„Human Scale” este proiectul creat de artistul Vlad Nancă și Muromuro Studio care reprezintă România la cea de-a 19-a ediție a Expoziției Internaționale de Arhitectură - la Biennale di Venezia. Avem de-a face cu o instalație care îndeamnă la reflecție asupra intersecției artelor vizuale cu arhitectura, printr-un dialog între desenele arhitecților români din secolul al XX-lea și opera lui Nancă.
"Cred că este important ca artiștii să fie incluși în proiectele de urbanism și arhitectură nu doar sub forma unor colaborări care presupun integrarea artelor decorative sau a artei publice", spune Vlad.
Prilej numai bun de a-i adresa câteva întrebări lui Vlad despre cum a debutat acest proiect, ce înseamnă pentru el și ce revelații a avut pe parcursul procesului. Cum vede el arta contemporană în 2025 sau arhitectura Bucureștiului din prezent, precum și ce pregătește pentru viitor, afli din cele de mai jos.
Corpul uman în prim plan
Human Scale a pornit ca un proiect personal, desprins dintr-o serie de lucrări născute din exerciții repetate de extragere a personajelor din desene de arhitectură. Corpurile umane incluse în aceste desene, menite să ofere scară clădirii propuse, sunt mărite la scara 1:1 și transformate în lucrări de artă situate la granița dintre desen și obiect sculptural.
Prima lucrare realizată în această manieră, în anul 2017, se numește Finally Together, iar titlul face referire și la readucerea la viață a unor personaje uitate într-un desen. Clădirile propuse au șansa de a fi construite, însă personajele din jurul lor rămân blocate în acele desene. Finally Together este despre acest „împreună” al corpului uman desenat și omul real, ca simbol al umanității.
După câțiva ani buni în care s-a adunat o serie de lucrări destul de consistentă, timp în care această practică m-a adus tot mai aproape de desenul de arhitectură, dorința de a duce lucrurile mai departe a dat naștere proiectului Human Scale. Inițial, au fost o carte-obiect și o mapă educațională, concepute în colaborare cu Ilinca Pop, iar lucrurile au evoluat mai departe spre demersul pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția. Colaborarea s-a extins către un grup de arhitecți cu practici diferite, fiecare contribuind în felul său la forma pe care proiectul a luat-o în contextul Bienalei. Astfel, proiectul a devenit unul colectiv, iar aportul fiecărui participant l-a transformat și l-a adus la nivelul unui proiect demn de cea mai importantă expoziție de arhitectură din lume.
Intențiile mele inițiale au fost de a aduce în prim-plan corpul uman, așa cum este el desenat de arhitecți, și de a crea noi narațiuni potrivite contextului mai larg al expozițiilor în care aceste lucrări erau incluse. La Veneția, arhitecții de la Muromuro Studio (Ioana Chifu și Onar Stanescu) au proiectat într-o manieră similară: siluetele devin parte a instalației propuse de ei; corpurile vizitatorilor se transformă în prezențe fluide, care se integrează nu doar în spațiu, ci și în obiectul construit. Transferul dintre obiectul tridimensional și cel bidimensional, și reciproc, este subtil și delicat.
Ce reprezintă proiectul Human Scale pentru tine
Pentru mine, Human Scale este, înainte de orice, o ocazie de a descoperi și învăța lucruri noi. Pasiunea mea pentru arhitectură există de aproximativ la fel de mult timp cât lucrez ca artist, adică de mai bine de 20 de ani. Implicit, această pasiune mi-a influențat practica artistică și mi-a transformat cariera. Aș spune că, într-o mare măsură, mi-a schimbat și viața, pentru că, vrând-nevrând, această pasiune m-a adus alături de oameni din domeniul arhitecturii, iar în galaxia mea personală de prietenii și relații, constelația arhitecturii este cea mai complexă.
Întorcându-ne la Human Scale, ceea ce a început ca un exercițiu timid de lucru cu siluete arhitecturale, inspirate de autori anonimi, s-a transformat într-un interes profund pentru desenul de arhitectură. Dacă în ultimii ani acest interes s-a manifestat prin vizite la muzee specializate, achiziții de cărți sau studiu în biblioteci, odată cu proiectul Human Scale am avut acces la un număr și o varietate imensă de desene de arhitectură. Acest lucru mă ajută să descopăr mereu ceva nou și să învăț în fiecare zi.
La fel de mult am învățat și din colaborarea cu toți cei implicați în realizarea proiectului: arhitecți, manageri de proiect, producători, specialiști în comunicare. Pentru arta românească, poate fi un moment important, la fel cum și pentru arhitecții din România lucrurile se pot schimba. În ultimii 35 de ani, au fost prea puține colaborări între arhitecți și artiști. Prezența artelor în arhitectură și urbanism a fost o constantă în cea mai mare parte a secolului XX.
Cred că este important ca artiștii să fie incluși în proiectele de urbanism și arhitectură nu doar sub forma unor colaborări care presupun integrarea artelor decorative sau a artei publice. Artiștii pot avea un aport valoros și în etapele preliminare ale proiectelor: în dezbateri, brainstorming, dezvoltarea conceptelor și identificarea soluțiilor, și pot deveni membri deplini ai unor birouri de arhitectură. Cred că o minte creativă, cu un background diferit de cel al arhitecților, poate fi un asset important.
Colaborarea cu Muromuro Studio
Colaborarea cu Ioana și Onar e precedată de experiența unei expoziții personale găzduită de ei la Grotto, spațiul biroului lor, care este uneori transformat în galerie. Pe lângă asta, ne leagă o prietenie construită pe multe afinități și pe sensibilități comune.
Colaborarea pentru Bienala de la Veneția a fost un schimb constant de idei și un exercițiu de înțelegere și adaptare reciprocă, la care a avut un aport indispensabil și Cosmina Goagea, curatoarea expoziției. Instalația lor pentru Pavilionul României, alături de proiectul de documentare a desenului de arhitectură, mă inspiră pentru o serie nouă de lucrări, pe care sper să o pot aduce în fața publicului cât mai curând, deși știu că procesul de lucru a fost unul tumultuos și cu o intensitate ridicată, uneori.
Îmi doresc mult să putem lucra împreună și după Veneția. Îi admir enorm și îi consider a fi între cei mai buni arhitecți ai generației lor. Dacă vom continua să lucrăm împreună sau nu, abia aștept să le văd parcursul mai departe, pentru că sunt convins că va fi unul plin de proiecte valoroase și de succes!
Credit foto: Alex Gâlmeanu
Cum se întrepătrund desenele arhitecților din sec. XX cu lucrările tale
Lucrările mele cu siluete arhitecturale își au toate originea în desene din secolul XX, o perioadă de interes și de inspirație pentru lucrările mele, în general. Fiind secolul cel mai apropiat de noi, cu atât de multe schimbări din toate punctele de vedere, dar totuși ultimul secol înaintea expansiunii computerului și a internetului, merită o atenție sporită.
În privința desenului de arhitectură, ceea ce este cu adevărat interesant este că avem de-a face cu prima formă vizibilă a unei idei, prima trecere de la un gând la obiect. Chiar dacă unii sunt sceptici în legătură cu importanța personajelor umane în desenul de arhitectură (mulți nu le văd dincolo de rolul lor strict de a oferi scară clădirii propuse), personal cred că și felul în care sunt desenate aceste personaje vorbește despre viziunea arhitectului și că ele sunt extrem de importante în narațiunea pe care autorii încearcă să o transmită.
Revenind la lucrările mele, începând cu 2017, ceea ce fac este să creez propriile mele narațiuni și să integrez aceste personaje în întreg ansamblul de idei dintr-o expoziție. Dar, pe măsură ce practica asta a introducerii siluetelor în expoziții a evoluat, a evoluat și interesul meu pentru originea lor. Lucrările mele inițiale sunt cu personaje desenate de autori anonimi, dar, încet-încet, a crescut dorința de a putea accesa cât mai multe desene cu autori consacrați, pentru a putea înțelege mai bine felul în care corpul uman este introdus ca element în compozițiile originale.
Proiectul pentru Bienala de la Veneția, prin latura de cercetare și documentare a arhivelor de desen, devine o ocazie unică de a pune împreună lucrările mele cu sursele lor de inspirație, pe de o parte, și, pe de altă parte, de a aduce în față o selecție de desene cu care putem face o lectură nouă a istoriei arhitecturii din România, dintr-o perspectivă inedită.
Ceea ce cred că este cu adevărat interesant pentru public este ocazia de a vedea pe viu un tip de practică pe cale de dispariție – cea a desenului de arhitectură. În multe școli de arhitectură nici nu mai există desenul de mână. Nu e rolul meu să comentez dacă e bine sau nu, dar, prin proiectul de la Veneția, oferim publicului șansa să aibă acces, prin personajele desenate de arhitecți, la o lume a viitorului imaginată de ei în momente diferite ale secolului trecut.
A fost un desen sau vreo hartă veche care și-a pus amprenta în mod deosebit asupra expoziției?
Fiecare obiect selectat pentru expoziție are în spate sute și mii de alte lucrări. Nu a fost un proces ușor, selecția trebuind să treacă prin mai multe filtre, pentru fiecare dintre autori: Ioana Chifu, Onar Stănescu și eu, și, bineînțeles, Cosmina Goagea.
Pot să vorbesc despre ce m-a impresionat pe mine în mod special, pentru că forma finală a expoziției și selecția obiectelor nu a fost una personală, ci de grup.
Din selecția de hărți, ce m-a impresionat cel mai mult este un obiect special din colecția Ovidiu Șandor: o hartă de doar 5 pe 5 centimetri, un fragment dintr-un joc geografic educativ din 1760, una dintre primele reprezentări ale teritoriului României, cu cele trei provincii istorice: Transilvania, Moldova și Valahia.
Un desen care m-a impresionat foarte tare este o lucrare din 1987, din perioada de studenție a lui Mario Kuibuș, unde, folosindu-se de pretextul unei teme de an (clădirea unei primării), introduce personaje-cheie și elemente metaforice subversive. Îl desenează pe Ceaușescu minuscul, vorbind de la un balcon asemănător cu tribuna lui Lenin desenată de El Lissitzky, și adaugă niște comete care, pentru el, însemnau reprezentarea tinerilor ce fugeau din țară în perioada aceea.
E un exemplu în care, cred eu, povestea personajelor devine mai importantă decât proiectul arhitectural în sine.
Ce vor putea vedea în mai vizitatorii în expoziția de la Veneția
Expoziția are loc în două spații, cazul României fiind unul privilegiat, fiind singura țară care beneficiază de un pavilion național la Giardini della Biennale și încă un spațiu în oraș, la Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică.
Giardini della Biennale, creat în 1895 pentru prima Expoziție Internațională de Artă de la Veneția, este un parc care găzduiește principalele pavilioane naționale ale Bienalei, iar România are propriul pavilion începând cu anul 1938.
În Pavilion, spațiul principal al expoziției este o instalație arhitecturală care găzduiește lucrările mele, precum și o selecție de desene de arhitectură din secolul XX și o colecție de hărți istorice. Este un spațiu imersiv, în care publicul vizitator devine parte a instalației și care scoate în valoare lucrări sau grupuri de lucrări de mari dimensiuni, dar și obiecte și artefacte delicate.
Ceea ce unește toate aceste elemente este corpul uman, focusul principal al proiectului. De la corpurile vizitatorilor, care sunt puse față în față cu corpurile extrase din desenul de arhitectură și aduse la scară umană, la corpurile miniaturale din colecția de desene sau alte reprezentări ale corpului în cartografie, există tranziții zoom in – zoom out, prin care corpul și reprezentarea spațiului raportată la corp devin teme ce suportă diferite interpretări.
La Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică, expoziția prezintă latura de documentare și cercetare a proiectului, într-o nouă instalație realizată de Muromuro Studio, un spațiu special creat și dedicat studiului. Acolo poate fi accesată cea mai mare parte a desenelor de arhitectură alese de noi, din întreaga perioadă a secolului XX.
Spre deosebire de Giardini della Biennale, la Galeria ICR accesul este liber, iar spațiul este amplasat într-o zonă mult mai accesibilă publicului, din punct de vedere al localizării în geografia orașului.
Starea artei contemporane românești în context internațional în 2025
Of! Nu e ușor să vorbesc despre arta contemporană din România fără să încep să mă plâng, dar am să încerc să nu fac asta. Am să vorbesc despre lucrurile pozitive, cu observația că mi-ar plăcea să existe mai mult din fiecare.
Galeriile din România ajung la cele mai importante târguri de artă din lume și reușesc să plaseze lucrări ale artiștilor români în colecții de prestigiu la nivel internațional. Asta înseamnă, în primul rând, că există artiști foarte buni și că galeriile din România sunt luate în serios la cel mai înalt nivel.
Artiștii tineri sunt solidari, se susțin unii pe alții și se organizează în inițiative de tot felul. Există avantajul că AFCN sprijină aceste inițiative. Pe lângă finanțarea publică, observ tot mai multe companii private care se implică financiar în susținerea artei contemporane. Apar noi galerii și noi artiști foarte buni.
Ceea ce îmi doresc foarte mult și simt că lipsește este dialogul între artiști și mai multe discuții despre artă. Îmi doresc instituții noi, spații noi de expunere și o cooperare instituțională mai extinsă, atât la nivel național, cât și internațional.
Ce te inspiră
Rămân interesat și fascinat de secolul XX și tot ce cuprinde el, dar mai ales de arhitectură, arta decorativă și monumentală din această perioadă. Temele din proiectul de Bienală rămân în centrul atenției mele – corpul uman și planeta însăși ca un corp cosmic.
Sunt mereu atent la ce se întâmplă în jurul meu și păstrez contactul cu realitățile politice și sociale. Deși acest lucru nu se mai reflectă în practica mea așa cum se întâmpla la începutul parcursului meu artistic, temele există, chiar dacă într-un mod mult mai subtil.
Pe lângă Bienală, sunt prezent în câteva expoziții de grup, iar la toamnă urmează o expoziție personală, în care voi încerca să prezint o selecție amplă a lucrărilor mele din ultimii 20 și ceva de ani. Este un proiect care vine în completarea prezenței mele în cadrul Bienalei, unde expun o parte relativ mică din activitatea mea. Expoziția va avea loc la Scânteia+, unul dintre cele mai interesante spații și o inițiativă excelentă, atât de necesară în peisajul bucureștean.
Arhitectura Bucureștiului de azi
Aici sunt atât de multe de spus. Bucureștiul este un haos teribil, dar asta poate fi cel mai bun lucru dacă este bine exploatat și administrat. Efervescența și eclectismul arhitectural aduc un farmec extraordinar orașului.
Dar lucrurile acestea trebuie să fie văzute, iar pentru a fi văzute, e nevoie de spațiu. Dacă ai un bulevard cu clădiri superbe, dar trebuie să circuli pe trotuare înguste și accidentate, fiind agresat de șapte benzi auto, nu ai cum să te oprești să bei o cafea și să admiri arhitectura.
Primul lucru care trebuie îmbunătățit este spațiul public. Din punct de vedere al sănătății fizice și mentale, este esențial să creștem calitatea vieții prin limitarea prezenței mașinilor personale în spațiul public. Ne-am obișnuit ca piețele centrale să fie ocupate de câteva zeci de mașini parcate, în loc să fie spații primitoare pentru mii și mii de oameni. Ne-am obișnuit să avem șase–șapte benzi auto și trotuare transformate în parcări. Toate aceste spații trebuie redate oamenilor. Orașul trebuie să fie sănătos la nivelul zero, iar apoi lucrurile nu pot decât să fie îmbunătățite prin arhitectură.
Cred că în București, dar și oriunde altundeva în lume, trebuie în primul rând protejat fondul construit. Trebuie să dispară practica demolării și a reconstruirii pe același loc. Este esențial să înțelegem că planeta nu are resurse infinite și că mediul trebuie protejat. Principala resursă este clădirea deja construită.
Înțeleg, totuși, în cazul Bucureștiului, nevoia de a armoniza un pic lucrurile. Nu poți avea o clădire vernaculară, construită pe pământ, în buricul orașului, lângă blocuri de P+7. Înțeleg nevoia de a completa un front stradal. Dar nu înțeleg nevoia de a demola o vilă de început de secol XX pentru a construi blocuri, la fel cum nu înțeleg nevoia de a demola arhitectura industrială și a o înlocui cu ansambluri rezidențiale.
Cred mult în nevoia de a înțelege patrimoniul nu ca pe ceva exclusivist, un simplu bun cultural, ci ca pe orice clădire deja existentă. Orice clădire – fie că este din secolele XVIII, XIX sau XX – ar trebui tratată ca un element ce trebuie protejat. Este nevoie de ghiduri de bune practici, nu doar pentru clădirile vechi din zonele protejate, ci și pentru blocurile din anii ’70.
