional și pentru promovarea valorilor europene. Comisia fiind cliențul, înțeleg această rigoare.
Din fericire, în Europa se fac în majoritate filme de autor, se fac puține filme comerciale, nu ca în America, unde ponderea este inversă. Sigur că există unele teme care sunt la modă în festivaluri. Vorbim, în special, de drepturile minorităților de orice fel (etnice, sexuale) și despre drepturile femeilor. Emanciparea femeii este una din temele cele mai pregnante la ora actuală, în toate domeniile artistice. E un lucru foarte bun, dar care poate duce la anumite inechități în festivalurile mari de film.
Normal că nu toți facem filme astfel. Într-un festival, putem avea un film foarte bun care să nu aibă treabă nici cu drepturile femeilor, nici cu cele ale minorităților, și să piardă în favoarea altui film foarte prost, care iese câștigător doar pentru că are în centru temele respective. Sunt politizate festivalurile, dar nu are treabă cu UE, e un fenomen global și de „bon ton”. Un exemplu foarte fericit, ce reușește să îmbine calitatea cu cerințele tematice, este Pedro Almodovar, unul din regizorii mei preferați. La el apar teme de acest gen, identitatea sexuală, emanciparea femeii, dar totul are o altă dimensiune! Este un adevărat maestru...
Aș mai dori să dau un exemplu în legătură cu inechitatea pe care am menționat-o. Am fost la Berlin anul trecut, unde am văzut foarte multe filme slab executate, toate pe tematica amintită. Dar aveau statement-ul foarte pregnant, și atunci au fost selectate (unele chiar aclamate) și premiate. Am mai văzut acolo Mr. Jones, regizat de Agnieszka Holland, una din marile cineaste poloneze. Filmul este despre primul jurnalist care a scris în Europa de Vest despre ororile comunismului în anii '30, când Uniunea Sovietică dădea impresia de abundență și de utopie. Tema este „expirată”, nu mai e la modă. E un film senzațional, cu trimiteri literare la Orwell, dar nu a luat niciun premiu. Nici nu i s-a acordat prea mare atenție în presă. E ceva ce nu se întâmplă numai la Berlin, ci în toate festivalurile mari de film, se cere deschidere mai mare spre topicurile prezente. Va trece însă și această modă…
Te supui acestor rigori?
Momentan nu prea m-am supus. Poate în Mezzo Forte!, cel mai recent scurt-metraj, există câteva motive legate de minorități, dar filmul este despre altceva, despre ratare și despre deziluzie. Mie îmi plac altfel de căutări mai adânci în natura umană, pe care le găsim inclusiv la Almodovar, cum îți spuneam. Dar pentru a supraviețui, trebuie să te adaptezi.
Vezi tehnologia ca un înlocuitor al apropierii dintre oameni?
Cred că fiecare beneficiu vine și cu anumite defecte. Acum, suntem cu toții dependenți de telefoane mobile și de internet. Avansul tehnologic este inevitabil. Ca să dau un exemplu din domeniu, acum treizeci de ani se filma numai pe peliculă. Am lucrat și eu cu peliculă în anii doi și trei de licență.
Pentru un film de cinci minute, aveai la dispoziție trei role de peliculă, echivalentul a unsprezece minute de material brut. Asta implică o muncă mult mai mare de pregătire, mai mult lucru cu actorii și o strictețe clară în decupaj. Vedem la Hollywood, la Tarantino sau la Nolan, ei filmează în continuare așa, iar rezultatul este, într-adevăr, unul cu totul special. Pelicula dă sentimentul de „cinema”, sentiment pe care tranziția la digital încă nu a reușit să îl reproducă în totalitate. Momentan, în industrie se filmează cu RED sau cu Arri Alexa, niște tipuri de camere digitale foarte scumpe, care se inchiriază de-obicei, fiindcă prețul lor se ridică în zona sutelor de mii de euro.
Poți face chestii mișto și fără o cameră de genul ăsta?
Da, bineînțeles. se poate și cu telefonul, doar să se preteze subiectul. E o zonă în care se poate experimenta mult. Steven Soderbergh filmează de cinci-șase ani numai cu iPhone, și are în filmele lui actori de calibrul lui Meryl Streep și Gary Oldman. Doar că, pentru că tehnologia a avansat foarte mult, nu mai ai voie să te prezinți cu rebuturi tehnice pe ecran.
Bugetul ideal pentru un scurt metraj
Depinde de scenariu. Dacă e unul unde nu e nevoie de efecte speciale, dar există cheltuielile de rigoare (echipă, locații, echipament de filmare și de iluminare, catering etc), 30 de mii de euro este o sumă onorabilă. La noi e încă ieftin, de aceea vin mulți și din America să filmeze aici.
Ai legat conexiuni în urma experienței EU&ME?
Am fost în festivaluri, am mai primit mesaje, am făcut interviuri, ceva ce mă ajută, pe o piață care nu e foarte prietenoasă pentru „new comeri”. Dar altfel de proiecte de genul, deocamdată nu.
O piata reticentă la nume noi
Numele noi au 30-40 de ani. Eu am 23. Sunt și câțiva tineri, dar majoritatea debutează în lung-metraj după 30 de ani. Lucrează mulți fie ca jurnalisti, ca editori, prin televiziuni, prin publicitate, și apoi abia se apucă de film. Trebuie să urmezi un anumit traseu. Au fost și exemple gen Xavier Dolan, care la 19 ani era la Cannes și acum, la 27 de ani, are 9 lungmetraje la activ, toate fiind selectate în festivaluri.
Cum ai ajuns la tematica ceaușistă din Circul Foamei
Eram în anul II de facultate, primul semestru, și proiectul de școală era un documentar. Inițial, voiam să mă duc in Bulgaria, unde există un stadion sovietic, care nu a mai fost finalizat, și care seamănă cu o farfurie zburătoare. Dar nu am avut buget pentru așa ceva.
Profesorul meu de clasă mi-a spus, în glumă, că avem și noi ceva asemănător de pe vremea comunismului, aceste clădiri numite popular „circuri ale foamei”. Eu l-am luat în serios și am început să mă documentez timp de 2 luni. Am aflat astfel că intenția lui Ceausescu era să realizeze niște cantine mari, unde toată lumea să vină să mănânce împreună, externalizând astfel bucătăria din apartament în spațiul public, un ideal socialist complet absurd si deloc practic.
Denumirea de „circ al foamei” e din popor, datorată cupolei caracteristice, care le dă și un aspect ușor exotic. Singurul care a funcționat pentru puțin timp a fost cel de la Unirii, unde nu se găseau decât creveți vietnamezi. Dar ce mi s-a părut interesant și m-a atras cu adevărat e cum aceste clădiri au fost toate transformate în mall-uri comerciale la sfârșitul anilor '90. Aceste clădiri care ar fi trebuit sa fie un simbol al comunismului s-au transformat în simbolul central al consumerismului, îndeplinind cam aceeași funcție. Adică fondul a rămas acelasi, numai forma s-a schimbat. Lumea vine la mall să mănânce și să cumpere împreună, visul ceaușist s-a îndeplinit până la urmă.
De ce nu sunt filmele tale pe YouTube sau undeva public
Cele pe care le consider mai aproape de filme, nu cele din anul I, nu si-au terminat încă circuitul festivalier. În festivalurile internationale există aceasta regulă, să nu fie publicate nicăieri, ca să fie în mod special proiectate acolo. Pe noi ne ajută ca filmele să fie acceptate în festivaluri, ajută la nota pe care o primesti și la CNC.
Prezența în festivaluri ține mult de hazard, fiindcă selecționerii au gusturi proprii, dar trebuie insistat și trimis în cât mai multe locuri. O să le fac publice după niște ani. Fiind încă studenți, nu ne costă atât de mult să aplicăm la festivaluri, pentru că facultatea beneficiază de niste reduceri. Un circuit festivalier al unui film durează cam 2-3 ani. Circul foamei îl făcusem public, dar apoi am aflat ca a mai fost selectat în Albania, unde a si câștigat un premiu. Cu Mezzo Piano!, filmul meu de diplomă, am fost la Chelsea Film Festival la New York, de exemplu.
Cum a fost experiența?
L-am văzut proiectat foarte fain, în cele mai bune condiții, sunet bun, imagine la fel. Am cunoscut multă lume, dar e altceva acolo, altă industrie. Am avut șansa de a-l cunoaște pe Paul Haggis, care a făcut Crash dar a scris și scenariul la Million Dollar Baby și Casino Royale.
Te atrag dealurile din Beverly Hills?
Dacă vine Scorsese și vine să-mi ceară să îi fiu asistent, nu refuz, ce să zic... Nu am trimis până acum scenarii la Hollywood, nu cred că merge așa, e alt sistem acolo. Studiourile iau drect prin bănci finanțarea și își iau profitul din vânzări. Pe când la noi, în Europa, se fac finanțările prin CNC-uri, coproductii etc. De aia se fac mult mai puține filme în Europa față de America. În vară îmi doresc să aplic și eu la CNC, pentru debut de lung metraj și dezvoltare de scenariu.
Cum te promovezi
Selfpromo nu prea-mi place. Pe Facebook nu prea sunt activ, pe Instagram mai pun câte o poză când mi se pare ceva interesant, cum a fost cea cu Paul Haggis. Nu-mi place să mă laud, sunt mai introvertit, dar când este nevoie socializez. Aceste interviuri au fost o ocazie foarte bună de a mă mai promova.
Cât de importantă e muzica din filmele tale
Sigur, în filmele facute in facultate, Mezzo Piano! și Mezzo Forte!, muzica e ca un fel de personaj, de fapt. și actionează ca un liant între personajele fizice, dând o altă dimensiune poveștii. Muzica la Mezzo Piano!, a fost compusă de tatăl meu, Dan Dediu, o parte pentru pian solo și alta pentru vibrafon. Am avut și șansa de a lucra, la aceste proiecte, cu niște actori consacrați extraordinari, de la care am învățat foarte multe: în Mezzo Piano! au jucat Gabriel Spahiu si Dorina Lazăr, iar în Mezzo Forte! au jucat Dan Condurache si Adrian Titieni. Urmeaza un Intermezzo pentru dizertație, ca tematică va fi tot pe acolo, dar voi încerca să explorez alte zone.
Ce te-a inspirat în scrierea scenariilor
La Mezzo Piano! m-a inspirat o secvență din filmul Kaos al fratilor Taviani, din 1984. Filmul are 5 segmente, bazate pe povestiri de Luigi Pirandello. Într-una din povestiri, personajul se întoarce acasă si poartă un dialog cu mama lui moartă. Am pornit de la această premisă și am mers pe altă cale, concetrându-mă pe tema ratării și a unei răbufniri târzii și absurde. Iar la Mezzo Forte! am pornit de la un documentar făcut de Francois Reichenbach în '64, La Douceur du village.
M-a inspirat personajul central, un profesor excentric de sat, care seamănă cu cel interpretat de Dan Condurache. Am vrut să lucrez și cu neprofesionisti, de aceea lăutarii joacă un rol foarte important în film. Sunt autentici, i-am lăsat să zică ce vor în mare, deși în scenariu aveau toate replicile scrise. Secvențele cu ei au fost cea mai mare temere a mea, sincer, dar cred că fix acelea au ieșit cel mai bine.
Apropierea dintre muzica lăutărească și clasică
Am vrut să explorez acest teritoriu. Eu nu eram mare cunoscător de muzică lăutărească, recunosc. M-am documentat si a început sa-mi placă. Evident, această apropiere este un oximoron. Personajul principal e obsedat de Simfonia nr. 40 de Mozart, și lăutarii o adaptează în stilul lor propriu. Ei o cântau diferit de la o dublă la alta, și spre deosebire de New World Symphony, nu i-am pus să facă playback, fiindcă i-aș fi îngrădit. Rezultatul este fascinant.
Săptămâni la rând am ascultat, după ce am terminat filmările, varianta de două minute a simfoniei mozartiene pe ritm și cu instrumente lăutărești, râzând de fiecare dată. La ei totul e nativ. Unii mai știu note, deși se prefac în film că nu știu. E cam pe cale de disparitie acest gen de lăutarie, sunt înlocuite treptat de manele. E o paralelă complet hilară și tocmai pe asta am mizat. E lumea în care trăim față de lumea pe care și-o imaginează protagonistul.
Cum a fost trecerea de la pian la camera de filmat
Mai cânt ocazional de unul singur, am o pianină în casă. Prin clasa a 9-a am făcut tranziția. Am făcut pian de la 5 ani, am câștigat și câteva concursuri, dar nu mi-a placut niciodată sa repet, imi plăcea doar să cânt. Și ca să fii la nivel profesionst trebuie sa repeti minim 3-4 ore pe zi. Parinții mei au înțeles chestia asta și, într-un final, au acceptat-o.
Prin clasa a 9-a am început să văd filme clasice. Am început cu Bergman și Fellini, iar când am văzut Fragii Salbatici al lui Bergman, am fost în extaz. Acela a fost momentul în care am zis că asta vreau să fac. După ce am dat la Regie si am intrat, am renuntat la pian. Pianul ma ajută la filme, e un atu. La noi sunt puțini regizori care folosesc muzica non-diegetică, majoritatea o folosesc diegetic și minimalist. Încerc să mă mai duc și spre alte zone, să mai experimentez. Sigur nu o să fac vreodată film care sa nu aibă muzică în el, dar nu toate filmele mele vor fi cu tematică muzicală.
Cum a fost primit Mezzo Forte
Nu l-am avut gata complet pentru examen, a fost gata în septembrie. A fost primit... mixed reviews să zicem. Profii din Comisie nu sunt niciodată foarte entuziasmați. Au recunoscut anumite merite și fiecare a venit cu anumite idei care se băteau cap în cap cu ce zicea următorul. Nu am fost de acord 100 % cu feedback-ul lor. Trebuie găsit un balans. Colegilor și prietenilor cărora l-am mai arătat le-a plăcut foarte mult, poate au zis așa doar din politețe… Încă nu a avut premiera în festivaluri.
Ai vreun muzician / actor pe care ai vrea să-l ai în filmele tale?
As vrea să fac un film la un moment dat în care să joace Adrian Minune. Nu e greu de dat de el, dar iți trebuie bani. Îmi doresc si zona asta de manele sa o explorez. Din acest punct de vedere, societatea e foarte divizată. Manelele sunt o formă de muzică împrumutată de la tot ce a fost in jur, balcanisme și turcisme, adaptată local, considerată de o mare parte a „elitei” ca fiind de prost-gust. Și e interesant cum evoluează fenomenul, în special din punctul de vedere al percepției spectatorilor.
Ca actori, mi-ar plăcea să lucrez în continuare cu mulți dintre cei consacrați, cu domnul Rebengiuc, cu Vlad Ivanov, sunt atât de mulți... De-asemenea, îmi doresc să reiau colaborarea cu cei cu care am mai lucrat, și pe care i-am amintit. Din cei tineri, cativa imi plac, sunt și colegi cu mine, Adrian Loghin, Marina Fluerașu, Octavian Voina.
Cum de nu te-ai bagat în publicitate?
Nu am avut foarte mult ocazia. Mă atrage cât de cât zona, am lucrat la câteva spoturi. E o zonă în care regizorii de la noi activează mult. Muntean, Mungiu, Jude, toti au facut multă publicitate. Mi-ar plăcea să fac, e mult mai simplu față de film. Lucrezi fix pe un program și pe un storyboard, și la sfârșitul zilei clientul trebuie să fie fericit. Sigur că poți scoate ceva interesant, dar nu trebuie să ai foarte mari așteptări. Mi-ar plăcea să lucrez mai mult în publicitate, pentru că trebuie să tră iești din ceva.
E incurajată zona asta în facultate?
Teoretic, la scoala, cursurile noastre sunt și de film, și de TV. Însă accentul se pune aproape în totalitate pe film. La unele cursuri de montaj am mai discutat și despre publicitate. Până la urmă, și în publicitate este nevoie de creativitate. Sunt unele reclame care au rămas în memoria colectivă, cum e cea cu Dorel, pentru coniacul Unirea. Reclamele trebuie sa aibă un clenci, ceva “iconic”,cum zic americanii, ca să atragă.
Tu iți scrii scenariile?
Da. Mai scriu și proză scurtă. Mă ajută și când scriu un scenariu, mai întâi să scriu povestirea narativ, iar apoi să transcriu rezultatul în forma tipică de scenariu. Am mai colaborat și cu alți scenariști, dar fiind un proces de creație care poate dura destul, depinde mult de programul fiecăruia cum este disponibil.
Zi-mi niște filme care ți-au plăcut mult în ultima vreme
Filmul meu preferat din toate timpurile e Dersu Uzala, al lui Akira Kurosawa, realizat prin anii '70 în Siberia, singura lui peliculă filmată în afara Japoniei. Din filmele de anul trecut, La Gomera al lui Porumboiu mi-a plăcut, l-am vazut la Tiff când a avut premiera, Mr. Jones, despre care am vorbit mai sus, The White Crow, un film regizat de Ralph Fiennes în care acesta și joacă, vorbind rusă perfect. Mai e Almodovar, bineînțeles, cu Dolor e Gloria, apoi Once Upon a Time in Hollywood, pe care l-am văzut chiar la el acasă, pe proiecție de 35 mm la cinematograful lui Tarantino din L.A. Și multipremiatul Parasite, despre care nu mai e nevoie să spun nimic, că toată lumea îl adoră.
La ce lucrezi în momentul ăsta
Acum lucrez la filmul meu de dizertație, un scurt-metraj, și la 2 scenarii de lung-metraj. Unul din ele vreau sa-l depun la CNC la dezvoltare. Asta înseamnă că mai primesti niste fonduri și poți merge cu scenariul prin festivaluri, în căutare de cofinanțatori.
Filmele românesti in general
In România există o discrepanță foarte mare între filmele de public și cele art house. Un film românesc cu buget mic e programat la cinematografele de mall (fiindcă numai acestea au mai rămas, cu foarte puține excepții) într-o zi a săptămânii după-masa, când toată lumea este la lucru.
Lumea nu merge pentru că nu e interesată, pentru că se așteaptă să vadă același gen de cinema cu care ne-am obișnuit de douăzeci de ani încoace, fapt care nu mai este adevărat. Până si initiatorii Noului Val Românesc merg acum pe alte cărări. Publicul s-a obișnuit însă cu ideea că în filmele românești văd urâțenia de acasă, când ei vor de fapt entertainment, Hollywood, ceva care să îi ajute să evadeze din cotidian. Pe de altă parte, ce se face acum la noi comercial e sub orice critică din punct de vedere calitativ. Mi se pare că insultă inteligența spectatorului.
Cel făcut de 5 Gang a fost blockbuster, se pare...
Asa sustin ei, și probabil că așa și e... Nu am nimic împotrivă că s-a făcut, trebuie să mai scoată și oamenii bani din meseria asta. Dar nu înțeleg totuși de ce nu se poate face ceva calitativ și cu succes de public. O, Ramona, Selfie 69, sunt alte filme de genul ăsta... Publicul-țintă pentru ei este cu varsta între 12-17 ani. Odată cu un asemenea reach asupra unei părți a populației vin și responsabilități. Copilul are acces la tabletă de la o vârstă fragedă, așa încât ei nu mai sunt capabili să gândească analitic și să filtreze informația.
Până la urmă e malign ce se întâmplă. Dezvoltarea noastră intelectuală ca nație are de suferit pe termen lung, cărțile nu mai au nici ele aceeasi atractie. Cine o sa își dorească să citească și să afle mai multe, o sa citească în continuare, dar cred că ne confruntăm cu o scădere drastică a valorilor.
