![[Book Talk] Marian Coman: Am trăit numai între cuvinte, gândind povești, empatizând cu personaje imaginare, creându-le motivații și conflicte, astfel încât nu văd un alt fel de a fi](https://media.iqads.ro/2024/05/marian-coman-main-cover-850.jpg?v=202405241000)
Deși construiește povești din copilărie și știe să trăiască doar între cuvinte, Marian Coman spune că a avut momente de cumpănă și descurajare. Ele au fost totuși definitorii în evoluția lui ca scriitor – un rol care pe care l-a practicat și full time, dar și în timpul liber, pe lângă meseriile de jurnalist și editor.
Unele idei îl însoțesc pe Marian timp de decenii, până e pregătit să le scrie. Așa s-a întâmplat și cu cele din volumul publicat recent, „Ultima carte” (Nemira, 2024). Volumul a început ca o nuvelă, acum trei ani, și s-a dezvoltat în etape, parțial și datorită ajutorului unui grup restrâns de cititori.
Cartea se interconectează vizual cu “Omulețul din perete” (Nemira, 2019) și are un soundtrack dedicat, pentru că Marian nu poate scrie fără muzică. Mai multe despre piesele de puzzle care duc la capătul poveștilor, în cuvintele autorului.
Știi, am avut și eu, probabil ca majoritatea scriitorilor din România, momente de disperare, momente în care am fost pe punctul să clachez, să renunț, să consider că drumul ăsta e prea greu, că poate nu sunt bun pentru asta, că literatura nu mă vrea, că nu sunt apreciat, că nu am vreme pentru asta, că mai bine îmi văd de viață și îmi las timpul liber pentru excursii, pentru prieteni ori familie. Într-un fel, definitorii pentru formarea mea au fost aceste momente în care am fost pe punctul să renunț, dar în care cineva mi-a deschis o ușă, mi-a spus o vorbă, mi-a dat un telefon ori mi-a scris un mesaj. Volumul meu de debut din 2005, apărut la inițiativa lui Michael Haulică, colaborarea cu revista de benzi desenate Harap Alb continuă, la invitația lui Mihai Ionașcu, apoi întâlnirea cu Ana Nicolau, cu Eli Bădică și Nemira sunt, cred, bornele principale dintr-un drum care a început în copilărie.
