Fotografia ca o scăpare, ca delimitare de grijile cotidiene și intrarea într-un spațiu sacru. O formă de comunicare care poate spune mai multe decât ar putea spune autorul fotografiei. Așa se simte fotografia pentru Cezar Niculescu. Începută după orele de job, ca acompaniament al plimbărilor lungi și continuată în moduri diverse ani mai târziu.
"Când sunt cu aparatul în mână, dispare tot. Nu mai sunt eu, devin invizibil, ca și cum ies din timp. Asta mă liniștește. Fotografia m-a scos din multe stări proaste, fără să vrea. N-a vindecat nimic, dar mi-a dat un motiv să ies din casă, să mă mișc, să privesc altfel lumea".
Felia lui Cezar este “new topographics, a man altered landscape” – o fotografie de stradă care documentează peisajul modificat de om, fără să-l înfrumusețeze. Este atras de locurile care par că n-au identitate clară, dar spun multe. E prea multă fotografie pe Social media? Pentru Cezar, rețelele reprezintă un dealer de iluzii, care îți dă un like, apoi îți cere sufletul. Pentru el, ce contează s-a întâmplat offline, în oameni reali care l-au ținut minte pentru ce face, nu pentru ce postează. Povestea sa în cadre succesive, în interviul de mai jos.
Pasiunea pentru fotografie
Salutări, uitee, am început să fotografiez în principiu, să-mi justific plimbările enervant de lungi după ture aiurea la muncă. Ieșeam la 11 noaptea sau la 5 dimineața și simțeam că dacă nu mă mișc, o iau razna (de aici am fost si atras de "teoria anxietății", formatul foto numit, liminal space). La început aveam un telefon, apoi mi-am luat un aparat în rate, nu de moft, ci de nevoie. Nu mi-a ieșit nimic bun ani la rând, iar feedback-ul era scurt și rece, gen “nu merge, e nașpa”. Cam așa e pe la noi, rar e constructiv. Dar am continuat. N-a fost despre validare, ci despre a rămâne întreg, un val de emoții și de empatie, totul a curs organic, din ziua în care am pozat prima oară "mesaje" din bannere, până la primul portret cerut, sau prima fotografie candidă (unde aprobarea a fost luată doar din priviri, căci îmi place enorm să mă fac văzut când fac poze, nu vreau să fiu vreun ninja care cine știe ce face cu pozele, eu doar fac poze, și dacă ceva îmi place, păstrez)
O relație psihologică cu arta
Acum trei ani am fost diagnosticat cu anxietate și depresie cronică. Spun asta public, poate ajută și pe alții să se uite puțin mai atent la ce au în cap și în suflet. Când sunt cu aparatul în mână, dispare tot. Nu mai sunt eu, devin invizibil, ca și cum ies din timp. Asta mă liniștește. Fotografia m-a scos din multe stări proaste, fără să vrea. N-a vindecat nimic, dar mi-a dat un motiv să ies din casă, să mă mișc, să privesc altfel lumea. E o formă de comunicare nonverbală care spune mai mult decât aș putea zice eu. În imagini, uneori, mă oglindesc prin alții. Asta îmi e terapia.
Subiectele care te inspiră
Îmi place să lucrez în zona “new topographics, a man altered landscape” – o fotografie de stradă care documentează peisajul modificat de om, fără să-l înfrumusețeze. Sunt atras de spațiile liminale, de locurile care par că n-au identitate clară, dar spun multe. Mă interesează relația dintre lumină și umbră, subiect și fundal, și mai ales urmele lăsate de oameni în spațiul urban. Caut banalul, golul, ceea ce pare lipsit de sens. În ultima vreme, mă inspiră cum natura începe să câștige teren în fața betonului, cum se insinuează și recuperează spațiul. E un fel de nou “new topographics” – natura care ia controlul, apoi oamenii care rămân martori.
Digital, pe film sau telefon?
Pentru mine, contează mai puțin cu ce fotografiezi. Telefon, digital sau film – toate sunt bune dacă reușești să surprinzi ceva sincer. Ceva care atinge. Suntem oameni, nu roboți, și avem nevoie de timp, de emoție, de o clipă în care totul se leagă firesc. Nu e despre aparat, e despre ce simți și cum traduci asta în imagine. În fotografie nu ștergi ce nu-ți convine, ci înveți să vezi, să aștepți, să simți când totul se așază. Uneori, e doar o secundă. Dar dacă o prinzi, ai spus totul.
Social media - dependență sau plăcere?
Social media e un dealer de iluzii. Îți dă un like, apoi îți cere sufletul. La început e plăcere, îți gâdilă orgoliul, te face să crezi că ești cineva. Dar devine rapid o capcană care îți roade încrederea și te lasă să-ți măsori valoarea în cifre goale. Te păcălește să plătești promovare, să joci după reguli scrise de nimeni, pentru toți. Și chiar și când câștigi, tot pierzi.
Pentru mine, ce contează s-a întâmplat offline. În tăceri scurte și priviri lungi, în oameni reali care m-au văzut fără filtru și m-au ținut minte pentru ce fac, nu pentru ce postez. Platformele astea n-au empatie, n-au timp pentru tine, doar îți consuma timpul. Folosește-le, dar nu le iubi. Cu like sau fără, adevărul nu e pe ecran. E în oameni. În colțuri de oraș. În lumina aia care cade fix cum trebuie. Acolo e tot.
Arta fotografică în viitorul AI
Inteligența artificială va ști să compună o imagine, să respecte reguli, să imite stiluri, să reproducă algoritmic emoția. Dar nu va înțelege niciodată ce înseamnă să trăiești momentul. Nu va ști ce înseamnă să taci în fața unei scene care te zguduie. Poate executa, dar nu poate simți. Cybermen din Doctor Who par eficienți, dar lipsiți complet de suflet. Așa e și cu AI-ul — îl programezi, dar nu simte. Și, dacă nici IVR-ul nu înțelege ce vrei când spui „vreau să vorbesc cu un operator”, de ce ne-am teme că un robot ar putea surprinde subtilitatea unei priviri pierdute într-o stație de autobuz?
AI-ul poate deveni unealtă, dar ține de noi cât de autentici vrem să fim. El oferă eficiență, dar nu conștiință. Poate reproduce un moment, dar nu poate trăi în el. Iar arta adevărată, mai ales fotografia, nu se face din setări. Se face din răbdare, observație, asumare și dintr-un sentiment pe care niciun cod nu-l poate înțelege.
Planuri
În două-trei luni vor fi primele fotografii printate. Poate și o expoziție. Deja las imagini prin oraș, format mic, cu mesaj clar. Vreau ceva mare, bine făcut. Nu mă grăbesc. Va apărea, dar mai durează.
Sfaturi pentru pasionații de foto
Ieși zilnic la fotografiat. Fă toate greșelile pe care le poți face — sunt esențiale pentru învățare. Cere feedback, dar nu-l lua personal; criticile dure pot fi cele mai valoroase dacă știi să le asculți. Explorează locuri în care alții nu se aventurează și vorbește cu oameni pe care alții îi ignoră. Ai încredere în intuiția ta — procesul fotografic este o călătorie lungă, nu un rezultat imediat. E ca un puzzle care prinde sens treptat, și, uneori, ca mitul lui Sisif: urci, cobori, dar continui. Fii răbdător. Uneori, cei mai duri critici pot deveni aliați, dacă reușești să treci dincolo de forma mesajului și să înțelegi fondul. Nu te opri. Fiecare pas e parte din povestea ta vizuală.
Dacă ar fi să faci mâine o serie nouă: ce subiect ai alege?
Aș face exact aceeași serie, același subiect, același oraș, aceleași locații — aceleași, aceleași, aceleași. Aș continua să repet pentru a transmite aceleași emoții, pentru a transforma banalitatea într-o formă de artă. Aș explora frumusețea din monotonia cotidianului, din locuri sau momente pe care majoritatea le-ar ignora. Repetiția devine ritm, iar în monotonie se ascunde sensul, iar "finding beauty in the banal" e idealul meu. Asta ar însemna să transform ceea ce părea neimportant în ceva profund, în ceva valoros.
De la cine ai învățat
Nu am avut profesori sau maeștri, nu am urmat cursuri de fotografie. Tot ce am învățat am învățat pe teren, pe stradă, din ceea ce vedeam în jur. M-am format în grupul New Topographics Photographers de pe Facebook, unde am devenit admin la un an după ce am urmărit cu atenție toate subiectele și calitatea imaginilor, echilibrul dintre subiect și fundal, de la mic la mare, de la minimalist la maximalist, de la culori vibrante, ca într-un film pozitiv, la alb-negru. Acolo am fost primit în perioada în care în România fotografia mea era criticată, acolo Valentin Rizvan m-a sprijinit, primindu-mă în grup și oferindu-mi rolul de administrator. Aprofundasem totul în tematica grupului, iar acolo m-am împrietenit și cu Piotr Skrzypek, un alt fotograf remarcabil din grup, care acum s-a axat pe portret și fashion. Ei au fost un punct esențial în dezvoltarea fotografiei mele.
Tot în acel loc am întâlnit cei mai buni oameni pe internet, acolo nu era loc de dispreț, ci pentru discuții și critici constructive, într-un spirit democratic, asemenea lui William Eggleston. Dacă o imagine nu era bună, o respingeam sau ajutam fotograful să obțină rezultate mai bune. Grupul se numește acum New Topographics Photographers and the Aesthetic of the Liminal Space, și îl recomand oricui vrea să exploreze acele tematici.
Fotografii de Dragoș Radu Dumitrescu
Însă, în paralel cu învățătura, am întâlnit și oameni răi, care mă criticau direct, spunându-mi „dar tu nu știi să fotografiezi?” sau care își permiteau să îmi ia imagini și să le modifice fără permisiune. Oamenii care „credeau” că mă ajută, fără să îmi ceară acordul, și care ulterior au ales să mă rănească prin zvonuri negative sau să mă „cancelleze”. Asemenea reacții le-am întâlnit și față de Dragoș Radu Dumitrescu, dar nu în sensul negativ în care mulți l-au portretizat. Dragoș este un om care a avut mereu grijă de mine. La început, când ieșeam împreună la fotografiat, mă observa cu atenție și, deși nu își scotea aparatul imediat, îmi urmărea cu interes felul în care abordam subiectele. Nu a fost un „test” în sensul formal al cuvântului, ci o observație atentă, o percepție mai profundă asupra mea, mai mult decât aș fi știut eu să exprim la vremea aceea.
După câteva luni, când a simțit că am ajuns la un anumit nivel de înțelegere, mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat respectul pentru imagine și subiect. Am învățat de la el cum să comunici cu subiectul, atât verbal cât și non-verbal, și cum să fii prezent în fiecare moment, fără a forța lucrurile. Am petrecut ore întregi alături de el pentru a obține o fotografie pe care mulți ar fi considerat-o „posed”, dar care era pur și simplu naturală, autentică.
De la Dragoș am învățat ce înseamnă cu adevărat să fii om, atât cu oamenii, cât și cu fotografia. Dragoș este un artist deosebit și, dacă vreodată voi realiza o carte foto sau o expoziție, va fi în memoria lui.
