Tu pentru ce ai face revoluție?

Educație, cultură, toleranță, empatie - acestea par a fi principalele motive pentru care tinerii României ar fi dispuși să facă revoluție. Tema de gândire legată de cauzele pentru care merită să lupți a venit de la ediția a 15-a a Festivalului de Teatru Tânăr IDEO IDEIS. Aceeasta s-a desfășurat pentru prima dată exclusiv în aer liber și concomitent în 9 orașe, în condiții speciale de siguranță sporită, cu responsabilitate pentru sănătatea participanților și a fost îmbrățișată de adolescenți cu mult entuziasm și nerăbdare. Experiența de învățare și dezvoltare prin teatru, dans și film a fost mai mai necesară ca oricând în contextul izolării impuse anul acesta de pandemie.

Tema de anul acesta a pus în lumină SCHIMBAREA și a lansat tuturor celor implicați - adolescenți, traineri, mentori, public - provocarea de a privi mai atent lumea din jurul lor și de a deveni activi în demersurile necesare pentru a produce schimbările pe care și le doresc. La final de festival, am povestit cu 4 tineri artiști, foști alumni IDEO IDEIS, despre cum ar lupta pentru schimbare dacă ar fi adolescenți iar, despre cum o îmbrățișează acum și despre viitorul peisajului cultural în România. 

Ana Baciu: Aș face revoluție pentru oameni

Pornind de la sintagma ,,Celălalt de ce a putut?”, aș face revoluție pentru comparația dintre oameni. Dar oare cum?

Nu știu în ce măsură aș putea schimba lumea, pentru că e un proces care ține de timp, de voință și dorință. Ce îmi doresc să fac este să pot începe acest proces prin a le oferi oamenilor ceva-uri din tolba-mi magică, atât. S-ar putea să funcționeze principiul bufetului suedez: fiecare-și alege atât cât are nevoie sau poate-și mai pune și-n traistă pentru mai târziu sau gustă din toate și la final aruncă la ieșire resturile.

Proaspăt absolventă a Facultatății de Teatru și Film din cadrul Universitărții Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, specializarea Artele spectacolului – actorie, clasa Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuțiu-Zoicaș, Tudor Lucanu, Ciprian Scurtea, fostă membră Drama Club Botoșani.

Vlad Popescu: Suntem fix la mijloc

Aș face revoluție categoric pentru o reforma a educației. Și mai ales printr-o schimbare importantă în ceea ce privește atat cadrele didactice, cât și structura anilor de învățământ liceal. Aș milita mai ales pentru promovarea valorilor umane prin intermediul modelelor demne de urmat și pentru o mai buna cunoaștere a sinelui, toate la o varsta extrem de importantă în formarea fiecărui individ. Sistemul de invățământ de care m-am izbit în perioda adolescenței era împânzit cu mulți profesori, dar cu puțini dascăli (în adevaratul sens al cuvantului), oameni care se aflau în postura de a te învăța multe lucruri, dar care de fapt iți insuflau numai neîncredere. Același sistem de invățământ te îndemna (dar și la prezent) să urmezi cel puțin teoretic o carieră încă de la 15 ani, vârstă extrem de fragedă și plină de insecurități, prin impunerea unui profil bine stabilit odată cu examenul de capacitate. Intrat la științe umaniste, erai privat de multe cunoștințe în domeniul științelor de ordin matematic. Chimia, Fizica și Biologia pentru mine sunt concepte vagi cu care nu am avut ocazia să mă intâlnesc cu adevărat. Și asta pentru că la 15 ani am decis că nu sunt de mine. Dar cum consider că toate lucrurile sunt interconectate puternic în jurul nostru, sunt convins că fiecare adolescent ar trebui să plece de pe băncile liceului cu un bagaj de cunoștiințe despre fiecare “materie” în parte, și asta pentru a fi un cetățean mai responsabil, o persoană mai cumsecade și de ce nu, un om de succes.

Cum pot schimba eu lumea? În primul rand făcându-mi meseria cum trebuie. Raportându-mă la ea nu ca la o ocazie de a ieși în evidență și de a-mi satisface nevoile egocentrice, ci ca la cel puțin o fracțiune de secundă în care nu mai este vorba despre mine, ci despre ceilalți (colegi și public deopotriva). Sunt departe de acest lucru, dar sper că trecerea anilor și experienta de viață mă va ajuta să devin un astfel de privilegiat. La fel cum viața unui pacient depinde de mâinile unui chirurg, așa și sufletul spectatorului depinde de maiestria unui actor (cheesy formulat, dar ați înțeles unde bat). Cred că vine cu timpul, cred că e imposibil de atins. Nu știu. Cert e că meseria noastră reprezintă o continuă cautăre în noi, în ceilalți și în realitatea din jur. Cert e că văd fiecare rol ca pe o oportunitate de a mă “dezveli” în fața aproapelui meu și ca pe o oportunitate de a schimba ceva in el. Dar doar pe fondul unui profesionalism identic cu cel al medicilor.

Nu sunt nici un optimist flower-power care profită de trendul politically corectness-ului de import pentru a ieși la rampa, nici un pesimist care consideră că douăzeci douăzeci-ul e sfârșitul calendarului mayas ( ce? ). Încerc să fiu realist.

Prin urmare, peisajul din România așa cum îl percep eu acum este (vorba unei femei în vârstă de pe strada bunicilor mei), “nici prea prea, nici foarte foarte”. Suntem fix la mijloc. Suntem fix “În Deriva” (shoutout Marcel Iures’ TV Series). Observ în jur ba dorință multă și bani puțini, ba dorință puțină și bani multi, ceea ce uneori, face un tânăr ca mine să devină confuz as fuck. Mult mai multă îngăduință nu ar strica. Și mult mai mult public. În orice sector cultural. Însă observ toate demersurile artiștilor și comunităților din jurul meu si parcă prind curaj. Sper că va fi bine. Si că nu ne vor forța domnii de la conducere să ne reprofilam sau să mai ieșim în stradă.

A terminat Colegiul Național „B. P. Hașdeu”, unde a avut norocul de a se întâlni cu domnul profesor de istorie, Dănuț Solcan, care a devenit coordonatorul Trupei 3,14 pe care au fondat-o impreună. A absolvit secția de actorie din cadrul UNATC, unde a avut ocazia de a lucra în teatru împreuna cu regizori precum Andrei Măjeri (“Medea’s Boys”) Radu Afrim (“Pădurea spânzuraților”) sau Tudor Lucanu (“Împăratul Muștelor”), iar pe film cu Neil Burger pentru blockbusterul american “Voyagers”. Urmează să dea la regie de teatru.

Carol Ionescu: Sunt nevoit să fiu optimist

Dacă aș fi iar adolescent, în primul rând, aș căuta să-mi implinesc scopuri mult mai personale decât o revoluție. Aș căuta să cheltuiesc mai mult timp întru accelerarea definirii mele ca om, mai în comfort și cu precizie decât m- am ocupat  în realitatea actuală. Dar dacă aș dobândi mai mult curaj de la întoarcerea în timp, probabil aș face o revoluție pentru cultură, pentru arte. Nu una d-aia înfricoșătoare și cu tente comuniste, ca în Ferma Animalelor. Ci mai degrabă una în stilul fratelui cel mare al familiei care vrea mai multă atenție de la părinți, dar are 8 frați mai mici și mai răzgâiați decât el. Așa că pune o pocnitoare în tortul de ziua lor și primeste în sfârșit privirea părinților. Mă rog, nu știu ce ar rezolva acest frate mare. Dacă ar avea un plan ulterior revoluției, idei sau o reformă. Dar aș vrea să nu mai fie privită cultura ca fratele cel mare, care e de mult pe aici – „sigur îl iubim, dar las’ că se descurcă el”. Dacă ne-am ocupa de cultură și de arte ca de un nou născut măcar un an, cât e nou născut, sunt sigur că am avea de câștigat. Deci am facut o revoluție cu copii.

Cred că meseria de actor e o meserie ca toate celelalte. Are ritualuri diferite și un ritm diferit. Cum diferă meseriile. Dar nu mai cred, cum credeam înainte de facultate și poate și în primii ei ani că este „cea mai sacră pasiune”, „noi artiștii suntem speciali”, „legătura cu divinitatea”, sau, mă rog, alte baliverne pe care tinzi să le crezi ca să te plasezi superior față de restul prietenilor din liceu care fac „meserii banale”.
Cred că orice faci, în orice domeniu, ajută cu un milimetru la „schimbarea lumii”. Poți să bați doar un cui într-un lemn. Dar dacă în momentul ăla, se uită cineva la tine și vede că l-ai bătut precis, estetic, deja ai transmis mai departe un exemplu. Asta cred. Că dacă ne propunem să realizam ceva în cea mai frumoasă variantă a sa, atunci e puțin mai mult. Bine, cum am spus și mai devreme, avem nevoie de sprijin. Că suntem speciali. :) Mă contrazic. Dar suntem speciali. Dacă nu gândim puțin așa, nu putem funcționa. Și daca nu putem funcționa, nu putem schimba lumea.

Pentru viitorul peisajului cultural din România, n-am pronosticuri. Am speranțe. Si sunt nevoit să fiu optimist. În bine, sigur.

E unul dintre cei mai cunoscuți actori ai noii generații, fiul Magdei Catone și al lui Șerban Ionescu. A intrat încă de la sfârșitul liceului în trupa de teatru a lui Victor Ioan Frunză, asta după ce a văzut pentru prima oară un spectacol de-al lor la IDEO IDEIS, unde participa cu trupa de teatru tânăr Brainstorming, București. În prezent poate fi văzut jucând la Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români și Centrul Cultural Lumina.

Cristian Robe: Nu cred că trăim într-o distopie

As face revolutie pentru generațiile viitoare. Pentru copiii noștri. Pentru copiii mei. Pentru toți copiii care urmează să fie născuti și să trăiască, în speranța că ei vor avea parte de ceea ce eu nu am avut. Cred că fiecare generație va avea plusuri și minusuri, sper doar ca următoarea să se uite în spate, la noi, și să zică “Ce bine că nu ne-am născut atunci!”. Nu cred că trăim într-o distopie, totuși. Avem mult mai multe resurse și oportunități decât generațiile anterioare și mă bucur că fac parte din această generație pentru că sunt conștient că am resursele necesare să ajut adolescenții să vadă prin ochii mei. Schimbarea pe care mi-o doresc cel mai tare e cea leagată de „deschidere” și stereotipuri. Îmi doresc să nu mă mai întrebe femeile de 50 de ani de ce mi-am făcut unghiile, că „doar fetele își fac unghiile”. Să nu mă mai întrebe băieții de ce mă dau cu rimel, că „e de fete”. Să poți merge pe stradă așa cum ești tu, fără să deranjezi pe nimeni, și să nu fi asaltat de întrebari sau acuzații.

Sper ca prin muzica mea/piesele/filmele în care joc, să deschid mințile copiilor și poate chiar și pe ale adulților. Să le arăt cât de important e să te gândești de 2 ori înainte de a deschide gura. E un tip de mindset, unul pe care mă bucur că l-am dobândit cu ajutorul profesorilor mei și pe care sper să îl raspandesc. Oricât de respingătoare ar fi o persoană, oricât de rău ar fi un om, oricât de “urât/ă” ar fi, în spatele lui/ei se ascund mii și mii de momente care au condus la acel tip de caracter. Cred că e de datoria noastră, a persoanelor din domeniul artistic, să răspândim mentalitatea asta și să susținem toleranța.

N-am auzit pe nimeni să cânte pop-rock autentic în România. Simt că lipsește cu desăvârșire o trupă cu influențe rock, motiv pentru care mă lupt de ceva vreme să scot un album în acest gen. Cânt cu trupa mea din clasa a 7-a și sper ca în viitorul apropiat să putem arăta publicului și partea asta a muzicii. Simt că se „manelizează” industria pe zi ce trece și nu e de neînțeles... Caselor de discuri le aduce bani ceea ce se vinde, evident, așa că nu putem opri acest fenomen. Sunt împotriva hiturilor de moment, melodiilor care după 2 luni sunt uitate de public. Acele melodii sunt goale, fără suflet, făcute pentru bani. Sper ca în viitorul apropiat să reușesc să scot cu trupa un album făcut cu toată pasiunea pe care o avem în noi, cu speranța că va fi o gură de aer proaspat în industria muzicală românească. Extinzând acest exemplu la întrebare... sper ca peisajul cultural din România să fie peste 5 – 10 ani mult mai bogat în inițiative autentice și mult mai puțin comercial.

Are doar 19 ani, e student în anul 2 la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, la secția Arta Actorului. Este solistul trupei Pyroblast, activează în mediul online pe mai multe platforme și este unul dintre cele 5 personaje ale campaniei de imagine IDEO IDEIS #15. Se definește frecvent ca fiind într-o continuă căutare, a sinelui și a celor mai bune metode prin care să aducă o schimbare în bine în lume, prin artă.