S-au întâlnit în urmă cu 6 ani în trupa Valeriei Stoica. De atunci, fiecare dintre ei a colaborat cu mai mulți artiști, dar au stabilit că își doresc un proiect împreună. S-au pornit mai greu, fiindcă viața artiștilor care își împart timpul între mai multe proiecte nu e simplă, iar anul trecut a apărut Claro Que No.
Dany Serrano (voce, chitară), Andrey Baydin (chitară principală) și Andrei Ilie (tobe) cântă împreună rock alternativ și în luna martie au lansat EP-ul „We Couldn't Settle On One" care conține 5 piese și este disponibil pe toate platformele de streaming.
"Cele mai multe piese sunt inspirate din experiențe personale pe care majoritatea le pot înțelege, venind adesea dintr-un loc întunecat, dar cu un mesaj pozitiv și o concluzie optimistă", spun ei.
Povestim cu Dany, Andrei și Andrey despre muzică și piața muzicală românească, despre Claro Que No, EP-ul lor și cel mai recent clip „Running on Empty”.
Din background
Dany: M-am născut și am crescut într-un oraș mic din sudul Spaniei, numit Huelva, înainte de a mă muta în Anglia ca adolescent – o mutare motivată de dragostea mea pentru muzică. Crescând într-un oraș mic, nu am avut ocazia să văd multe trupe live în afara scenei locale în acei ani formatori, iar când a apărut oportunitatea de a obține o bursă și de a merge la Londra, am profitat de ea cu ambele mâini. Am văzut-o ca pe oportunitatea perfectă de a mă scufunda în lumea muzicii într-una dintre capitalele muzicii din lume, alături de oameni cu aceleași pasiuni – deși găsirea oamenilor potriviți pentru a face muzică s-a dovedit a fi o provocare mult mai mare decât ai crede! În cele din urmă, o serie de evenimente din viață m-au condus spre mutarea în România, unde nu mă așteptam să mai fac vreodată ceva cu muzica, dar unde, în cele din urmă, a devenit jobul meu de zi cu zi.
Andrey: Eu m-am uitat la cer foarte mult în copilărie. Imi placea mult. Și cred ca acesta a fost factorul formativ cel mai important. Si cartile pe care le-am citit, multa literatura ruseasca, fiind din Rusia, bineinteles. Si după toate călătoriile - am stat in vizite mai lungi in Asia si in Statele Unite si după m-am mutat in România - si cred ca lecțiile pe care am reușit sa le învăț de la oameni si culturile lor in fiecare loc m-au format destul de mult.
Andrei: Eu sunt din Slobozia, un oras mic care din punct de vedere al peisajului cultural este aproape inexistent. Am mostenit, in schimb, pe linie paterna, un interes sporit pentru muzica si, avand in casa o colectie de albume si concerte video obtinute cu greu inainte de inceputul anilor ‘90, am dezvoltat o pasiune pentru tot ce insemna fenomenul muzical. Familia m-a ajutat foarte mult sa imi cultiv aceasta pasiune si mi-a oferit posbilitatea sa studiez cu profesori faini, ceea ce a insemnat vizite foarte dese in capitala aflata la o ora si 30 minute distanta de orasul meu, inca de cand aveam 10 ani. M-am mutat definitiv in Bucuresti la inceputul facultatii si, din 2012, am cautat constant sa cant in cat mai multe formule de muzicieni si sa imi exersez priceperea la instrument in toate zonele in care simteam ca exista ceva pentru mine. Am fost mereu pasionat de colaborari cu artisti, mi-a facut placere invariabil sa creez muzica impreuna cu oameni, sa particip la proiectele lor, sa inregistrez albume impreuna cu ei, sa le cant muzica si sa o modelez prin intepretarea mea, asa ca m-am amestecat in toate proiectele in care am putut sa ma amestec. Asa i-am cunoscut pe Dany si Andrey, iar Claro Que No este unul dintre acele proiecte.
Îndrăgostirea de muzică
Dany: Sunt îndrăgostit de muzică de când îmi amintesc – mama mi-a povestit că am învățat să folosesc un pick-up înainte să pot merge și că eram obsedat de discurile lui Stevie Wonder și The Buggles, încercând să cânt cu o chitară de plastic și mormăind versurile, chiar dacă nu știam ce înseamnă. Dar momentul decisiv a fost la 13 ani, când am ascultat pentru prima dată Metallica în pauza de la școală – din acel moment, muzica a devenit obsesia mea. Toate celelalte hobby-uri au dispărut imediat și am început să strâng bani pentru o chitară electrică, în timp ce descopeream cât mai multă muzică heavy. Nu sunt neapărat un muzician metal în zilele noastre, dar metalul a fost cu siguranță „drogul” care m-a introdus în muzică și care mi-a influențat enorm stilul în primii ani.
Andrey: Cele mei vechi amintiri sunt de cand aveam 3 ani si dansam pe covor ascultand Bogdan Titomir (pop rusesc din anii 90). O data a apărut el la televizor și eu m-am ridicat de pe canapea, mi-am dat chilotii jos si am început sa urinez pe covor în extazul de rock’n roll. It’s all downhill from there, cum se zice.
Andrei: Am avut muzica in jurul meu tot timpul, încă de cand eram copil. Vinilurile vechi din casa si casetele audio cu muzica obtinuta cu greu înainte de 1990 erau obiectele mele de joacă la fel cum erau masinutele si papusile pentru alti copii de varsta mea. Copertile albumelor jucau un rol important, iar ulterior casetele VHS pe care erau copiate concerte si videoclipuri au avut un impact important. Eram foarte fascinat de tot ce insemna fenomenul muzical, de la colectionatul si inspectatul albumului fizic, pana la tot ce vedeam ca se intampla la instrumente, mai ales pe o scena mare. Gaseam in ipostazele respective un element foarte “empowering” iar rezultatul, de la a face instrumentele sa sune in felul respectiv, pana la energia schimbata in acel mod fenomenal cu publicul prin intermediul cantatului, a reprezentat mereu pentru mine definitia absoluta a magiei.
Credit foto: Ioana Albu
Cum v-ați hotărât să faceți muzică
Dany: La scurt timp după ce am ascultat Metallica prima dată. Îmi amintesc că un prieten de-al meu mi-a dat o copie bootleg pe VHS a concertului lor din Seattle 1989, și am fost pur și simplu hipnotizat de prezența și energia lui James Hetfield. Țin minte că m-am uitat la acel concert și m-am gândit „asta vreau să fac”. Și sentimentul ăsta nu s-a schimbat prea mult de atunci. Fratele meu a avut exact aceeași reacție când l-a văzut pe Lars Ulrich în același video. Așa că eu am început să cânt la chitară, iar el la tobe – și asta a fost cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla amândurora la acel moment. Aveam un pod nefolosit în casă, iar mama noastră a luat un împrumut ca să îl izoleze fonic – un gest eroic, având în vedere că ne creștea singură, pe un salariu minim. Dar pentru ea, asta însemna și că știa mereu unde suntem. Amândoi am luat lecții timp de câteva luni, iar apoi, în fiecare zi, ne întorceam de la școală, ne făceam temele și urcam direct în pod, unde cântam și experimentam până seara. Nici nu ne dădeam seama cât de mult ne ajuta asta să devenim muzicienii de astăzi. Dar a fost uriaș, și a fost posibil doar datorită sprijinului mamei… atâta timp cât nu ne scădeau notele la școală, ceea ce eu aproape că am făcut!
Andrey: Pentru mine fratele meu mai mare Nik a fost o inspirație întotdeauna. Si cred ca atunci cand el a văzut ca poate sa faca muzica, am luat si eu chitara in mână. Aveam multe exemple in cercul lui de cunoștințe, dar nu cred ca am crezut într-adevăr vreo secundă ca si eu o sa fac asta - mergeam mai mult cu ochii închiși prin acest tunel, tremurand de frica.
Andrei: La 7 ani am vazut pe una dintre casetele video din familie un concert cu Rush, celebrul “Exit… Stage Left”. Cand l-am vazut pe Neil Peart in acel concert, mi-a fost foarte clar ce vreau sa fac in viata. Familia m-a sustinut foarte mult mereu, mi-a oferit si primul set de tobe cand aveam 10 ani si m-a si pus in legatura cu Adi Tetrade, primul meu profesor, cand eram clasa a 4-a.
Din vremuri trecute, cum era să creați muzică la începuturi
Dany: Acolo unde am crescut, foarte puțini oameni aveau internet acasă. Descoperirea muzicii era un proces mai lent și mai aprofundat, așa că, odată ce găseai ceva ce îți plăcea, rămâneai cu acea muzică mult timp și o explorai în detaliu. Scena locală era mică, dar cool, pentru că toți cei din afara mainstream-ului se susțineau reciproc – punkeri, metaliști, rapperi, hippioți, toți se adunau și experimentau stiluri diferite. Etosul era unul puternic DIY (Do It Yourself), ceva ce mi-a rămas în minte de-a lungul anilor. Dar cel mai greu lucru când începi, sau cel puțin pentru mine așa a fost, e să găsești oameni care iau muzica la fel de în serios ca tine, care pun accent pe creație, nu pe petreceri. Viața unui muzician în România este asemănătoare cu multe locuri – program haotic, multă incertitudine, muncă grea, un echilibru fragil, dar, dacă asta e pasiunea ta, rămâne cel mai tare job din lume.
Andrey: Cred ca atunci, “a face muzica” însemna mai degrabă “a canta la un instrument”, iar asta este una din diferentele mari. Încă existau subculturi - oamenii se conectau mult mai usor pentru ca grupurile mari cu interese comune erau foarte vizibile. Eu am început sa am muzica drept meserie cand m-am mutat in România, așa ca nu prea am termen de comparatie, dar industria din România crește foarte sigur, si cu creșterea aceasta apar si dezavantaje si avantaje. Dar cel mai important este ca publicul românesc este unul dornic și curios. Asta este cel mai important si cel mai pozitiv si pentru muzicieni, de altfel.
Andrei: Eu as zice ca este mult mai promițătoare viața unui muzician in România acum decât in trecut. In zona de mainstream am remarcat ca apar din ce in ce mai mulți tineri, motivati sa studieze serios, sa dezvolte o cariera in domeniu, iar o buna parte din ei sunt sau au fost studenti la scoli de muzica. Drumul asta nu prea reprezenta o opțiune atunci cand eu eram, de exemplu, in liceu. Mentalitatea cu “muzica nu iti da de mancare” era foarte prezenta si mulți oameni din jur aveau obiceiul sa te descurajeze si sa încerce sa iti bage mintile in cap, sa te apuci de ceva ce dădea impresia ca poate sa iti susțină o viata mai stabilă. Pana si eu, desi am avut parte de sustinerea si înțelegerea familiei, am optat totuși pentru o facultate de informatica, pe post de plasa de siguranta. Insa astazi, cu toate incertitudinile si programul atipic pe care il presupune o viata de muzician, exista mult mai multe informații si premise sa te dezvolți fain in acest domeniu. Mai ales dacă îți place viața pe drum.
Cum priveați muzica la început și cum o faceți acum
Dany: Cu siguranță o vedeam printr-o lentilă mult mai idealistă când eram mai tânăr. Industria muzicală este una extrem de competitivă, la fel ca oricare alta, dar diferența este că nu există un traseu clar pe care să-l urmezi, așa cum e cazul unui avocat sau al unui medic. De asemenea, dai peste o mulțime de oameni incompetenți sau pur și simplu rău intenționați. Și asta înainte de a lua în calcul luptele de ego. Dar, cu toate astea, nu aș schimba muzica pentru un job obișnuit.
Andrey: Am fost mult mai romantic, desigur, si era mult mai ușor sa fiu lovit de un val de emoții ascultand ceva. Acum, foarte des mă aflu in poziția foarte proastă de un “cunoscător impresionat”, ci nu de un om care chiar trăiește o emoție puternica. Dar atunci cand se intampla asta - vreau sa cred ca satisfacția mea este un pic mai profunda si, desigur, la fel de puternica.
Andrei: Eu cred ca sunt la fel de idealist ca atunci cand am început. Sigur ca pe parcurs, m-am mai lovit de pereții realității însă am avut constant convingerea ca exista mereu un loc bun pentru mine, trebuie doar sa il gasesc. In continuare e foarte greu sa imi schimbe cineva aceasta convingere.
Credit foto: Ioana Albu
Cum a apărut Claro Que No
Trupa: Ne cunoaștem de aproximativ 6 ani, întâlnindu-ne inițial în trupa Valeriei Stoica. De atunci, în calitate de muzicieni de sesiune, am colaborat cu o mulțime de artiști, iar de câțiva ani ne tot doream să începem un proiect între noi trei, pentru că ne-am înțeles mereu bine și avem multe interese muzicale comune. Ne-a luat ceva timp să pornim la drum din cauza programelor noastre încărcate, dar suntem bucuroși că, în sfârșit, o facem.
În ce alte proiecte mai cântați
Dany: Jobul meu principal, și probabil ceea ce lumea știe cel mai bine despre mine, este că sunt chitaristul principal în byron, unde cânt alături de Andrei, și m-am alăturat trupei acum un an. De asemenea, de doi ani sunt chitarist live pentru Lidia Buble, tot împreună cu Andrei. Din când în când, mai cânt la bas cu trupa tribut AC/DC, The Rock, care este trupa în care am activat cel mai mult de când m-am mutat în România (și unde l-am cunoscut pe Andrey!). Pe lângă Valeria, am mai colaborat cu EMAA și Ioana Ignat. Înainte, când locuiam la Londra, am fondat și cântat în The Mercy House timp de 9 ani.
Andrey: Este o lista lunga de colaborari, inclusiv cele trecătoare. O sa-i mentionez pe The Rock, Valeria Stoica, Liviu Teodorescu, EMAA, Olivia Addams, Armand Popa si Ligia Hojda
Andrei: Sunt tobosarul trupei byron din 2021. Tot atunci am început si colaborarea cu EMAA, iar recent am pus pe roate un proiect tribut Rush, care se numeste Subdivisions. In rest lista de colaborari este lunga si in dreptul meu si încep cu Valeria Stoica, unde i-am cunoscut pe Dany si Andrey. Continui cu Lidia Buble, Irina Rimes, Feli, Spike, The Rock, Krypton si multi altii.
Debutul discografic cu „We Couldn’t Settle On One”
Trupa: We Couldn’t Settle On One este rezultatul primului nostru an de muncă în studio – conține cele cinci piese pe care le-am înregistrat până acum, inclusiv Running On Empty, care a fost lansată în Martie. Majoritatea pieselor au fost scrise în ultimii doi ani, în timp ce câteva au fost concepute inițial cu ceva timp în urmă, iar apoi le-am finisat înainte de a intra în studio.
Nu ne place să intrăm prea mult în detalii despre fiecare piesă, deoarece preferăm ca oamenii să le asculte și să-și formeze propria interpretare, inclusiv asupra versurilor. Cele mai multe piese sunt inspirate din experiențe personale pe care majoritatea le pot înțelege, venind adesea dintr-un loc întunecat, dar cu un mesaj pozitiv și o concluzie optimistă. Spre exemplu, The Alien Song este o piesă mai atipică, care explorează perspectiva unui extraterestru care se prăbușește pe Pământ și încearcă să înțeleagă stilul nostru de viață haotic. Am abordat un stil narativ mai excentric pentru această piesă.
Credit foto: Ioana Albu
Procesul de creație a EP-ului
Trupa: Am lucrat la fiecare piesă pe rând. Nu avem o metodă fixă de compunere, așa că procesul creativ a fost diferit pentru fiecare melodie. Uneori am început cu o idee vagă pentru o secțiune, apoi am improvizat și am construit piesa în jurul ei – așa a fost cazul pentru Lose Control. Alteori, cineva venea cu o idee aproape finalizată, iar noi doar ajustam aranjamentul împreună – cum s-a întâmplat la Running on Empty sau Parasite.
Pentru The Alien Song, de exemplu, am creat întâi un concept, iar apoi am scris piesa în jurul lui. Shelter a pornit ca o piesă de blues-rock, dar am transformat-o într-o melodie cu influențe electronice și R&B. La ultimele două piese, am colaborat și cu Armand Popa pentru producție, pentru a adăuga o altă viziune asupra sunetului – și credem că a funcționat foarte bine.
Credem că acest mod de lucru, în care abordăm fiecare piesă diferit, ne menține creativitatea și ne ajută să oferim fiecărei melodii unicitatea pe care o merită.
Cu cine ați lucrat la clipul „Running on Empty”
Trupa: Am lucrat cu Ioana Albu, care este cunoscută in primul rand ca o fotografa, dar filmeaza si clipuri muzicale. Ea avea impreuna cu Vlad Birza, cu care au fost colegi la facultate, o idee, din care a evoluat si clipul. Vlad apare si in el, cu ținta vopsita pe capul lui proaspăt ras - un sacrificiu admirabil pentru realizare unei idei. Suntem foarte incantati de colaborare cu ei si rezultatul final.
Am explorat in clip teme de ganduri obsesive si multe altele, dar ne-ar placea cel mai mult sa va uitati la clipul si va creati proprie poveste si opinie!
Schimbări în piața muzicală românească
Dany: Cred că cea mai mare schimbare pe care am observat-o este că muzica a trecut de la a fi coloana sonoră a vieții oamenilor la a deveni, în multe cazuri, un simplu fundal. Se vede asta și în modul în care se scriu și se produc piesele, mai ales în muzica mainstream. Multe dintre ele au o durată de viață foarte scurtă. Desigur, nu e mereu cazul, dar publicul nu mai acordă aceeași atenție detaliilor ca înainte, pentru că muzica nu mai este în prim-planul vieții lor.
Nu vreau să fiu pesimist, pentru că oamenii continuă să se îndrăgostească de muzică și să o consume cu pasiune. Se lansează în fiecare zi artiști incredibili și muzică excelentă. Problema e că piața este supraîncărcată, ceea ce face ca muzicienii să fie mai greu de descoperit, iar pentru artiști să fie mai greu să iasă în evidență. Muzica, ca formă de artă urmată activ și cu pasiune, este mai degrabă o nișă acum, comparativ cu trecutul. Dar asta ține de epoca în care trăim.
Pe de altă parte, din punct de vedere creativ, nu a fost niciodată mai ușor să creezi și să lansezi muzică decât este acum. Există o mulțime de unelte și softuri accesibile, iar colaborările internaționale sunt mai simple ca niciodată.
În schimb, turneele au devenit una dintre cele mai mari provocări din cauza costurilor și logisticii. Este tot mai greu să fie sustenabile financiar, mai ales pentru artiștii la început de drum, iar aceste costuri se reflectă și în prețurile biletelor – ceea ce face dificil pentru tinerii fani să participe la concerte și să devină parte din cultura live.
Rolul muzicii acum
Andrey: Rolul muzicii cred ca se schimba gradual cu societatea noastra, si provocarile noi includ suprasaturatia si disponibilitatea. Muzica este in competiție pentru atenție cu foarte multe lucruri, dintre care multe sunt făcute (si făcut foarte bine de niște oameni foarte priceputi) doar pentru a capta aceasta atenție fără sa dea nimic înapoi. Este foarte ușor sa ajungi sa fii ascultat, însă este greu sa fii cu adevărat observat - suntem foarte mulți și platformele de promovare sunt foarte accesibile. Însă împreuna cu usurinta distribuției vine si lipsa de calitate a distribuției - in sens financiar, diferenta dintre PirateBay si Spotify nu este tocmai un ocean.
Asta schimba foarte mult structura business-ului muzical, iar turneele si obiectele de merchandise devin surse foarte importante de venit, insa, cum a mentionat Dany, si acolo sunt provocari financiare. Practic, din pacate, mi se pare ca mare parte din placinta industriei nu mai este destinata creatorilor, si nici stiu daca placinta in sine mai creste.
Cu totii avem piese cu care asociem cele mai importante amintiri din vietile noastre si toti vrem sa creem amintiri noi cu muzica noua. Cu un pic de efort comun si sustinere din partea fanilor, eu cred ca rolul muzicii in societate o sa fie in continuare mare si important.
