Acum sase ani, pe cand lucra intr-o corporatie din Bucuresti, Cristina Constantin a primit un mesaj important: ”cred ca experienta asta este pentru tine”. Era vorba de unul din programele Teach for Romania. Cristina simtea de ceva vreme ca munca in spatele unui monitor nu i se mai potriveste si voia sa faca mai mult, sa se implice intr-o schimbare buna, mai ales ca timp de cinci ani a studiat psihologia din pasiune. Mesajul acela a fost imboldul de care avea nevoie. Schimbarea s-a produs repede.
Dupa o zi de interviuri si lectii predate, a urmat mesajul de acceptare, euforia si panica de a renunta la predictibilitatea pe care o traiam in acel moment, demisia, si m-am trezit in cateva luni, alaturi de alti 20 de nebuni frumosi, asa cum mi-am simtit colegii de generatie, intr-un bootcamp de sase saptamani, departe de familie si prieteni, cu zile de curs de 12 ore, intr-o experienta pe care cu greu o poti pune in cuvinte, povesteste Cristina.
Dupa sase ani de experienta in programele organizatiei, Cristina e tutor coordonator Teach for Romania, managerul departamentului de tutori și specialistul Teach pe abilitățile socio-emoționale. Fiecare tutor coordonează 15-20 de profesori, de-a lungul unui an, pe care îi mentorează, consiliază, oferă feedback, îi evaluează și îi vizitează la ore. Teach for Romania a început programe noi pentru învățătorii și profesorii dornici să schimbe lucrurile în bine în școlile din mediul rural, iar înscrierile în programele lor au loc până pe 4 aprilie.
Povestim cu Cristina Constantin, in randurile de mai jos, despre experienta ei in cadrul organizatiei, elevii si profesorii din mediile vulnerabile si schimbarile de care e nevoie in scolile din Romania.
De la un job de corporatie la Teach for Romania
Sunt Cristina, am 33 de ani si acum mai bine de 6 ani am decis sa imi dau demisia de la job-ul pe care il aveam atunci intr-o corporatie din Bucuresti si sa fac pasul care urma sa-mi schimbe considerabil atat traiectoria profesionala, cat si cea personala.
Cand ma gandesc la repere in viata mea, ma gandesc la fuga intre ASE si Universitatea de Psihologie, nevoia constanta de a gasi cel mai scurt drum pentru a ajunge la ambele cursuri, de la ambele facultati. Mi-am dorit inca din clasa a zecea sa fac psihologie, dar pentru ca in generatia mea intrarea la facultate se facea pe baza de dosar si pentru ca liceul nu a fost o perioada de glorie academica pentru mine, m-am conformat, convinsa de parinti ca ASE-ul este cea mai buna varianta. Dupa prima zi, mi-am sunat mama sa-i spun ca eu renunt la facultate, dar cumva prima sesiune, caminul fain din spatele Regiei si bursa nedeclarata in familie, m-au convins ca mai e de stat la facultate. Prin primul semestru de facultate am aflat ca s-a introdus admitere la Facultatea de Psihologie si mai in gluma, mai in serios, am zis sa-mi incerc norocul. Asa ca m-am pus pe citit si in vara am mers sa dau examenul de admitere.
Am avut un soc cand am aflat ca am intrat si vrajita de stabilitatea financiara si locatara pe care mi-o oferea ASE-ul, am hotarat sa incep viata dubla a facultatii.
Un alt reper de care imi amintesc cu drag au fost cei cinci ani intr-o echipa minunata si practic prima mea experienta profesionala, inceputa la varsta de 21 de ani. Tot in acest timp am hotarat sa fac si Masterul de Psihologie Clinica si au urmat doi ani de munca full-time si master. Dincolo de studii, de experienta de munca, pasul care mi-a schimbat cel mai puternic viziunea de viata a fost momentul in care am intrat pentru prima data intr-o clasa de elevi, in calitate de consilier psihopedagogic. Dupa doi ani de catedra si cabinet si foarte multe experiente care m-au schimbat, am vazut legatura puternica intre psihologie si educatie si am ales sa raman in educatie, de data aceasta, ca sprijin pentru profesorii care predau in comunitati vulnerabile.
Cum ai ales drumul educatiei
Eram inca la job-ul din corporatie cand am primit un mesaj de la un om foarte important pentru mine cu un articol din DOR si un mesaj scurt – „cred ca experienta asta este pentru tine”. Atunci am citit pentru prima data despre Teach for Romania si despre misiunea organizatiei, am devorat povestea profesoarelor care predau in Garcini si cred ca in acel moment am ales ca da, povestea din paginile DOR era si despre mine. Simteam de mult ca munca in spatele unui monitor nu mi se mai potriveste, simteam ca vreau sa fac mai mult, sa ma implic mai mult, investisem cinci ani din viata, studiind psihologia, din pasiune, dar lucram intr-un mediu foarte departe de ceea ce ma pasiona cu adevarat.
Misiunea organizatiei a fost cumva semnul pe care il asteptam si in cateva ore am aplicat, o decizie pe care o credeam atunci impulsiva, dar cred ca era o cautare de ani de zile care in sfarsit s-a concretizat. Nu as fi avut curajul sa fac acest pas fara Teach.
O schimbare fast forward
Totul s-a petrecut foarte rapid, dupa o zi de interviuri si lectii predate, a urmat mesajul de acceptare, euforia si panica de a renunta la predictibilitatea pe care o traiam in acel moment, demisia si m-am trezit in cateva luni, alaturi de alti 20 de nebuni frumosi, asa cum mi-am simtit colegii de generatie, intr-un bootcamp de sase saptamani, departe de familie si prieteni, cu zile de curs de 12 ore, intr-o experienta pe care cu greu o poti pune in cuvinte.
A fost mult, intens, cu momente de bucurie maxima, cu momente de extenuare. Si acum am in minte conversatiile cu Sergiu, unul dintre primii mei elevi, ziua in comunitatea din Garcini, atunci cand am simtit o bucata de realitate pe care desi o recunoasteam cognitiv, era foarte departe de experienta mea de viata. M-am considerat mereu un om care intelege realitatea din Romania, crescut la tara, de bunica, aveam credinta ca inteleg lumea dincolo de cercurile sociale in care traiam.
Experienta traita prin ochii copiilor, a merge alaturi de ei printr-una dintre comunitatile cele mai vulnerabile ale tarii, experienta de a privi dincolo de gunoaie si neajunsuri, mi-au ridicat multe semne de intrebare pentru multe raspunsuri pe care credeam ca le am. Cred ca acela a fost momentul in care am inteles cu adevarat ce invatam pe bancile facultatii, ca sansa unei dezvoltari sustenabile este educatia, am trait pe pielea mea ceea ce doar citisem in carti, si cred ca, atunci, in experienta aceea, am ales cu adevarat educatia.
Tutor in cadrul programelor Teach for Romania
Cei doi ani de program, in care am fost profesor consilier intr-o scoala din mediu rural m-au facut sa ma apropii nu doar de lumea copiilor si nedreptatile pe care le traiesc in fiecare zi, ci si de lumea profesorilor. Daca in primele luni, nu vedeam mai departe de stereotipurile cu care venisem din propria experienta de elev, putin cate putin am inceput observ ca in spatele comportamentelor pe care le condamnam la colegii mei statea de fapt neputinta de a face lucrurile altfel, suferinta ca nu au solutii pentru realitatile dure cu care veneau la scoala elevii, si ca fiecare, in felul sau incerca sa ajunga la elevi.
Confruntandu-ma cu propria furie si neputinta, am inteles cum este sa traiesti, 5, 10, 20 de ani intr-o problema pentru care nu ai solutii si am inteles rapid ca daca vreau sa ajung la cat mai multi elevi, trebuie sa ajung la cat mai multi profesori. Ca este nevoie de empatie si sustinere pentru profesori pentru a gasi empatie si sustinere in sala de clasa. Asa a aparut decizia de a fi tutor in cadrul programului Teach for Romania.
Daca ar fi sa definesc printr-un cuvant acest rol as spune ca el inseamna sustinere. In practica, tutorul este un mentor, coach si manager pentru profesori, este omul care merge pe teren, in vizita la clasa, pentru a intelege realitatea din clasa profesorului, este persoana care sustine dezvoltarea personala si profesionala prin mentorat, facilitand conversatii de crestere, cautand impreuna solutii si sustinand emotional profesorii.
Un suflu nou in cancelariile din Romania
Cred ca ceea ce reusim sa facem la nivelul cancelariilor din Romania este sa aducem acel suflu nou, proaspat, motivatia unor oameni care nu sunt dispusi sa renunte in fata greutatilor, care cred ca solutiile sunt acolo si sunt dispusi sa lupte pentru ele. Perspectiva unei educatii cu adevarat centrata pe nevoile elevilor, contextualizarea si adaptare la realitatile acestora, profesori care merg din poarta in poarta pentru a se interesa de elevi si pentru a ii convinge sa vina la scoala, profesori care fac ore remediale cu elevii care nu stiu sa scrie sau sa citeasca in gimnaziu, profesori care aduc resurse spre scoli pentru a asigura materiale educationale adaptate nevoilor copiilor. Profesori care inspira prin determinarea, perseverenta, rezilienta si incredere in potentialul fiecarui copil.
Cele mai importante invataturi
Am aflat ca a fi un profesor bun in medii vulnerabile inseamna mult mai mult decat sa fii un profesor bun in sala de clasa, inseamna sa mergi in comunitate, sa intelegi realitatile elevilor tai, sa convingi parintii sa ii lase la scoala, sa asiguri necesarul de materiale și resurse atunci cand parintele nu poate. Inseamna sa tii locul consilierului scolar inexistent si sa incerci sa gestionezi problemele emotionale ale elevilor, uneori inseamna sedinte de parenting, alteori resurse educationale pentru scoala sau ore suplimentare cu elevii care au decalaje puternice in invatare. Inseamna sa te poti uita la neputinta unui elev si sa il poti ajuta sa creada in el si sa incerce, sa il iei de unde este el si sa-l ajuti sa-si vada progresul, inseamna sa te uiti la neputinta unui parinte fara judecata, cu empatie si increderea ca impreuna puteti gasi o solutie pentru copil, inseamna mult mai mult decat materia predata.
Ce am vazut la elevii din scolile in care lucram este o lipsa acuta de incredere in scoala, că educatia nu le mai garanteaza un viitor mai bun, iar placa care rasuna de multe ori atunci cand vorbim cu elevii, “scoala ma ajuta sa ajung un om mare” este ca o poezie pentru care nu gasesc un sens.
Copiii din medii vunerabile duc o lipsa profunda de exemple de succes care au reusit prin educatie. Realitatea fizica si virtuala in care se invart este despre bani facuti usor, despre “smecherii” sau smecheri, mai putin despre perseverenta, munca, obiective, visuri.
Cred ca aceasta schimbare valorica in sistemul de referinte al copiilor este un cost imens pentru ei si pentru noi, deopotriva.
Nevoile profesorilor romani
Imi este greu sa vorbesc despre perspectiva a peste 170 000 de cadre didactice, dar pot sa vorbesc despre experienta mea in sistemul de educatie si socul valoric pe care l-am resimtit odata integrata in scoala. Se spune ca profesorii sunt reticenti la schimbare, o realitate traita si simtita pe pielea mea in nenumarate momente in doar doi ani, dar ce nu se spune clar si raspicat este ca un profesor traieste atatea schimbari, tranzitii, reforme, directive si ordine incat cuvintele „o alta schimbare” capata iar si iar proportii catastrofale.
Lumea se schimba intr-un ritm alert, cu greu putem imagina realitatea de pe piata muncii de peste 18 ani, iar noi ii pregatim azi pe elevi pentru o realitate pe care nu o intelegem, stilul de viata si nevoile de invatare ale fiecarei generatii sunt diferite, in acest peisaj de nisipuri miscatoare singurul care ramane neclintit este profesorul. Pietrificarea aceasta nu este un refuz de a-si face cu adevarat meseria, ci cred ca este o nevoie de putina stabilitate, de predictibilitate, de solutii comune, de ajutor real, palpabil, concret.
Este nevoia de a sti cum inveti elevii power-point fara calculator sau cum predai in lipsa celor mai elementare materiale didactice. Este nevoia de a redeveni relevant intr-o societate in care orice informatie este la un click distanta; este nevoia de a vedea cu adevarat elevii curiosi, implicati, motivati si nevoia unor discutii deschise, oneste, pragmatice pe subiectele care ard in sala de clasa.
Scoala romaneasca. Cu bune si rele
Despre ceea ce nu functioneaza in scoala romaneasca s-au scris multe si cred ca a vorbi neincetat și superficial despre problema, nu ne lasa sa deschidem conversatii oneste despre solutii. Este o realitate acceptata ca scoala romaneasca este departe de ce ne-am dori sa fie, dar mai stiu ca daca ramanem doar in goana dupa vinovati, nu vom putea inainta.
Realitatatea pe care eu am vazut-o in acesti ani nu tine de educatia din scolile de elita sau din comunitatile prospere ale Romaniei, este mai degraba despre educatie in zonele cele mai vulnerabile, acolo unde de multe ori accesul la educatie inseamna o pereche de bocanci cu care copilul poate veni iarna la scoala sau un pachet de biscuiti in plus pentru ca e greu sa vorbesti de educatie pe stomacul gol.
Ceea ce cred ca este insa general valabil, indiferent de mediu, este lipsa de concretete din clasele noastre, discursul abstract si anevoios care de cele mai multe ori demotiveaza, frustreaza elevii. Pentru fiecare dintre noi, a invata este o nevoie de baza, fie ca este ea constienta sau nu, copilul mic invata sa mearga fara un curs intensiv si fara examen de final, si cumva, problema scolii este ca a reusit sa reduca tocmai aceasta bucurie naturala, curiozitatea care este in fiecare elev, setea de a descoperi, de a experimenta, de a intelege.
Din experienta mea, mai binele pentru elevi consta si in mai bine pentru profesori. Cred ca atat elevii, cat si profesorii au nevoie sa se simta in siguranta in spatiul scolii, sa se simta vazuti, auziti, apreciati pentru munca pe care o depun, sa fie incurajati, atat cancelariile cat si salile de clasa sa devina un mediu in care colaborarea este o regula de baza, in care impreuna, ca si colectiv, gasim solutii pentru probleme punctuale.
Cred ca este important sa intelegem ca educatia nu se limiteaza la spatiul scolii si ca ea are mai multi protagonisti, iar scopul educatiei este binele copilului.
Cred ca reconectarea parintilor la procesul de educatie al copiilor lor este esentiala, ca doar printr-un parteneriat solid parinti-profesori-elevi putem adresa cu adevarat nevoile copiilor. Din pacate, de multe ori educatia in comunitati vulnerabile este un produs al unei relatii existente sau inexistente intre institutiile statului. Fara asistenta sociala, psihologi, consilieri, primarie, biserica, problema educatiei ramane o minge aruncata intre parinti si profesori, intre profesori si directori, directori si inspectorate, samd.
Este nevoie de o abordare sistemica, avem nevoie sa lucram impreuna, sa cream o comunitate in jurul scolii, al carui interes sa ramana beneficiul copilului.
Stiu ca mai avem mult pana acolo, dar pas cu pas, cancelarie cu cancelarie, rotitele incep sa se miste. Stiu ca sunt multi parinti, profesori, directori, inspectori, psihologi, consilieri, asistenti sociali, preoti, medici, ONG-uri, samd., care lupta ca binele copiilor sa devina o normalitate in Romania. Cred doar ca trebuie sa ne unim fortele, si impreuna sa gasim solutii echitabile pentru realitatile foarte diverse din tara, astfel incat, calitatea educatiei dintr-un sat izolat din Moldova sa nu fie diferita de cea din centrul Bucurestiului. Doar atunci putem spune ca avem un sistem de educatie care functioneaza.
Comentarii