De aproape patru ani – din noiembrie 2021, de când am preluat funcția de vicepreședinte al Institutului Cultural Român – am acumulat o experiență valoroasă în serviciul public și diplomația culturală. Am învățat să gestionez situații complexe și să-mi dezvolt o privire critică asupra unor fenomene recurente din cultura autohtonă. Unele m-au încurajat prin dinamismul lor, altele m-au îngrijorat prin semnalele de alarmă pe care le transmit.
Jocurile de culise
Instituțiile nu se degradează doar din cauza lipsei de resurse sau a incompetenței administrative. De multe ori, factorul distructiv cel mai periculos este toxicitatea interpersonală, manifestată prin comportamente manipulative, narcisism instituționalizat, invidie profesională și jocuri de culise. Această toxicitate nu e un accident, ci o construcție psihologică și organizațională tolerată — uneori chiar încurajată tacit de conducerile de diferite niveluri.
În mediile culturale, unde recunoașterea profesională e greu de cuantificat, iar ierarhiile sunt adesea fluide sau ambigue, apar conflicte de ego, lupte pentru vizibilitate și mecanisme informale de control. Aceste conflicte sunt generate mai ales din partea celor care nu niciun fel de competență directă culturală/artistică. Astfel se nasc uneltiri, marginalizarea vocilor independente, sabotarea proiectelor valoroase, cultivarea unui climat de suspiciune și intimidare.
Rezultatul? Instituții tensionate, paralizate de neîncredere, unde performanța este înlocuită de loialitate și tăcere. O astfel de atmosferă nu doar că afectează sănătatea mentală a angajaților, ci compromite misiunea culturală în sine. În loc să fie spații de creativitate și gândire liberă, multe instituții devin teatre ale frustrării, fricii și resemnării.
Dacă patocrația este regimul persoanelor cu trăsături psihologice deviante aflate la conducere, atunci toxicitatea cotidiană din instituții este expresia sa palpabilă. În instituțiile culturale românești, nu rar se constată că munca, ideile și colaborarea sunt înlocuite de uneltiri, alianțe de conjunctură, izolare deliberată și conflicte fabricate. Aceste fenomene nu sunt accidentale — ele servesc unui tip de ordine patologică ce subminează orice formă de profesionalism autentic.
Dinamica toxicității
Toxicitatea nu apare spontan. Ea este activată și întreținută de lideri care favorizează relațiile personale în detrimentul competenței, de lipsa unui sistem clar de evaluare a performanței și de toleranța instituțională la comportamente abuzive. Fenomene frecvente includ:
- Sabotajul intern (proiecte blocate, resurse redirecționate);
- Tactici de izolare (excluderea din decizie, discreditarea tacită);
- Recompensarea conformismului și penalizarea spiritului critic;
- Normalizarea abuzului emoțional (ședințe umilitoare, batjocură, pasiv-agresivitate).
Un astfel de climat produce scăderea încrederii între colegi, frica de inițiativă și de asumare, internalizarea tăcerii ca mecanism de supraviețuire, depresie instituțională – o stare colectivă de pasivitate, resemnare și cinism. Pe termen lung, aceste efecte conduc la inhibarea creativității, pierderea vocației și depopularea sistemului de resurse umane valoroase.
Toxicitatea ca instrument de control
Patocrația nu doar tolerează toxicitatea – o utilizează strategic. Prin întreținerea unui mediu conflictual, liderii își conservă poziția, descurajează coagularea opoziției și mențin controlul. Practic, toxicitatea devine o tehnologie de putere într-un regim instituțional bolnav.
Într-un climat instituțional dominat de patocrație și uneltiri, omul educat, cu bun-simț, devine o anomalie — un reper moral într-un sistem care funcționează pe inversul valorilor. Este tolerat doar cât rămâne tăcut și inofensiv. Când începe să deranjeze, este izolat, ridiculizat sau eliminat.
Excluderea omului educat: simptom al disfuncției instituționale
Într-un mediu instituțional degradat, omul educat, decent și profesionist ajunge să fie perceput nu ca o resursă, ci ca o amenințare. Într-un sistem sănătos, astfel de persoane ar constitui fundamentul moral și profesional al instituției. Într-un sistem patocrat, însă, ele devin ținte — prin simplul fapt că existența lor pune în lumină impostura, agresivitatea și mediocritatea celor aflați în poziții de putere.
Acest tip de om este, de regulă, reflexiv, echilibrat, lipsit de apetit pentru intrigi. Nu urmărește funcții, ci calitate și sens. Tocmai de aceea, este eliminat prin marginalizare subtilă sau conflict deschis: i se încarcă artificial greșeli, i se ignoră contribuțiile, este scos din echipe sau proiecte, stigmatizat ca „problematic” pentru că nu participă la jocurile de culise.
Astfel se conturează o strategie a excluderii sistematice. Oamenii normali și performanți pleacă sau sunt făcuți să plece, iar instituțiile rămân populate de figuri mediocre, obediente și manipulabile. Iar când cei buni dispar, cei toxici prosperă.
Această dinamică nu este doar o tragedie personală pentru cei excluși. Este o tragedie sistemică. Pentru că, în lipsa oamenilor educați și cu bun-simț, instituțiile nu mai pot funcționa ca repere culturale și devin simple carcase goale, folosite pentru imagine sau control.
Toxicitatea instituțională nu este doar o problemă de „resurse umane” sau de stil managerial, ci o expresie directă a patocrației culturale românești. Pentru a reforma cu adevărat instituțiile publice de cultură, nu este suficient să înlocuim liderii politruci, ci trebuie să eliminăm cultura toxică ce le permite să se mențină. Profesionalizarea reală începe cu detoxifierea relațiilor interne și reconstruirea unei culturi organizaționale bazate pe încredere, transparență, merit și respect.
-------
Attila Iuliu Weinberger este Vicepreședinte al ICR și are o activitate de peste 40 de ani în domeniul artistic, muzical și managerial cultural în Romania şi S.U.A. Consultanța artistică, consultanța de music business, organizarea de concerte/spectacole/turnee artistice, producția de emisiuni tv/radio, producțiile discografice și școală de chitară stau la baza experienței sale profesionale.
