Pentru T. O. Bobe, scrisul nu vine dintr-o nevoie. A început ca o formă de mimetism, pe la 12 ani: îi plăcea să citească, așa că a început și să scrie. Apoi, după facultate, scrisul a devenit un fel de datorie pentru încrederea primită. Dar de la o vreme, T. O. Bobe scrie pur și simplu cu plăcere. Ceea ce nu exclude munca și documentarea. Dar nici jocul și distracția.
T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa, a absolvit Facultatea de Litere, a fost secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter. Printre cărțile publicate se numără Bucla (1999), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (2004), Centrifuga (2005), Contorsionista (2011), Cartea neisprăvirii (2019). Este autorul cărților pentru copii Darul lui Moș Crăciun și Unde e Șosețica? și a semnat texte în mai multe volume colective.
"Am auzit mulți scriitori spunând că e mai greu să scrii pentru copii, pentru că trebuie să ții cont de modul lor de gândire. Cum n-am avut niciodată nevoie să îmbătrânesc ca să dau în mintea copiilor, fiindcă așa am fost de când mă știu, nu pot spune că aș fi avut din punctul ăsta de vedere foarte mari dificultăți", spune T. O. Bobe.
Povestim cu T. O. Bobe în continuare despre scris, literatura pentru copii și povești pentru oameni mari.
Cum ar începe un ghid de supraviețuire al scriitorului în România
„Din fericire, o să mori și n-o să-și aducă nimeni aminte de tine. Fiindcă, oricum, toate supraviețuirile cu farmec sunt ale lui Radu Cosașu. Dacă nu poți să trăiești, nu te preface, nu te mulțumi cu supraviețuirea.”
Privind în urmă: ce e cel mai important de știut
Nu e nimic important de știut. Dar așa, de dragul discuției, pot să identific câteva momente de ruptură. Unul ar fi pe la 12 ani, când, din amor pentru o colegă de clasă m-am apucat să fac mișcare și, dintr-un băiat dolofan, am ajuns un inter dreapta de bază în echipa de handbal a școlii.
Altul, întins pe vreo trei ani, a fost când am tot picat la admitere și, în timp ce lucram în Portul Constanța, am apucat să citesc mult mai mult și mai divers decât aș fi făcut-o dacă intram din prima la facultate.
Alt moment, întins, la fel, pe vreo câțiva ani, a fost cel al efervescenței din timpul cenaclurilor studențești, al întâlnirilor de atunci cu Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Cezar Paul-Bădescu, Simona Sora, Cristian Popescu și mulți, mulți alții. A fost, pe urmă, sfârșitul anilor 90, când am lucrat pentru ProTV într-o gașcă de oameni foarte, foarte mișto.
Apoi, rezidența de nouă luni din 2003 și 2004 la Akademie Schloss Solitude, când am scris Cum mi-am petrecut vacanța de vară, prima mea carte de proză. După care n-aș zice că au fost mari momente de cotitură, deși nu mă mai recunosc foarte bine nici în cel care eram prin 2010-2015. Însă chiar și schimbările astea sunt destul de superficiale, fiindcă ultima matrioșcă din mine rămâne tot băiatul grăsuț care la miuțele de pe stradă stătea aproape tot timpul în poartă.
Din ce nevoie pornește scrisul
Adevărul e că nu simt nici o nevoie să scriu. Și niciodată n-am avut nevoia asta, așa cum am auzit la alți oameni că au nevoie să se exprime. Pe la 12 ani, cînd am făcut primele versulețe, a fost ca s-o vrăjesc pe Mădălina. Da, știu, îmi dau seama că sună ca din secolul 17, dar asta-i situația. Pe urmă cred că a fost din mimetism. Pentru că îmi plăcea să citesc, am început să și scriu, așa cum copiii care se uită mult la un sport, ajung să-l și practice.
Ceva mai târziu, după terminarea facultății, cred că mă simțeam dator față de oamenii care mă lăudaseră prin cenacluri, că încercam să-mi plătesc datoria de încredere în mine. Și nu că mi-aș fi plătit-o între timp, însă în ultima vreme nu mă mai gândesc la asta. În ultimele luni, atunci când s-a întâmplat să scriu, și s-a întâmplat mai mult ca de obicei, am scris în primul rând ca să mă distrez. Ceea ce n-a exclus munca, dar cred că a fost prima dată în viață când am scris efectiv cu plăcere, chiar dacă asta a însemnat să nu scriu mai mult de o jumătate de pagină sau o pagină pe zi, de-a lungul câtorva ore, după destul de multă documentare.
Procesul tău de scris
A fost diferit la fiecare carte. Am scris cea mai mare parte din Bucla în cel mult o lună, apoi am mai scos câteva texte din ea și am mai adăugat câteva, însă n-am revenit asupra lor foarte mult. Pentru Cum mi-am petrecut vacanța de vară am lucrat foarte intens, de-a lungul câtorva luni. În ultima lună și jumătate scriam câte opt-zece ore pe zi, apoi reciteam și făceam unele retușuri în weekend, când scriam ceva mai puțin.
Pentru Contorsionista am avut multe variante la diverse fragmente din ea. Nu era propriu-zis editare, corectare, ci scris de la capăt al câte unui fragment. La Cartea neisprăvirii a durat destul de mult montajul ei. Sau a fost ceva mai dificil montajul decât scrisul propriu-zis. Iar Biletele de sinugaș au fost scrise tot într-o lună, la fel ca Bucla.
Contextul în care te-ai îndreptat spre zona cărților pentru copii
N-aș spune că m-am îndreptat spre zona asta. Am publicat doar două cărți pentru copii, una în 2003, iar alta acum câteva săptămâni și, de fiecare dată, a fost vorba de un impuls extern. Mai întâi a fost o solicitare din partea editurii Humanitas, și așa a apărut Darul lui Moș Crăciun, apoi a fost o solicitare a lui Florin Bican, pentru volumul colectiv Bookătăria de texte și imagini, acolo unde a apărut prima dată povestea cu Șosețica.
A fost vorba de o rugăminte a lui Florin Bican, adresată mai multor scriitori, cândva pe la sfârșitul lui 2008 sau începutul lui 2009. Din ce-mi aduc aminte, Stela Lie voia să încurajeze apariția unui nou val de ilustratori (care a și apărut între timp), dar problema era că aceștia nu aveau texte pe care să demonstreze că le pot ilustra. Cum Florin Bican cunoștea mai bine lumea scriitoricească, el a fost cel care a făcut rost de scriitorii dispuși să scrie ceva pentru copii, iar printre ei s-a întâmplat să fiu și eu.
Cum te-ai gândit la Șosețica
Ideea nu mai știu cum mi-a venit, tot ce știu e că am vrut să evit imaginarul animalier, atât de prezent în cărțile pentru copii. Cum pentru universul lor cunoscut nu rămâneau foarte multe, m-am oprit la o cameră dezordonată, unde aveam nevoie de un erou care să-și dorească ceva. Cu siguranță că puteam găsi și alte variante, dar prima care mi-a venit în minte a fost o șosetă care nu-și putea dori altceva decât să-și găsească perechea. Așa a apărut acest mini-quest, construit deopotrivă pe schema poveștilor clasice și a filmelor de Hollywood, în care eroina are câțiva sidekickers, Popa de Pică, Cureaua Bună Elastică de Mers Undeva și Doamna Păpușă, care o ajută să-și găsească și să-și recupereze sora geamănă, pe care o cheamă, evident, tot Șosețica.
Ce are special literatura pentru copii?
Am auzit mulți scriitori spunând că e mai greu să scrii pentru copii, pentru că trebuie să ții cont de modul lor de gândire. Cum n-am avut niciodată nevoie să îmbătrânesc ca să dau în mintea copiilor, fiindcă așa am fost de când mă știu, nu pot spune că aș fi avut din punctul ăsta de vedere foarte mari dificultăți. Îmi place mult să mă joc în scris, o fac mereu, la diverse niveluri, și când scriu pentru oamenii mari, așa că a fost OK și cu Șosețica. Și sunt sigur că o să se distreze și ei când o să le-o citească fie copiilor, fie nepoților, fie stră-stră-nepoților lor.
Poveștile care te-au fascinat în copilărie
Of! Cine mai știe care și câte au fost? Adevărul e că m-au fascinat toate, nu știu să mă fi plictisit vreuna vreodată. Și nu e vorba doar de povești. Pe la trei ani recitam, cu lacrimi pe obraji, Cățelușul șchiop, tot pe la vârsta aia m-am întâlnit prima dată și cu Apolodor, am citit de nu mai țin minte câte ori Aventurile baronului Münchhausen și, așa cum am mai spus, Tartarin din Tarascon. Deși din registre diferite, îmi plăceau la fel de mult și Motanul încălțat, și Lebedele a lui Hans Christian Andersen. Dar tot ca pe o poveste percepeam și Muma lui Ștefan cel Mare, fiindcă o aveam, la fel ca pe multe altele, ilustrată pe un diafilm.
La ce lucrezi acum
La un frumos roman pentru adulții suficient de deștepți cât să rămână copii la cap și suficient de bătrâni cât să mai știe ce înseamnă ironia tandră, intitulat simplu, dar sugestiv, Bășinoteca domnului Santiago Mendoza.
Trei recomandări de lectură pentru cititorii IQads, adulți & copii
William Shakespeare - Visul unei nopți de vară
I.L. Caragiale - Calul Dracului
Stephen Fry - Mythos
