[Viața la țară] Camelia Jula: Eram sătulă de oraș, nu neapărat de unul anume, ci de concept

Camelia Jula e antreprenor în domeniul industriilor creative și proaspăt consilier local în mediul rural. Scrie, salvează pisici, face agricultură de subzistență, croșetează, cântă la chitară cu prietenii pe munte, ascultă nocturne de Chopin și Rapsodia albastră la nesfârșit.

S-a mutat la țară la începutul anului 2012, în nordul județului Hunedoara, într-un sat mic numit Lunca. Nu a cumpărat o locuință, ci s-a mutat în cea a bunicilor, sătulă de ideea de oraș, după traiul în Cluj, Petroșani și București. 

Acum are mai mult timp pentru ea, pentru creativitate la firma proprie pe bază de pisici Zbufi & Zburli, dar și pentru a-și pune în practică propunerile în cadrul consiliului local, cum ar fi renovarea școlii, sterilizarea gratuită a animalelor de companie sau coșuri de gunoi pe ulițele satelor.

Cu toate neajunsurile ce pot apărea uneori la țară, spune că nu se mai vede întoarsă în oraș niciodată, iar dacă ar fi să schimbe ceva, poate acela ar fi locul casei, să fie undeva și mai retras.

"Simt pământ, nu beton, când ies din casă, miros iarbă, nu gaze de eșapament, văd pădure, nu blocuri, am animăluțe de curte vesele în jurul meu, am spațiu, am intimitate, am mâncare din grădina proprie. Am libertate. Și sănătate. Și dragoste. Orice altceva se poate croi, se poate adapta, dacă acestea trei există", spune Camelia Jula.

Zile din viața ta la sat

Nicio zi nu seamănă cu alta... Îngrijirea animalelor gospodăriei este zilnică (avem multe pisici și mai hrănim și căței care nu sunt ai noștri). Iarna, dusul lemnelor în casă și făcutul focului. În rest, fiecare zi aduce alte provocări sau nevoi, iar tabieturi nu prea am (nu beau cafea, nu fumez, nu am fixuri pentru micul-dejun...).

Cum era la oraș

Viața mea a fost mereu împărțită între sat și oraș. La sat am copilărit și mi-am făcut mereu vacanțele. Am fost un copil crescut în două lumi și învățat cu amândouă, cu bunele și mai puțin bunele lor.

Viața la sat însemna muncă în grădină, la câmp, învățarea unor lucruri utile pentru administrarea unei gospodării, conectare cu natura, înțelegerea ei, relaxare, mers la înot și la plajă, la ștrand, în excursii, adunat prunele pentru țuică, scos cartofii, dormit în fân, joacă, făcut plăcinte cu bunica, cioplit în piatră cu bunicul.

Viața la oraș a însemnat școală, studiu, prieteni, colegi, muzică, olimpiade, dragoste, facultate, distracție, cluburi, dans, biblioteci, tehnologie, socializare, loc de muncă, activitate profesională, acumulare de experiență.

Mi-a plăcut tot ce am învățat de la orașele în care am locuit (Petroșani, Cluj-Napoca și București), probabil cel mai mult a contat diversitatea de evenimente, de activități la care puteam participa. La capitolul enervări... aș trece traficul tot mai agresiv și mai aglomerat, poluarea, lipsa sentimentului de intimitate, de „legătură” cu ceva (pământ, pădure). Nu m-am putut niciodată lega de blocuri. Probabil pentru că primele mele amintiri sunt de la țară și implică pământul sub picioarele goale și pădurea în fața ochilor.

Decizia de a-ți schimba viața

M-am mutat acum opt ani, la începutul anului 2012, deci sunt un downshifter cu vechime... am opt ani de când locuiesc numai la țară. „La țara” mea înseamnă nordul județului Hunedoara, comuna Baia de Criș, aproape de granița cu județul Arad, într-un sat mic numit Lunca. Nu am cumpărat o locuință, aveam casă deja aici (chiar două case – casele bunicilor mei, situate la zece kilometri distanță una de cealaltă, în două comune diferite, dar învecinate). Ambele gospodării sunt folosite (una mai mult, cea în care stăm zi de zi, iar a doua este un fel de casă de vacanță și de oaspeți, acolo am plantat o livadă și deja ne bucurăm de roade – deocamdată mere, vișine și gutui). Este locul unde am copilărit, de unde am primele amintiri, așa că alegerea a fost extrem de simplă. Întotdeauna aici a fost acasă, aici am simțit că „îmi încarc bateriile”, astfel că nici nu mi-am pus problema să merg în altă parte.

A fost o decizie simțită, nu gândită. Pur și simplu asta am simțit că trebuie să fac pentru mine, pentru sănătatea mea, pentru binele meu pe termen lung. Eram sătulă de oraș, nu neapărat de unul anume, ci de concept. Locuiam deja de doi ani în București, după alți 13 ani de stat în Cluj și am decis că e suficient. Probabil cele mai fericite din familie pentru această mutare au fost cele două pisici crescute în apartament (ambele salvate). Au primit libertate, verdeață, teren de vânătoare, copaci în care să doarmă, zăpadă...

Apoi, cu siguranță partenerul meu de viață, cu care probabil nu m-aș fi întâlnit dacă nu eram mutată la țară. Și mama, care era deja relocată aici, cu doi ani înaintea mea și era singură.

Cum a început totul

Începutul meu a fost iarna, așa că probabil cel mai greu a fost să mă reobișnuiesc cu făcutul focului zilnic. Cu mersul la baie ieșind de la căldură, trecând printr-un hol neîncălzit, apoi ieșind afară, ca să ajung la camera cu baia... În rest, a fost doar o recuperare a memoriei unor activități trăite alături de sau văzute la bunicii mei, ani la rând. Surpriza cea mare a fost că mi-am dat seama cât de multe știam, de fapt, despre viața la țară, chiar dacă erau lucruri bine ascunse în foldere ale memoriei. Am crezut că va fi greu să pun în practică unele activități, precum crăpatul lemnelor sau cositul ierbii, dar nu a fost deloc așa. Cel mai greu a fost, de fapt (și încă este, în unele momente), să mă obișnuiesc cu mentalitatea „de la sat”, pentru care eu sunt o ciudățenie (chiar dacă am rădăcini aici), fiindcă ies din tiparele cunoscute în mediul rural.

La ce nu te-ai adaptat încă

La mentalitatea de care spuneam mai înainte. Și nici nu mă voi adapta vreodată, dar din fericire am găsit și aici oameni care văd lucrurile ca mine, gândesc în afara cutiei și, astfel, am cu cine comunica la nivelul la care o făceam în mediul urban. E drept că suntem răspândiți prin tot județul (în mediul rural sau mic urban), nu concentrați într-un singur loc, cum eram în Cluj sau București.

O viața cu totul nouă

Viața mea s-a schimbat total, unele relații cu prietenii vechi au rămas, dar sunt on-line, telefonice sau ne mai vedem din când în când, dacă merg eu înapoi la oraș (sunt și unii care au venit să mă viziteze aici ori chiar să stea câteva zile). Altele se rezumă la mesaje pe Facebook, din când în când.

Mi-am făcut câțiva prieteni noi, multe alte cunoștințe (inevitabil); jobul a devenit on-line și el (depind de internet ca de apa din fântână) și am fost nevoită să găsesc soluții care să mă ajute să îmi ofer singură loc de muncă (proiecte pe fonduri europene, platforme virtuale pentru liber-profesioniști). Totul e diferit acum, cum spuneam, nu e o zi să semene cu alta. Obiceiuri noi? Salvez pisici, mult mai multe decât salvam când locuiam la oraș. Mi s-a dus vestea și vin să mi le lase noaptea la poartă sau prin grădină, numai mă trezesc că încă una, două, trei... mari, mici, nu contează, am devenit „adăpost” pentru pisici.

La nivel personal, am început o nouă relație după ce am venit acasă, tot cu cineva care locuiește în zonă rurală (doar că la 100 de km distanță de mine) și ne-am cunoscut datorită articolelor mele de pe platforma Think Outside the Box, promovate prin Facebook. Practic, ne-am cunoscut pe Facebook. Mulțumim, Zucki! Rutină (indiferent de sensul cuvântului) nu am. Nu există rutină în viața mea la țară, nu are cum... :)

Adapatarea într-o comunitate mică

Viața într-o comunitate mică are avantajul tihnei. Te bucuri altfel de orice. Nu te mai aleargă nimeni. Nu ai deadline-uri decât cele pe care ți le impui singur. În mijlocul zilei, pot să iau o pauză și să stau în hamac sub nuc, să mă uit la frunze, la cer. Nu am inspirație să termin un articol? Închid laptopul, urc în vârful dealului, iau aparatul foto cu mine, dau peste o căprioară sau un fazan... Sună idilic, dar asta chiar se întâmplă, de multe ori. În egală măsură, viața într-o comunitate mică înseamnă să nu te superi când vacile vecinului scapă în grădina ta și îți fac urme adânci în permacultură, când câinii liberi prin sat se culcă pe roșiile tale abia răsărite, înseamnă să înțelegi că drujbele și motocositoarele urlă fiindcă se face treabă cu ele, nu fiindcă are cineva o plăcere deosebită să le pornească dimineața la 7.

De asemenea, viața într-o comunitate mică înseamnă că te poți baza pe vecinul cu drujba mai puternică să vină să te ajute să debarasezi curtea de mărul pe care tocmai ți l-a rupt o furtună sau pe unchiul care stă două case mai încolo că vine și el cu pompa lui de capacitate mai mare să te ajute să scoți apa din pivnița inundată. Nu cred că a fost ceva cu care să mă fi obișnuit greu ca făcând parte din viața mea (din noua mea viață, cea la țară). M-am adaptat firesc, repede și destul de bine, zic eu.

Neajunsurile vieții la sat

Principalele neajunsuri ale traiului la țară: lipsa activităților, a evenimentelor de orice fel (nici măcar șezători nu se mai fac aici și, când vrei să faci, ești luat în derâdere) și lipsa infrastructurii necesare unei vieți rurale, dar modernizate. Nu avem rețea de apă, canalizare, internetul e foarte slab, ulițele sunt asfaltate prost, pe repede-înainte, să se mai câștige niște alegeri. Nu există viziune de dezvoltare, nu există perspective de investiții, conducta de gaz tot vine și nu se știe când ajunge, iar de alte facilități... nici nu are sens să vorbim. Lucruri pe care le-am câștigat: un partener cu același stil de viață, o gospodărie plină de energie pozitivă, o livadă, o grădină, inspirație pentru cărți, inclusiv pentru povești pentru copii, prieteni noi, înțelepciune, iar mai nou postul de consilier local, în urma votului din 27 septembrie.

Detalii logistice

Depinde ce ai și ce nu ai în ea. Dacă ai un minim de confort și nu vrei tencuială nouă, țiglă fotovoltaică și marmură în bucătărie, atunci nu e chiar așa costisitor. Am scris o serie de articole în 2012 pe totb.ro în care făceam comparații între cheltuieli, sat versus oraș, și țin minte că mi-a ieșit mai ieftină viața la țară (inclusiv cu achiziționarea lemnelor de foc pentru sezonul rece).

Pe de altă parte, dacă nu ai utilaje și mână de lucru pentru lucrări necesare traiului (cosit iarba, tăiat lemne, curățat șanțuri și multe altele), atunci se simte la buzunar, fiindcă trebuie să plătești pe alții să ți le facă (și nu prea găsești doritori, oricum, că fiecare are de făcut pentru el). În primul an al mutării mele aici am solicitat vidanja pentru curățarea fosei (fosă făcută de noi, odată ce am construit baia) și mi-au cerut un preț astronomic. Ar fi astronomic și acum, nu doar în urmă cu opt ani. Cu test de laborator, plătit combustibilul și tot tacâmul. Și ne mai mirăm că lumea la țară dă drumul foselor pe șanțuri, în acest caz? Am găsit apoi alte soluții (și nu, nu dăm drumul fosei pe șanț), dar... suntem printre cei puțini care și-au bătut capul cu protejarea mediului și a simțului olfactiv al vecinilor.

Revelații

Revelații? Că e o diferență imensă de gândire și comportament între România rurală și cea elevat-urbană și prăpastia asta nu se va închide prea curând. Truism, știu, dar una e când îl citești în cărți de sociologie sau programe electorale și alta e când te izbește în față, uneori zilnic.

Am învățat multe de când locuiesc la sat: probabil aș putea să supraviețuiesc fără probleme în orice condiții, dacă ar fi necesar și asta se datorează exclusiv traiului la țară și provocărilor aduse de acesta. Din păcate, am învățat și că oamenii aici te mint chiar mai bine decât cei din oraș și că schimbarea e ceva despre care se vorbește la birt, în înflăcărarea dintre X halbe de bere, dar când e să o făptuiești... stai puțin, că eu ziceam doar așa..., de ce să schimbăm, lasă că e bine cum este, de ce să ne batem capul!

Dar am reînvățat și ceva ce pierdusem, oarecum: creativitatea. Orașul îmi răpise asta, cumva (probabil din cauza vieții foarte agitate și a faptului că lucram foarte mult, dar prea puțin pentru mine). Nu mai sunt atât de mult consumator de conținut, ci m-am reîndreptat spre a fi creator de conținut. Nu mă mai uit la televizor (nu mai am nici abonament tv), îmi iau informația doar de pe internet și uneori mai ascult radio. Și eu, și mama, scriem (pentru copii și pentru adulți) și cu ajutorul unui proiect de tip start-up cu fonduri europene suntem aproape de a ieși pe piață cu conținutul creat în ultimii ani.

Pe lângă toate acestea, am învățat și ce înseamnă „dolce far niente” :) Desigur, cu măsură, că aici mereu sunt multe de făcut, dar să îți permiți să oprești totul în loc, să lași pentru mai târziu doar ca să îți iei un moment pentru tine în care să râzi de pisoii mici care se joacă ori să urmărești barza prin grădină sau ariciul pe sub lemne ori fazanii prin pădurea de pe deal... e unul din motivele pentru care nu aș renunța niciodată la traiul rural.

Primii pași pentru cine vrea să se mute la sat

Primul pas e să știe că poate face asta. Dacă nu a mai locuit la țară, nici măcar la bunici, mai bine să facă o probă. Vine și stă la cineva în gazdă, ia o casă în chirie pe termen limitat și vede cum se descurcă. Viața la sat pare idilică, dar e presărată de multe provocări și nevoi, la care trebuie să găsești soluții și care te pot descuraja. Locul de muncă și sursa de venit sunt foarte importante, dar esențial este să realizezi că îți schimbi viața cu totul și să accepți asta. Restul vine pe parcurs, de la sine, totul se învață.

Alte sfaturi nu pot da, pentru că mutarea la țară e o experiență personală, diferită de la un downshifter la altul (am scris destule articole despre alți mutați la țară, așa ca mine, în perioada în care am activat la totb.ro, ca să pot afirma asta) și ce a funcționat pentru mine poate nu va funcționa pentru altcineva. Dacă asta simți să vrei să faci, fă-o! Dacă nu te vei adapta, te poți reîntoarce la oraș.

O zi din viața ta

Ziua de lucru la sat e plină de tractoare pe uliță, mașini, de zgomot de utilaje, forfotă. Ziua de sărbătoare e calmă, liniștită, tăiată de clopote dacă e slujbă la biserică și cam atât. Cum spuneam, evenimentele sunt rare și tentativele de a schimba această stare a lucrurilor s-au lovit până acum de rezistență la nou, la schimbare. Nu am renunțat însă la ideea că mai putem trezi satul din amorțire, de asta am căutat oameni care să se implice și de asta am candidat pentru Consiliul Local.

Distracții de weekend? :) Depinde ce înțelegem prin asta. Drumeții, târguri, urcat în munți? Da. Grătare cu prietenii, cules măceșe, mure, cireșe, leurdă, făcut compot, dulceață, țuică? Da. Film la cinema, evenimente culturale, un spectacol, un concert, shopping? Doar dacă mergem într-un oraș mare (reședința de județ, Deva, e la 42 de kilometri distanță, Sibiu – cam două ore pe autostradă, Cluj – aproape trei ore, Timișoara – două ore și ceva).

Contribuția ta în comunitate

De curând am depus jurământul în calitate de consilier local, așa că sper ca măcar câteva dintre lucrurile din programul meu să le pot duce la bun sfârșit. Vreau să dau un nou sens clădirii școlii, care stă închisă și să o transformăm într-un spațiu comunitar, cu activități culturale, sociale, dedicate satului, cu expoziție de artă populară locală și șezători, măcar una – două pe an. O campanie de sterilizare gratuită pentru animalele de companie. Implicarea oamenilor în procesul de decizie în administrația publică locală, puțină educație civică și politică (altfel voturile aici vor costa în continuare 150 – 200 de lei). Coșuri de gunoi pe ulițele satelor (nu avem așa ceva!). Campanii de ecologizare a văilor. Apă și canalizare. Și doar atâtea să fie din cele propuse și ar însemna o diferență.

Pandemia de pe ulița satului

În afară de faptul că acei localnici ce lucrează în străinătate nu au mai venit acasă de sărbători sau peste vară, iar cei care lucrează la puținele întreprinderi din zonă au fost în șomaj tehnic o perioadă, în rest nu pot spune că am fost afectați prea tare, în prima fază. Acum, cu valul al doilea, au apărut cazuri mai multe de îmbolnăvire, în satele comunei (nu în satul meu, deocamdată) și decese, din păcate (segmentul de populație afectat fiind cel îmbătrânit, cu diverse alte probleme de sănătate).

Comportamentul în pandemie e fix același ca în orice altă perioadă, dar cu foaia de drum (când a fost cazul) și mască (unde se cere, mai ales acum, când sunt sate din comună care au rata de îmbolnăvire peste 3 la mia de locuitori). Avem spații mari aici, deschise, izolarea nu este percepută ca la oraș. Stăm afară, nu între patru pereți. Oricum vorbești peste câmp sau din curte cu vecinii, este suficientă distanță. Au fost multe bârfe, zvonuri despre unii și alții care ar fi avut sau nu virusul, unii l-au făcut și au scăpat cu bine, alții au fost doar răciți. Înmormântările și parastasele au fost restricționate o perioadă, iar asta a supărat puțin comunitatea, fiindcă aici se ține mult la obiceiul de a merge la astfel de evenimente, ca sprijin moral pentru familia îndoliată.

Autoritățile locale nu au fost nici mai bune, nici mai rele decât de obicei. S-au făcut acțiuni de dezinfecție, s-au făcut publice informațiile esențiale, au fost verificați cei aflați în izolare, cei cu probleme au primit sprijin. Și noi, cei mai în putere, cum se spune, am ajutat voluntar când a fost nevoie, unde a fost nevoie. Ce va urma de acum încolo nu știm, vom vedea. Aici sunt anumite obiceiuri de Crăciun, spre exemplu, pe care poate nu vom avea voie să le ținem, dacă situația devine și mai dificilă.

Te mai vezi om de oraș

Nu. Categoric nu. Dacă ar fi să schimb ceva, aș alege tot rural, tot natură, tot libertate. Poate aș schimba locul casei (mi-ar plăcea un spațiu și mai retras), dar nu conceptul de viață la țară. Cu toate bunele și relele, e scenariul în care mă văd pentru tot restul vieții. Simt pământ, nu beton, când ies din casă, miros iarbă, nu gaze de eșapament, văd pădure, nu blocuri, am animăluțe de curte vesele în jurul meu, am spațiu, am intimitate, am mâncare din grădina proprie (atâta câtă este și câtă se face, în funcție de secetă sau inundații). Am libertate. Și sănătate. Și dragoste. Orice altceva se poate croi, se poate adapta, dacă acestea trei există.