Dirijoarea Dalma Toadere a făcut parte din generația de studenți dirijori care nu aveau la clasă un pianist. În timpul cursurilor își imagina muzica, fredona simfoniile și le vizualiza în minte. Mima dirijatul, dar în realitate nu dirija pe nimeni. Asta n-a împiedicat-o să ajungă să dirijeze și să fie cunoscută pentru activitatea sa artistică și educațională.
Ajuns la cea de-a șasea editie, Festivalul Internațional de Muzică Clasică Contemporană Classix se va desfășura sub bagheta Dalemei Toadere. Unul dintre momentele speciale de anul acesta este spectacolul „Un Compozitor la Carnaval” dedicat tuturor generațiilor, de la copii la adulți. Sub bagheta Dalmei, Classix Collective, alături de actorul Bob Rădulescu, invită publicul într-o călătorie amuzantă și educativă prin lumea animalelor din muzica clasică, inspirată de compozitori precum Camille Saint-Saëns, Hector Berlioz, Jacques Offenbach și Hortense de Beauharnais.
"Prezentăm povestea din spatele lucrării și faptul că această lucrare este de fapt o suită plină de umor compusă pentru o serată cu prietenii lui Saint-Saens. Vrem ca publicul să guste poantele muzicale și să ajungă să iubească lucrarea pentru ceea ce este ea în concepția compozitorului în timp ce se pot amuza", spune Dalma.
Dalma Toadere este lector la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de mediere muzicală, dirijat coral, aranjamente corale și coordonează practica artistică a studenților. Povestește mai multe în continuare despre parcursul său de până acum în muzica clasică și despre conceptul Festivalului Internațional de Muzică Clasică Contemporană Classix, care va avea loc la Iași între 23 februarie și 3 martie.
Despre tine
M-am născut la Cluj-Napoca și mi-am finalizat studiile în orașul natal: pian principal la liceu, urmat de dirijat orchestră la licență, sub îndrumarea maestrului Petre Sbârcea, iar la master cu profesorii Ciprian Para și Victor Dumănescu.
În paralel cu studiile de dirijat, am studiat și pianul timp de trei ani, însă nu am finalizat această specializare. Studiile doctorale le-am urmat tot la Cluj, în domeniul medierii muzicale, concentrându-mă pe relația dintre muzică și mișcare în concertul educativ pentru copii.
Prima mea întâlnire cu muzica. Părinții m-au înscris la școala de muzică din clasa I, nu pentru că au descoperit vreun talent extraordinar la mine (sau vreun auz absolut), ci mai degrabă ca să nu îmi pierd vremea făcând prostii cu alți copii prin spatele blocului. Cumva, cred că Dumnezeu a tras sforile să ajung la muzică, pentru că în familia mea nu era nimeni muzician. Admiterea a fost, însă, plină de peripeții: la testul de aptitudini muzicale am obținut un rezultat excelent, însă la testul psihologic care presupunea desenarea unor forme simple, am fost respinsă. Nu, nu aveam nicio problemă, doar că mi se pare prea simplu și am complicat intenționat cerința, fiind convinsă că trebuie să fie mai dificilă.
Totuși, am intrat la sesiunea din toamnă, ceea ce îmi confirmă convingerea că, în cele din urmă, ajungem exact acolo unde trebuie să fim.
Tatăl meu a fost un mare meloman. A cântat toată viața în coruri de amatori și, cel mai important, mi-a insuflat dragostea pentru opera. Da, opera este marea mea dragoste. Ea ma inspirat să devin dirijor.
Etape formatoare prin care ai trecut
Cred că primul impact foarte puternic asupra mea ca muzician l-a avut profesorul meu de pian, Papp Tibor, care m-a învățat cum să studiez o partitură minuțios și cum să învăț metodic un repertoriu în timp scurt. Partiturile mele erau mereu pline de însemnări colorate și indicații, erau ca o harta vizuală menită să ajute memorarea și navigarea lucrărilor. Și acum obișnuiesc să am propriul limbaj în însemnările pe care mi le fac în partitură și care mă ajută să memorez vizual lucrările pe care le studiez.
Pot să spun că metoda de învățare cu care lucrez este atât de sigură încât niciodată nu am pățit să am un lapsus pe parcursul interpretării unei piese și să nu știu ce urmează.
La facultate mentorul meu a fost maestrul Sbârcea căruia îi datorez “mâna” pe care o am. Maestrul mi-a pus o fundație extraordinar de riguroasă în ceea ce privește tehnica dirijorală, ceea ce nu îmi mai poate lua nimeni. Desigur, căutări avem cu toții atunci când întâmpinăm provocări în exprimarea partiturii prin gest, dar atunci când vreau să fie lucrurile clare și fără dubii, mereu mă întorc la ce am învățat de la maestru.
Următorul titan a fost maestrul Dumănescu, cel cu care am abordat foarte mult repertoriu de operă și care m-a introdus în secretele acestei lumi fermecate. Influența lui a fost imensă în ceea ce privește abilitatea mea de a fi maleabilă în acompaniament. Îmi amintesc cât de rigidă eram în concepții muzicale și cum “mă înnebunea” când îmi cerea să am mai multe variante în interpretarea unei arii de exemplu sau când ne aducea soliști la examene, care făceau lucrurile cu totul diferit de concepțiile noastre studiate și pregătite meticulos. M-a scos din zona mea de confort și m-a învățat să fiu maleabilă. El era foarte amuzat de fiecare dată când refuzam să mă pliez ușor pe exercițiile propuse, dar avea și un stil extrem de diplomatic prin care mă convingea să răspund provocărilor. Am iubit fiecare curs de dirijat cu el și tot ce știu despre operă, voci și colaborarea cu soliștii vocali, am învățat de la maestru.
Începuturile. Primul concert
Primul concert pe care l-am dirijat a fost unul pe care l-am organizat cu mult efort și cu un ajutor imens din partea colegilor din orchestră. Am făcut parte din acea generație de studenți dirijori care nu aveau la clasă nici măcar un pianist, așa că, în timpul cursurilor, ne imaginam muzica – fredonam simfoniile și încercam să le vizualizăm în minte. A fost extrem de dificil, pentru că mimam dirijatul, dar, în realitate, nu dirijam pe nimeni.
A trecut un an de studii, doi și încă nu făcusem practică deloc. Când am ajuns în anul al treilea și am realizat că lucrurile nu păreau să se schimbe, am pus mâna pe telefon. Cred că am sunat aproape o sută de colegii instrumentiști și, încet-încet, am început să-mi adun propria orchestră de studenți, Orchestra Agile, cu care am concertat și în anii următori. Totul pentru a putea dirija, în sfârșit, un concert. Vă dați seama? Câtă inconștiență… Dar, uneori, e bine să fii inconștient, pentru că dacă știi de la început câte nu știi, poate nici nu ai mai încerca.
Am reușit să adun o orchestră de 50 de membri și am dirijat Simfonia Neterminată de Schubert, Dansurile românești de Bartók și Concertul pentru pian nr. 20 în re minor de Mozart, cu Horea Haplea la pian. Nu îmi mai amintesc multe din acel concert, și poate că e mai bine așa. Cred că nimeni nu își amintește cu prea multă plăcere primii pași în profesie.
În schimb, ceea ce îmi amintesc foarte clar este prima dată când am dirijat operă. Eram la masterat și am dirijat Suor Angelica de Puccini. A fost o experiență extraordinară, nu doar pentru că muzica lui Puccini te obligă să lași orice reținere la ușă și să dai tot ce ai, ci și pentru că m-am antrenat intens pentru acel spectacol alături de doi maeștri, Dumănescu și Morar. Atunci, visul meu de a dirija operă a prins pentru prima dată aripi. Când mă gândesc la acel moment, mă cuprinde o nostalgie aparte și gândul că ar fi fost mare păcat ca efortul, munca și fericirea pe care le-am experimentat atunci să fi lipsit din viața mea.
Cum este acum. Cum sunt concertele tale
Acum, în majoritatea proiectelor pe care le conduc la filarmonicile din țară, nu sunt doar dirijor. Specificul concertelor mele este interactivitatea, majoritatea sunt concerte educative pentru copii, unde pendulez constant între rolul de dirijor și cel de moderator. Nu este ușor să menții în paralel două fire logice – cel muzical, al lucrărilor dirijate, și cel narativ –, mai ales că ele se întrepătrund cu alte arte ale spectacolului.
Pregătirea unui concert
Scopul concertelor mele este de a educa publicul în arta ascultării muzicii, de a apropia copiii sau persoanele neavizate de repertoriul pe care îl interpretez. Procesul de pregătire este la fel de complex: după ce conturez o dramaturgie a concertului, studiez partițiile din punct de vedere muzical, apoi construiesc firul narativ și activitățile interactive pe care le propun publicului. În cele mai multe cazuri, procesul de creație cu orchestra se rezumă la o singură repetiție – rareori avem două, ceea ce deja e un lux – timp în care încercați să pună la punct toate detaliile muzicale, cât și cele dramaturgice. De asemenea, trebuie să câștig orchestra pentru formatul nou pe care îl propun.
Cred că aceste concerte creează o conexiune autentică cu publicul și aduc o doză de bucurie și muzicienilor, care au ocazia să iasă în formatul clasic de concert.
În ceea ce privește interpretarea muzicală, am obsesia fidelității față de partitură. Îmi doresc ca execuția să respecte cu exactitate intențiile compozitorului – atât în ceea ce privește tempo-ul, cât și dinamica și caracterul lucrărilor. Una dintre cele mai mari provocări ale prezentului este tendința de a cânta „plat”, fără variații dinamice, fără contraste și fără claritate în expresie. Apreciez enorm o orchestră care cântă „în culori”, care aduce muzica la viață, nu doar redă mecanic note de pe hârtie.
Atunci când lucrez cu o orchestră nouă, conectarea cu ansamblul și cu concert-maestrul este esențială. Dincolo de asta mă fascinează cum un concept pe care l-am făcut la multiple orchestre se metamorfozează muzical de la o orchestra la alta…îmi place individualitatea fiecărui ansamblu și îmi place și faptul că felul în care facem muzică împreună diferă de la un loc la altul.
Ce te leagă de Festivalul Classix
De Festivalul Classix mă leagă mulți prieteni care au fost deja la festival și mi-au povestit multe lucruri frumoase despre acesta, dar de fapt cel mai mult mă leagă o veche prietenie cu Dragoș care după mulți ani în care nu am avut contact, după ce a tot auzit despre proiectele mele educative, m-a invitat la Festival ca să aibă și o componentă educativă.
Contextul prin care prezentați publicului muzica clasică
La Classix aducem unul din cele mai noi concepte pe care le-am avut în ultimii ani „Un Compozitor la Carnaval”. Publicul larg crede despre Carnavalul animalelor de Saint-Saens că este o suită pentru copii. Noi vrem să prezentăm povestea din spatele lucrării și faptul că această lucrare este de fapt o suită plină de umor compusă pentru o serată cu prietenii lui Saint-Saens. Vrem ca publicul să guste poantele muzicale și să ajungă să iubească lucrarea pentru ceea ce este ea în concepția compozitorului în timp ce se pot amuza și la momentele de stand-up comedy realizate pe aceleași teme pe care și compozitorul le-a considerat nostime. Atunci când lumea ascultă o lucrare din repertoriul muzicii clasice, muzica poate să pătrundă și să ofere plăcere, catharsis sau felurite senzații și satisfacții ascultătorului dar deseori există un perete al neînțelegerii acestui gen muzical care blochează tot ceea ce muzica poate să ofere. În astfel de situații, concertele cu moderație și cu interacțiune pot să construiască o punte între muzică și ascultător.
Cu ce îți dorești să plece publicul care vine în acest an la Classix
Cu povești despre muzica lui Saint-Saens și cu experiența unui concert în care prin faptul că se vorbește despre muzică, ascultarea acesteia devine o experiență inedită.
