Timp de foarte mulți ani, oamenii nu au înțeles nevoia și scopul unui proces psihoterapeutic pentru sănătate mintală. De fapt, psihologia a fost un domeniu complet interzis înainte de Revoluție, iar multă vreme după 1989 discuțiile despre sănătatea psihică nici nu existau.
Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și psiholog clinician principal, își amintește că noțiunea de traumă era ceva necunoscut în anii 2000, când a revenit ea în țară după formarea în cadrul Institutului Cairnmillar din Melbourne. Atunci și-a început activitatea de cercetare în domeniul psihotraumatologiei și demersul de popularizare a ideii de traumă în România.
"Trauma nu înseamnă nici stres acut, nici dificultate – mai degrabă trauma cauzează anumite dificultăți. De asemenea, o confuzie des întâlnită este aceea că trauma este un eveniment - în realitate, trauma este impactul evenimentului și modul în care acesta se resimte (și care variază în funcție de contextul și resursele personale)", spune Diana Vasile.
Psihoterapeutul Diana Vasile, co-fondator și președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, a lansat recent „Anatomia traumei”, o carte care explică într-un limbaj accesibil publicului larg subiecte din domeniul sănătății psihice, ce este trauma, ce presupune procesul de recuperare a unei persoane care a trecut printr-o experiență traumatică. Vorbim în continuare cu ea despre structura cărții, mituri legate de traumă și activitatea ISTT.
Ideea cărții „Anatomia traumei”
Am avut această carte în gând de foarte mult timp. Pe de o parte, mi-am dorit dintotdeauna să aduc mai aproape de publicul larg informații verificate, de actualitate, despre traumă, pentru că ele sunt în esență informații de sănătate publică. Pe de altă parte, a fost vorba de feedback-ul pe care l-am primit în mai multe rânduri de la cei din jur: cursanți și studenți, participanți la prelegeri sau colegi, care m-au inspirat să dau mai departe din cunoașterea mea, din convingerea că înțelegerea traumei poate ajuta oamenii care vor să afle mai multe despre universul lor psihic.
Inspirația
Mă simt foarte norocoasă să am alături oameni care m-au încurajat de-a lungul timpului să mă așez în fața foii de scris și care m-au susținut pe parcursul celor 9 luni de lucru la carte. În egală măsură, m-a ajutat și faptul că am putut să îmi dau timpul necesar acestui proiect.
Inspirația pentru „Anatomia Traumei” se datorează într-o mare măsură și întrebărilor primite de-a lungul timpului, fie de la persoanele cu care am lucrat în cabinet, fie de la studenți, dar și rezultatelor pe care le-am văzut în practica psihoterapeutică. De asemenea, o bună parte din această decizie este strâns legată și de persoanele care trăiesc cu durere emoțională: tristețe, teamă, îndoială. Pentru acestea, mi-am dorit să ofer mai multă claritate despre traumă și urmările sale, dar și despre reziliență și cultivarea acesteia. Sper că Anatomia Traumei le va fi de folos și le va ajuta să reaprindă speranța că viața lor poate fi mai bună.
Structura cărții
Anatomia Traumei este împărțită în 6 capitole. Fiecare dintre ele explică, într-un limbaj accesibil, subiecte esențiale din domeniul sănătății psihice: cum înțelegem sănătatea mintală, apoi ce este trauma, cum diferă ea de un eveniment tragic, care sunt lucrurile cu care se confruntă o persoană care a trecut printr-o experiență traumatică, ce este reziliența și ce factori o dezvoltă și ce presupune procesul de recuperare, dar și care este rolul educației și al psihoterapiei în cadrul acestui proces.
Pe lângă informațiile scoase în evidență de studii și teorii validate științific, am inclus și exemple și studii de caz din practica mea. În plus, am pregătit pentru cititorii care vor să se înțeleagă mai bine mai multe exerciții și întrebări pe subiecte derivate din temele fiecărui capitol – ocazie de reflecție și analiză a experiențelor personale care au o legătură cu dificultățile avute, pe de o parte, și cu reziliența individuală, pe de alta.
Cum se raportau oamenii la sănătate mintală în România, când ați început să profesați
În România, psihoterapia era într-un stadiu incipient în momentul în care mi-am început eu formarea - eu fac parte din a treia generație de psihologi după Revoluție. Psihologia a fost un domeniu complet interzis în timpul regimului comunist, iar discuțiile în jurul ideii de sănătate psihică au fost mult timp inexistente (chiar și după 1989).
Timp de foarte mulți ani, oamenii nu au înțeles pe de-a-ntregul nevoia și scopul unui proces psihoterapeutic, de exemplu, sau de ce există o diferență între psiholog și psihiatru (de altfel, nici psihiatrii nu erau luați în serios la momentul respectiv). În plus, îmi amintesc că exista și percepția că psihologia nu este un domeniu în care cineva poate profesa cu adevărat sau o meserie de viitor, de impact.
Treptat, domeniul s-a restructurat, apoi, din 2006, a aderat la reglementările internaționale de practici.
Astăzi, domeniul psihologiei este într-un stadiu mult avansat, iar discuțiile tot mai frecvente și deschise despre sănătatea psihică și rolul psihoterapiei arată că ne îndreptăm spre maturizarea acestuia.
Ce se știa despre traumă în urmă cu 20 de ani
În 2000, când am revenit în țară după formarea mea în cadrul Institutului Cairnmillar din Melbourne, nu se vorbea deloc despre noțiunea de traumă. În primă fază, persoanele care au reacționat și au manifestat interes față de aceasta au fost acelea care au înțeles ce reprezintă trauma și impactul său: profesioniști din domeniul sănătății psihice și studenți, pe de o parte, dar mai ales clienți din practica psihoterapeutică. Când le vorbeam despre traumă, aceștia simțeau că recunosc experiența și că explică cu precizie ceea ce trăiau.
În tot procesul de popularizare a noțiunii, cred că a contat foarte mult că informația despre traumă pe care mi-o însușisem în Australia a fost transmisă într-un mod clar și accesibil – de altfel, una dintre prioritățile mele ca profesor și formator.
Mecanismele unei traume. Ce este și ce nu este trauma
Trauma psihică este o experiență internă, personală, de splitare. Aceasta apare atunci când cineva se află într-o situație de viață în care există factori care îi amenință integritatea fizică ori psihică, iar aceștia devin copleșitori dacă persoana nu are timpul și resursele să gestioneze situația respectivă.
Dacă este vorba despre o situație în care persoana, deși resimte un nivel ridicat de stres, poate acționa în vreun fel – fie printr-o acțiune concretă, fie prin îndepărtare de factorii care au generat situația respectivă - atunci lucrurile se schimbă. Când aceste opțiuni nu sunt disponibile, capacitățile de a răspunde sunt copleșite, iar persoana „îngheață”, apare această splitare interioară.
Trauma afectează:
- Modul în care se manifestă energia psihică (vitalitatea);
- Modul în care se formează identitatea persoanei respective (înțelegerea proprie despre sine și lumea în care se află);
- Capacitățile de autoreglare psihică și fizică.
O diferențiere importantă aici este că trauma nu înseamnă nici stres acut, nici dificultate – mai degrabă trauma cauzează anumite dificultăți. De asemenea, o confuzie des întâlnită este aceea că trauma este un eveniment - în realitate, trauma este impactul evenimentului și modul în care acesta se resimte (și care variază în funcție de contextul și resursele personale).
Tipurile traumei în literatura de specialitate
Există într-adevăr câteva categorii principale: trauma existențială (o experiență în care viața este pusă în pericol – un accident, o catastrofă naturală sau un conflict armat, de exemplu), sexuală (produsă de invadarea spațiului corporal al unei persoane cu scop sexual - violul, incestul sau hărțuirea sexuală) și de pierdere (cum ar fi decesul unei persoane semnificative într-un mod brusc, neașteptat sau violent).
Un alt tip de traumă, despre care se vorbește mai puțin, este trauma vicariantă - aceasta este des întâlnită în rândul specialiștilor care lucrează direct cu persoane rănite fizic și psihic (persoane traumatizate). Aici poate fi vorba despre medici și personal medical, polițiști, asistenți sociali sau profesioniști din domeniul legal.
Cum poate modifica trauma un om, la nivel psihic și fizic
Trauma creează vulnerabilitate - măsura în care această vulnerabilitate se poate transforma într-o disfuncție sau patologie depinde de resursele personale ale celui afectat, dar și de contextul mai larg (relațional, social, cultural, istoric) al acestuia. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului au apărut diverse mecanisme care să protejeze și să susțină mai eficient membrii societății care au trecut printr-o traumă: de exemplu, reglementările legislative care ajută la scăderea numărului de agresiuni, sau accesul la servicii medicale și psihologice care facilitează procesul de recuperare psihică și fizică după un accident sau violențe.
Important de menționat aici este și că buna funcționare fiziologică, corporală, este un factor de protecție pentru sănătatea mintală. Practic, sănătatea fizică asigură sprijinul energetic care este necesar unui proces de recuperare, învățare sau dezvoltare. Psihicul uman este o parte integrantă din organism: cu cât corpul este mai sănătos, cu atât psihicul poate explora mai multe zone și este mai productiv.
Cum ajunge o persoană să fie conștientă că acționează din traumă, deci să ceară ajutor specializat
În general, aici este vorba despre repetarea unor acțiuni și comportamente care nu sunt justificate de contextul obiectiv în care apar. Ele pot lua mai multe forme: rigiditate, multe obligativități (compulsie pentru un anumit tip de strategie sau anumite modalități de a rezolva o problemă), stres intens, disproporționat în raport cu situația respectivă. Alteori, este vorba despre deconectarea de la emoții (incapacitatea de a le identifica și procesa) sau despre irascibilitate și agresivitate.
Alte semnale importante sunt reprezentate de:
- intruziunile senzațiilor și trăirilor traumatice (retrăirea fricii experimentate în trecut, imposibilitatea de a acționa într-o situație dată, neputință, starea de teamă permanentă);
- evitarea unor factori externi (situații, locuri, oameni) sau interni (amintiri despre evenimentul traumatic, discuții asociate).
Mituri legate de traumatizarea psihică
Cred că unul dintre cele mai frecvente mituri legate de traumatizare este acela că „doar oamenii slabi pot fi traumatizați”. De altfel, în general, suferința psihică este asociată doar cu slăbiciune, sensibilități extreme și stigmă - chiar și astăzi.
În realitate însă, apariția unei traume depinde de o serie de factori, care variază în funcție de contextul exterior, de situația de viață a persoanelor implicate, dar și de starea lor psihică și resursele de care dispun. Este deci un tablou mult mai complex decât pare la o primă vedere. Este important de știut că aceeași situație cu potențial traumatizant este percepută altfel de cei implicați: de exemplu, un accident auto este perceput diferit de șoferul mașinii, de pasagerul din dreapta sau de trecătorul care este martorul incidentului. Un alt exemplu poate fi respingerea din partea unei persoane semnificative, care este resimțită diferit de către un copil în comparație cu un adult.
Psihicul nostru este dotat cu capacitatea de a răspunde la amenințare - mă refer aici la reacții pe care le putem folosi în situații de stres puternic: acțiune, luptă, încercarea de a rezolva situația respectivă, evitare, retragere. Dacă însă aceste strategii sunt indisponibile, apar niște mecanisme specifice traumatizării psihice: blocajul sau înghețarea și colapsul interior sau splitarea interioară.
Așadar, trauma apare în urma unei discrepanțe între situația cu care ne confruntăm - amenințătoare pentru integritatea noastră fizică și psihică - și posibilitățile noastre de reglaj, de soluționare și de apărare. Cu alte cuvinte, este vorba de momentele în care nu mai putem acționa în acord cu resursele, capacitățile și nevoile noastre emoționale și astfel să ne putem adapta mediului, să fim în acord cu acesta.
O altă fațetă a mitului menționat mai devreme și care trebuie subliniată este că traumatizarea se întâmplă de foarte multe ori în relații - cu alte cuvinte, este făcută de alte persoane, care folosesc intenționat sau nu țin cont (cu bună știință) de caracteristicile (sau vulnerabilitățile) celui care ajunge să fie victimă. Trauma nu este așadar cauzată de „slăbiciunile” cuiva, ci de acțiunile celorlalți.
Un alt mit este că orice tip de deranj ajunge să fie o traumă - în realitate, resimțirea unui grad de disconfort rezonabil ar trebui să poată fi gestionată de către fiecare persoană în parte. Însă așteptarea ca cei din jur să îi asigure persoanei respective reglajul emoțional (adică să o ajute, să o liniștească și să îi producă doar emoții pozitive) este greșită - de fapt, aceasta este o responsabilitate a fiecărui adult.
Beneficiile psihoterapiei posibile în lucrul cu clienții care au suferit traume
Între cele mai importante beneficii ale psihoterapiei se numără creșterea capacității de reglaj emoțional, o mai bună gestionare a realității interne și externe - a propriilor emoții, a atitudinilor legate de mediu și oamenii din jur, dar și dobândirea unei perspective mai clare asupra resurselor proprii. Acest lucru îi permite acesteia să dezvolte strategii de acțiune mai potrivite pentru sine, în acord cu scopurile și nevoile sale. De asemenea, o ajută să construiască relații mai bune cu ceilalți.
Pe termen scurt, psihoterapia poate ameliora unele simptome, iar pe termen lung, poate însemna și dezvoltarea caracterului, inclusiv prin diminuarea agresivității distructive față de sine și de ceilalți.
În psihoterapia traumei, sunt urmărite patru etape în intervenție:
- securizarea și stabilizarea persoanei (sau cuplului, familiei, grupului);
- consolidarea resurselor persoanei (sau cuplului, familiei, grupului);
- procesarea amintirilor (informațiilor) traumatice;
- integrarea noilor achiziții în viața de zi cu zi și stabilirea unui nou echilibru.
Elementele la care ne uităm, pentru a ne verifica starea de echilibru interior
Dacă vorbim despre echilibru, există trei elemente esențiale: dezvoltarea reglajului emoțional, centrarea pe realitate și abilitatea de a diferenția între ceea ce perturbă și ce ajută, alături de dezvoltarea rezilienței.
Reziliența este însă un proces și nu o trăsătură personală - cu ajutorul său, navigăm printre situațiile dificile, folosim și identificăm resurse noi, negociem cu cei din jur sau ne reechilibrăm după o pierdere sau experiență negativă. Însă reziliența proprie depinde foarte mult și de mediul în care ne aflăm și cât de stabil este acesta (de la abilitățile proprii de autoreglaj sau calitatea relațiilor și existența unei rețele sociale de suport, la funcționarea sistemului legislativ, serviciile care pot fi accesate sau clasa socială din care face parte persoana respectivă).
Recomandări de practici și instrumente de lucru pentru menținerea sănătății psihice și fizice
În ceea ce privește practicile care ne ajută să ne menținem sănătatea, câteva dintre cele mai importante obiceiuri pe care le putem dezvolta vizează câteva subiecte importante (numite și factori de protecție):
- Grija față de propria persoană (aspectul îngrijit) și sănătatea fizică și protejarea ei – iar aici voi sublinia din nou importanța prevenției. Cu cât suntem mai sănătoși din punct de vedere fizic, cu atât psihicul poate explora mai multe zone și este mai productiv;
- Respirația corectă - importantă inclusiv în situații de stres, dar și pentru menținerea clarității și pentru o mai bună gestionare a efortului fizic sau a situațiilor dificile;
- Mișcarea - pe lângă rolul său evident în menținerea sănătății fizice, aceasta are și un impact important pentru gestionarea stresului, schimbarea stării emoționale și creșterea stării de bine psihologic;
- Contactul cu natura – pentru că suntem ființe vii, suntem făcuți să petrecem timp printre celelalte ființe vii. Timpul petrecut în aer liber ajută la reglarea metabolismului, respirației, și aparatului cardiac – toate acestea sunt strâns legate de starea de bine psihologic și sănătatea proprie în general;
- Gestionarea propriilor emoții și a factorilor de stres – pentru că stresul acut ne dezvoltă capacitățile, însă evitarea factorilor risc și dezvoltarea de strategii de abordare (inclusiv de evitare a acestora) este cu adevărat importantă;
- Construirea de relații care ne dezvoltă capacitățile, nu a celor care consumă și epuizează energia și resursele fizice și psihice.
Înființarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei
După ce am terminat facultatea, am avut oportunitatea să îl cunosc pe Francis Macnab, fondatorul și directorul Institutului Cairnmillar din Melbourne, o organizație reper în pregătirea specialiștilor în sănătate psihică la vremea respectivă. A fost primul specialist întâlnit care vorbea despre trauma psihică și despre un tip de terapie dedicat persoanelor care au traversat experiența traumei, iar eu am rezonat foarte mult cu abordarea sa. După o serie de eforturi, în 1999 am primit o bursă de studiu la Institutul Cairnmillar.
Această experiență a fost una cu adevărat formatoare pentru mine: am descoperit abordări și o perspectivă asupra psihoterapiei foarte valoroase, pe care mi-am dorit să le aduc și în România, unde era o nevoie foarte mare pentru asistență psihologică de acest tip. După ce m-am întors în țară, am vorbit colegilor mei despre această abordare, iar treptat, s-a coagulat în jurul meu un grup de oameni care au înțeles necesitatea domeniului și care au vrut să facă mai mult.
Așa a apărut, în 2010, Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei - ISTT. Iniţial, am construit un departament într-o asociație de psihoterapie, iar în 2013, ne-am constituit ca asociație profesională de sine stătătoare. Această schimbare a venit ca urmare a unei cereri crescute de servicii, sprijin și informare: am avut așadar nevoie să ne creștem echipa și capacitatea organizațională.
ISTT are astăzi o misiune complexă, funcționând pe 3 piloni și paliere de intervenție: de pe o parte, ne adresăm publicului larg cu evenimente, informații și inițiative care își propun să sporească înțelegerea asupra traumei și a modalităților de recuperare existente în acest sens; apoi, ne ocupăm de dezvoltarea specialiștilor care vor să se formeze în psihoterapia integrativă a traumei și să ghideze corect persoanele aflate în nevoie de recuperare și/ sau dezvoltare psihologică; și, nu în ultimul rând, oferim intervenții directe acolo unde este nevoie de suportul nostru, prin servicii adaptate și suport personalizat (către indivizi, grupuri sau organizații).
Ce lipsește încă în România, la capitolul sănătate mintală
Cred că avem încă de lucru la atitudinea față de sănătate în general - mă refer aici în special la importanța prevenției și înțelegerea faptului că avem nevoie de mai mult respect pentru sănătatea proprie și a celor din jur. În prezent, vedem mai degrabă un stil de viață bazat pe factori de risc, mai degrabă decât unul bazat pe factori de protecție - iar aici este cu siguranță necesară o schimbare de perspectivă și acțiune.
De asemenea, lipsește și o înțelegere corectă a agresivității, care este, din păcate, încă folosită ca demonstrație și sursă de putere sau ca modalitate de protejare. În realitate, dacă ne dorim o societate mai sănătoasă, avem nevoie să promovăm și practicăm respectul față de ceilalți.
Acest lucru este foarte important și în ceea ce privește stigmatizarea pe care o trăiesc persoanele cu diverse tulburări psihice: ar trebui să ne amintim mai des că adesea există o contribuție colectivă la ceea ce acestea trăiesc.
