[Spațiul necesar] Ana Irina Lupu: Arhitectura bună nu trebuie neapărat să te copleșească prin dimensiuni, exact ca literatura bună care nu are nevoie mereu de multe fraze ca să te atingă exact unde trebuie

Așa cum un text nu are nevoie de fraze pompoase pentru a fi bun, nici arhitectura nu trebuie să fie grandioasă pentru a impresiona, spune Ana Irina Lupu, arhitectă și autoare de proză scurtă. Dacă pasiunea pentru “a face case” a apărut timpuriu, cea pentru scris și-a făcut loc întâmplător, printre alte căutări.

Ana Irina Lupu face parte din echipa Yellow Office, atelier de arhitectură bucureștean. Business-ul a fost afectat de pandemie, povestește Irina, însă atmosfera de lucru și tihna echipei i-au ajutat să nu o ia razna într-o perioadă dificilă.

Dacă ar putea transforma orice, ar alege să îmbunătățească spațiul public din București, să-l facă mai accesibil și prietenos. Pentru Irina, nevoile oamenilor primează în orice proiect, iar tendințele sunt de evitat, dacă nu vrei să ai amenajări cu termen de expirare.

Mai multe despre poezia din arhitectură și construcția din scris, vă spune chiar ea, în interviul de mai jos.

Din biografie

Am descoperit arhitectura în școala generală, pe șantierul casei pe care părinții mei au început să o construiască atunci. M-a fascinat să văd tot procesul de aproape, de la proiect la utilizarea obiectului, dar am avut și o dezamăgire: odată ridicată, casa nu semăna din niciun unghi cu ce văzusem eu că desenase arhitectul. În anii ăia (pentru că a mers greu treaba) mi-am dat seama că-mi doresc să fac case. În jurnalul meu dintr-a șaptea scriam că nu știu la ce liceu vreau să dau, dar mi-ar plăcea să mă fac „designer de interior”. E unul din puținele lucruri despre care am fost sigură de la început. Cum zice o celebră piesă autohtonă, „am ales să fac asta, altceva n-a fost.” :)

Influențe și inspirație

Mă inspiră lucrurile subtile, care nu sunt făcute să-ți ia ochii, nu mă atrage nimic prea exagerat, prea flamboaiant, nu-mi place poleiala. Îmi plac arhitecții un pic poeți. Primul proiect care m-a marcat a fost o casă de 19 mp, proiectată de niște norvegieni, Rintala Eggertsson Architects. Am descoperit-o într-o revistă în primul an de facultate și a rămas mereu în mintea mea. Aceeași revelație am avut-o și cu proza scurtă pe care tot într-o revistă am descoperit-o - Revista Iocan, câțiva ani mai târziu. Arhitectura bună nu trebuie neapărat să te copleșească prin dimensiuni, exact ca literatura bună care nu are nevoie mereu de multe fraze ca să te atingă exact unde trebuie.

Credit foto: Vladimir Mîndru

Cele mai importante lecții

Prind multe din zbor, improvizez, bricolez, mă joc. Dar joaca și relaxarea nu au fost cu mine de la început, le experimentez de câțiva ani. Paradoxal, faptul că m-am luat mai în serios a venit și cu lucrurile astea la pachet. Cel mai mult și cel mai rapid am învățat de la oamenii cu care am lucrat, mi-au scurtat multe drumuri.

Ce s-a schimbat odată cu pademia

Aș vrea să nu mă mai gândesc o vreme la pandemie, a fost o paranteză sinistră.

Cum au evoluat cerințele clienților

Mi se pare că se dorește mai puțină butaforie, mai puțin spațiu irosit, s-a mai diminuat nevoia de show-off. Aud din ce în ce mai rar că se dorește ceva „mai mare”. Oamenii sunt mai atenți la resursele pe care le investesc, la calitatea spațiilor în care urmează să locuiască, atunci când e vorba de case și apartamente, sau în care urmează să funcționeze ca bussiness, și aici mă refer la restaurante, baruri, pensiuni. E o căutare mai profundă spre „mai bine”, nu spre „mai mult”, iar asta mă bucură, pentru că îți permite o abordare mai personală, mai intimă a unei teme. Dar e posibil și ca în toți anii ăștia să ne fi înconjurat noi de asemenea oameni și să nu fie deloc o tendință generală ce zic eu aici.

Credit foto: Vladimir Mîndru

Impactul ultimilor ani asupra business-ului

Pe noi ne-a lovit din plin pandemia, de aia și ziceam că aș vrea să nu mă mai gândesc la ea o vreme. Majoritatea proiectelor au rămas atunci în așteptare, pentru că în cea mai mare parte din timp ne ocupăm de restaurante și baruri. Pe unele le-am reluat, altele au rămas la sertar și probabil că nu vor mai ieși de acolo. Dar a fost un moment bun pentru noi să ne dăm seama că nu vrem să lucrăm fiecare din cutiuța lui, că ne place cu adevărat la birou, e o atmosferă pe care ne-am creat-o după gustul nostru și de care ni se face dor după prea mult timp lucrat la distanță. Avem tabieturi și asta ne face viața foarte plăcută. Și cred că tocmai felul liniștit în care ne-am așezat ne-a ajutat să nu disperăm în momente de criză.

Locul scrisului

Scrisul a început din curiozitate și am ajuns să-l practic fără să fi căutat conștient asta, culmea, a început cu un curs pe care l-am făcut ca să mă lecuiesc de teama de a vorbi în public. Nu m-am lecuit, dar așa am descoperit că mai bine scriu, decât să vorbesc. În scurt timp mi-am dat seama că e o joacă potrivită pentru mine și l-am abordat de la început cum abordez și temele de proiectare, totul e construcție. Felul în care îmi imaginez și proiectez spații e similar cu felul în care îmi imaginez și construiesc povestiri.

Arhitectura textului

În general planific mult, îmi schițez parcursul. Fie știu exact unde vreau să ajung și atunci construiesc pașii spre acel punct, fie știu care este atmosfera pe care urmează să o creez și încep să inserez diverse elemente în ea până am cadrul dorit, în care să-mi așez povestea. Rescriu de multe ori, am puține povestiri la care să fi scris șnur, dar uneori se întâmplă și uneori, la prozele flash-fiction, de exemplu, pe care le scriu dintr-o răsuflare.

Credit foto: Vladimir Mîndru

Viitorul spațiului public

Îmi doresc și sper să prind ziua în care spațiul public va fi mai accesibil, mai prietenos, plimbările prin București să nu mai fie curse cu obstacole. Avem bulevarde pe care nu poți purta o conversație cu cineva aflat lângă tine pentru că nu te auzi, trotuare pe care nu poți trece cu un cărucior printre garduri, stâlpi și mașini parcate, refugii de tramvai în care ești stropit din cap până-n picioare atunci când plouă și trec mașinile prea aproape de tine. Trebuie transformat radical pentru că ne frustrează pe toți, ne face să lătrăm unii la alții. Mă gândesc în anumite locuri ce naiba aș fi făcut dacă ar fi trebuit să cobor acei douăzeci de centimetri de bordură într-un cărucior. Mă gândesc ce aș mai putea să fac în orașul ăsta dacă mi-aș pierde vederea.

Tendințe

N-am nici cea mai vagă idee, la mine se va purta mereu atenția la nevoile utilizatorului și la detalii. Proiectele noastre nu seamănă atât de mult între ele, sunt adaptate fiecărei teme în parte, nu impunem un „trend” nimănui. Aș zice chiar că trendurile sunt de evitat dacă nu vrei să simți că spațiul cu care te-ai ales la finalul unei amenajări are un iz expirat în câțiva ani.

Credit foto: Vladimir Mîndru

Proiectul ideal, cu resurse nelimitate

Dacă tot m-ai întrebat de spațiul public, aș orienta toate resursele astea nelimitate spre îmbunătățirea lui, măcar în București.