Frumusețea nu este o formă de evadare și încă se găsește peste tot, chiar și în lumea asta a noastră marcată de războaie, inegalitate și abuzuri. Asta înseamnă că umanitatea stă încă în picioare, crede fotograful Florian Bachmeier.
Florian vine dintr-un orăsel din Bavaria, iar primele sale fotografii au fost făcute în timpul unei călătorii în România. La World Press Photo 2025 a prezentat proiectul Beyond the Trenches, despre viața de pe linia frontului ucrainean, despre existențele trăite la limită și despre copiii care s-au născut într-o lume a violenței.
„Fotografia poate anula distanțele. Un cadru, dacă este onest, poate genera o formă tăcută de empatie — nu milă, nu spectacol, ci o recunoaștere comună a faptului că suntem umani. Intimitatea asta, acea pauză în fluxul constant de informații, este ceea ce dă forță fotografiei”, spune Florian.
Timp de o lună, în Piața Universității din București au fost expuse lucrările câștigătorilor Concursului World Press Photo. Florian Bachmeier este unul dintre ei. Expoziția se încheie pe 2 iunie.
Etape importante în devenirea ta
Vin dintr-un orășel din Bavaria, în sudul Germaniei, înconjurat de munți, câmpuri și un anumit tip de liniște care, privind înapoi, mi-a oferit mult spațiu să observ lumea încă de mic. După liceu am plecat în Spania, unde am studiat fotografia și unde am încercat să trăiesc din asta — la început, fără prea mult succes. Întors în Germania, am studiat istorie la München, lucru care mi-a influențat profund felul în care înțeleg conflictul, puterea, identitatea, memoria — și, în cele din urmă, arta de a spune o poveste.
Cele mai importante momente din viața mea au fost adesea cele tăcute — de exemplu, perioada în care am lucrat pe tema tuberculozei în Moldova, o poveste tristă și adesea solitară. Sau munca din Ucraina, unde fotografiez de peste un deceniu — nu m-a format doar ca fotograf, m-a schimbat ca om. Intimitatea documentării pe termen lung m-a învățat cât de important este să rămâi, să asculți, să reziști tentației de a simplifica lucrurile complicate.
Un alt moment important a fost participarea mea la World Press Photo anul acesta. A adus, desigur, recunoaștere, dar mai ales un profund sentiment de comunitate și responsabilitate.
Când a apărut interesul pentru fotografie
Totul a pornit destul de intuitiv. Am fost mereu atras de liniște — de momentele care spun mai mult tocmai prin faptul că nu țipă. Cumva, am crescut în jurul camerelor foto și al fotografiei ca formă de artă, lucrând ca asistent foto în timpul liceului. În perioada în care studiam fotografia în Spania, am început să călătoresc și să port mereu o cameră cu mine — aproape instinctiv. Simțeam nevoia nu doar să documentez ce vedeam, ci și ceea ce simțeam dincolo de suprafața unui loc. Acolo am realizat că fotografia nu e doar despre imagini, ci despre prezență — și, poate chiar mai mult, despre absență.
Prima cameră foto. Primele fotografii
Prima mea cameră a fost o Minolta analog, cumpărată la mâna a doua. Țin minte că unele dintre primele imagini le-am făcut în România, într-o călătorie prin țară — fotografii despre vieți reconstruite în liniște, despre o greutate care încă plutea în aer. Era o încercare de conectare, deși nu înțelegeam pe deplin ce documentam. Dar a fost începutul a ceva esențial.
Momente cheie din formarea ta ca fotograf
Am învățat de la profesorii mei din școala de arte din Spania, în special de la David Artigas și de la Koldo Chamorro, care, într-un fel, a fost un mentor pentru mine. Dar, în mare parte, am învățat făcând. Greșind. Revenind. Și din cărți, plimbări lungi, conversații cu oameni ale căror povești erau mai mari decât a mea.
Munca din Ucraina, din 2014 încoace, a fost de asemenea fundamentală. Am rămas aproape de această țară în toate etapele ei — traumă, rezistență, transformare — și asta m-a învățat să încetinesc ritmul, să construiesc încredere, să mă concentrez pe esențial.
Cum s-a schimbat perspectiva ta asupra fotografiei
La începutul carierei, eram poate mai atras de lucrurile imediate. Acum sunt tot mai interesat de urme, de reziliență, de peisajul psihologic, de memorie, de tăceri, de traume moștenite. Pentru mine, fotografia este tot mai mult despre ce nu se vede, decât despre ce se vede.
Cum ți-a influențat contextul ultimilor 5 ani munca
Pandemia, revenirea războiului la scară largă în Europa, erodarea normelor democratice — toate acestea au accentuat totul. Nu mai e loc de comoditate.
Simt o mare responsabilitate să spun povești în profunzime, cu răbdare și etică. Ce e important pentru mine acum este să documentez fragilitatea lucrurilor pe care le consideram odinioară de la sine înțelese — casa, adevărul, copilăria. Vreau să fotografiez nu doar ce se întâmplă, ci și ce riscă să se piardă.
Misiunea unui fotojurnalist, mai ales în vremuri când democrația pare fragilă
Cred că misiunea unui fotojurnalist este să readucă complexitatea acolo unde ea este ștearsă. Într-o perioadă în care narațiunile sunt folosite ca arme și adevărul e distorsionat, datoria noastră este să insistăm pe nuanțe. Să încetinim privirea. Să ne amintim că întotdeauna există mai mult sub suprafață.
Nu suntem doar martori. Suntem și interpreți. Și avem responsabilitatea nu doar de a arăta lumea, ci și de a ne îngriji de felul în care ea este văzută.
Esența fotografiei, cea care reușește să miște oamenii până la schimbare
Fotografia poate anula distanțele. Un cadru, dacă este onest, poate genera o formă tăcută de empatie — nu milă, nu spectacol, ci o recunoaștere comună a faptului că suntem umani. Intimitatea asta, acea pauză în fluxul constant de informații, este ceea ce dă forță fotografiei.
„Dincolo de tranșee” - proiectul pe care l-ai prezentat la WPP
Proiectul nu este doar despre copiii din Ucraina care nu au cunoscut altceva decât războiul, ci despre viața de pe linia frontului, despre existențele trăite la limită. Dar da, faptul că sunt copii care s-au născut într-o lume modelată de violență, de deplasare, de incertitudine este poate cel mai dur aspect.
Și totuși, ce m-a impresionat cel mai mult nu a fost doar trauma lor, ci și puterea. Imaginația lor. Atunci când a fost posibil, am petrecut timp cu ei și cu familiile lor — ascultând, așteptând. Nu a fost doar despre a face o fotografie, ci despre a crea un spațiu în care imaginea să poată exista.
Povestea Anhelinei
Anhelina locuiește aproape de linia frontului, în estul Ucrainei. Cunoaște mai bine sunetul artileriei decât pe cel al clopoțelului de școală. Are șase ani și locuiește cu bunica ei într-un sat mic, nu departe de Harkiv. Este puternic traumatizată și suferă de anxietate. Mama ei este plecată în străinătate, pentru că în sate nu există locuri de muncă. Când am întâlnit-o, stătea pe patul ei, ca paralizată.
Reacțiile juriului și publicului
Reacțiile au fost copleșitoare, în cel mai frumos sens. Ce m-a atins cel mai mult au fost conversațiile personale — cu membri ai juriului, cu alți fotografi, cu oameni simpli. Asta a contat. Asta mi-am dorit — ca demnitatea și prezența acestor oameni să fie păstrate.
Ce te-a surprins la selecția de imagini de la World Press Photo din acest an
M-a surprins cât de tăcute erau multe dintre imagini. Nu mai puțin puternice — dar mai introspective. Am simțit, cumva, o mișcare colectivă spre un angajament mai profund. Cred că aceste imagini ne arată vulnerabilitatea, dar și capacitatea de a ne păsa. Că, în ciuda tuturor, încă ne uităm unii la alții. Încercăm să ne înțelegem.
Unde mai cauți frumusețe, zilele astea
Frumusețea nu e o formă de evadare. Și nici nu e greu de găsit — e peste tot, dacă te uiți cu adevărat. E dovada că, în cele mai grele locuri, ceva uman încă rezistă.
