Artistul Nairam.Marian Văsii și-a deschis publicului pentru prima dată studioul personal, ca parte a unei expoziții concept care celebrează vulnerabilitatea, intimitatea și arta ca formă de vindecare colectivă. Așa cum muzicienii fac albume, el alege să facă expoziții conceptuale an de an. Locul de desfășurare, printre nori, la Art Cloud 8 Rooftop Studio.
"Publicul se va confrunta cu ceva sincer și viu. Nu e despre lumini bune și spații imaculate. E despre umanitate, despre frigiderul din colț, despre păturile îndesate pe pat. E un haos controlat, o invitație într-un alt fel de galerie – una cu suflet, miros de cafea și fereastră spre realitate. Încercați să nu judecați praful. El vine cu poveste", spune el.
Nairam militează pentru trăiri autentice, și afișarea EU-lui indivdual, fără ocolișuri, ca practică a mersului lumii, sau a roții universale. Pentru punerea împreună a oamenilor, dincolo de opiniile divergente și de ecrane. Oamenii? Suntem superbi și în putrefacție, spune Nairam, iar arta lui vine să bată în cuie pentru totdeauna forma continuă a lui “a fi” cu tot ce avem real în noi.
Cum e atunci când îți deschizi studioul publicului?
Salutare! și bine ați venit în studioul unui vis nebun: eu, arta și frigiderul meu mic. E fascinant, e nou, întrețesut cu emoții de tot felul, e personal, autentic și intim, e bucurie. Acum fiecare este îndreptățit să manifeste și să-și săvârșească arta după cum îi este cu bucurie. Pentru mine bucurie este ca cineva să-ți ofere din timpul său spre a observa cum ți-ai modelat timpul artistic.
Alegerea mea este să fiu autentic, fără perdea, deschis acestui pod imaginar între artă, artist și public, în care artistul este definitiv un om care are o masă pe care mănâncă, un vas de toaletă la fel cu cel al căruia îi pășește pragul și chiar aceeași marcă de pastă - de dinți de exemplu. Aici dorm, aici lucrez, aici mă spăl- repeat.
Arta e muncă, e meserie, e studiu, iar viața unui artist poate fi egală cu a oricui sau mai grea pe alocuri din lipsa stabilității financiare. Este necesară amintirea secvenței în care Charlie Chaplin își mănâncă șireturile de foame? Puse în același context, artă - artist, public, conexiunile create capătă altă valoare umană și tot pe calapodul acestui context, lucrările pot fi înțelese diferit.
Expoziția de la Art Cloud 8 Rooftop Studio
O bombă comprimată în 16 mp. 38 de lucrări – grafică și pictură pe pânză – care adună trei ani din viața mea, tehnici diferite, dar unite prin aceeași fibră: eu. Publicul se va confrunta cu ceva sincer și viu. Nu e despre lumini bune și spații imaculate. E despre umanitate, despre frigiderul din colț, despre păturile îndesate pe pat. E un haos controlat, o invitație într-un alt fel de galerie – una cu suflet, miros de cafea și fereastră spre realitate. Încercați să nu judecați praful. El vine cu poveste.
Expoziția este o surpriză și pentru mine, în sensul în care am putea presupune că un artist nu duce lipsă de imaginație. Într-o răsuflare s-au legat / spânzurat lucrările de pereți, lucrări de grafică și pictură pe pânză, reunind ultimii trei ani de activitate, tehnici, abordări și direcții diferite unite de propriul stil. Intenția fiind ca acest tip de experiență inedită să o putem transforma în “normalitate”. Curioasă treabă nu?
Arta și realitatea
Artistul nu doar că e conectat. E în priză continuă. Doar că uneori simte prea mult și se arde - și o spun din experiență. Nu mă pot exprima în numele altora, dar știu că pentru mine arta a devenit un mecanism de supraviețuire. Trăim într-o societate care ne vrea funcționali, liniari, previzibili.
Artistul e o anomalie necesară. Într-un colaps social, artistul e primul sacrificat, căci pare „neproductiv”. Și totuși, noi suntem cei care ținem oglinda în fața lumii. Uneori crăpată. Alteori murdară. Dar tot oglindă. Dar mai înainte de toate sunt om cu și de acțiune, autenticitatea reprezentând reflectarea totală a valorilor personale în tot ce întreprind. De la teme lgbt, ispite, consumerismul care ne-a consumat, climă, politică, educație sexuală la teme legate de abandon și lăcomie, îmi desfășor opiniile criptate în culori, tonuri și nuanțe.
Arta ca formă de vindecare
Arta nu e un pansament. E bisturiul. Taie adânc, dar scoate puroiul. A vindeca nu înseamnă să ascunzi. Înseamnă să vezi, să simți, să exprimi. Dacă noi suntem vibrație, atunci arta e rezonanță. Culoare, sunet, textură – toate sunt ecouri ale unor traume, iubiri, pierderi. Unele lucrări nasc zâmbete, altele declanșează plânsul. Ambele sunt dovezi de viață.
Deci da, arta vindecă. Nu ca un medicament, ci ca un duș rece după o zi de vară în care ai uitat cine ești. De ce unii oameni vibrează la anumite culori, gusturi, mirosuri, forme etc.? Fie că scrii o listă de cumpărături pe plicul unei facturi sau pictezi toată noaptea, tot manifestare este. Așadar: mai multă artă – mai multă vindecare. Hai să creăm!
Cu ce vulnerabilități te-ai confruntat până acum ca artist?
O viață duplicitară care m-a costat trei ture de burnout.
Stigmatizare chiar și în sânul familiei – deși intențiile lor erau realiste și, poate, chiar protectoare. Tot doare, însă, să-ți construiești visul pe neîncrederea celor care, în definitiv, te vor „așezat”: cu meserie, cu casă, cu tot pachetul Visului Românesc. Am plecat de acasă dintr-un oraș mic, unde talentul mai însemna ceva. Dar prea puțin pentru „cocalari”.
După un an de Literatură la Iași – o acoladă elegantă dar strâmtă – am ajuns într-un oraș mare, unde stigmatizarea s-a mutat din familie în interviurile de angajare. Mă întrebau despre „gradul de încredere și respectare a programului” – căci, ce să vezi, eram absolvent de UNArte. Și, desigur, noi, ăștia de la Arte, suntem boemi, sensibili, „cu capul în nori” – adică nepractici. Câți recruteri înțeleg, de fapt, ce înseamnă o școală vocațională? La UNArte – și da, am ajuns să spun „pe vremea mea” – ziua începea în atelier, de dimineață până după prânz, și continua până seara târziu cu cursuri, colocvii, seminarii, pe Strada General Constantin Budișteanu. Da, facultatea era de stat, dar materialele, consumabilele, cărțile, printurile – toate scoteau banii din buzunar.
La primul job pictam fețe de copii la spațiul de joacă. Apoi au urmat 10 ani de preocupare în industriile creative: organizare de evenimente, social media, PR. Interviuri însoțite de anxietate, mâini reci și priviri care căutau „seriozitatea”. În paralel, nu am lăsat arta. Nici teatrul. Le-am dus cu mine, în ore puține de somn și proiecte fără aer. Am plecat să devin „ceva”. M-am pierdut, pentru că, dacă nu ai job, nu plătești chiria. Acum m-am întors la mine, dipus să cresc visul cu care îmi sunt dator.
Arta în 2025: cum ne dăm seama ce e real și ce e fake?
Sau cum pui arta sub decizia scroll-ului, nu? Important e cum văd, aspiră și rezonează oamenii cu arta în 2025. E un câmp de luptă. Real vs fake. AI vs suflet. Like vs simțire. Arta rămâne, totuși, una dintre puținele forme de rezistență. E colțul în care umanitatea se mai poate uita la sine fără mască. Da, suntem invadați de conținut, dar diferența se simte – chiar și printre emoji-uri. Arta adevărată nu te manipulează, te atinge. Iar în haosul digital, adevărul artistic e mai rar și, tocmai de aceea, mai prețios.
Rolul artei este, mai mult ca oricând, un catalizator al emoțiilor. O invitație la sensibilitate. La umanitate! Vibrația artei facilitează comunicarea între suflete. Acum e momentul să creăm punți reale între artiști și între oameni, pentru a ne înțelege, pentru a construi, pentru a menține energia și jocul creativ sus. Arta a fost și rămâne un observator implicat marcând prin coduri sau cu mesajul la vedere, arta pune sub critică vanitatea omului purtând lupa propriei vanități, fiind martoră cu drept de semnătură la facerea istorie. Dacă acum se scrie Istoria Realității Augmentate, Fake, AI etc. - soarele e mare și ne încape, de noi artiștii ține cum ne scriem istoria de aici și cum o lăsăm generațiilor. Cred că fix acest punct de cotitură ascunde un mare potențial și fără precedent.
Ce teme te preocupă
Tot ce doare și trece neobservat: abandonul, consumerismul care ne consumă, lăcomia, identitatea, sexualitatea, frica, politica, educația care lipsește și iubirea care ne salvează. Picturile mele sunt manifeste mute. Strigă fără să urle De ce Artă? Pentru că asta am dorit dinainte de la mine, pentru dat-ul din veacuri, pentru scriitură, pentru educație, pentru empatie, pentru că suntem aici și trăim ori supraviețuim (încă), pentru catharsis, din dragoste pură, nebunie, credință și căință!”.
Nu reinventez roata – o las să se învârtă pentru a-i asculta ecoul și a-l transpune pe hârtie. Întrucât nu creez spectacol, ci creez contexte de întâlnire prin arta mea. În fond, arta mea nu cere aplauze. Cere timp. Privire. Gând. Și poate, o schimbare. Pentru că, la rândul meu: „Ăsta sunt. Asta simt. Atât.” Pe scenă sau în spații expoziționale, în culori, zgârieturi sau instalații, rămân acel copil care se joacă curios, imperfect, reactiv.
Un sfat pentru artiștii aflați la început
Te poți abate de la drum – dar adună-te cu credință în tine.
Studiază, studiază studiază. Compară-te doar cu tine, cel de ieri. Crește riguros asemenea unui campon, și-ți vei aparține. Am învățat că jocul de dragul jocului poate genera perspective noi, sinapse noi, neuroni noi – hai că e bine! Cine zicea că artiștii sunt "duși cu capul" habar n-are cât de performativ e mecanismul nostru de supraviețuire mintală. Am învățat și că ești considerat „degeaba” prin viață dacă ești diferit de sistem, dacă nu pupi, dacă ai opinii.
Dar ia uite, tinere: nu ai nimic de pierdut. Ești deja pierdut din perspectiva societății. Și tocmai din punctul ăsta poți deveni orice.De asemenea am învățat că fiecare are un nume – medic, avocat, artist, fotograf, lăcătuș. Bine-ar fi să și-l crească. Arta nu e un moft. E viclenie, obsesie, identitate, viață. E iubirea de dincolo, cea după care urlăm de la primul "Aaaaa" la naștere. Este un dar. Este un dat. Și este responsabilitatea noastră să-l dăm mai departe.
Anxietăți sociale, înstrăinare, ecrane
Nu e greu de imaginat că, înainte să fim locuiți de ecrane, oamenii se priveau mai mult. Poate pentru că nici nu aveau „prea multe de ales”. Iar în memoria colectivă a multora dintre noi există o bătrână – sau un bătrân – care „scana” cu privirea pe cineva și știa instant dacă e om bun sau nu. Această metaputere – de a simți vibrația unui om, de a-i înțelege privirea, tonul vocii, respirația, tremurul mâinii – fără școală, fără cursuri de „profiling”, doar prin viață trăită printre oameni... azi s-a pierdut. N-avem timp. Ne place să dăm vina pe sistem, pe educație, pe corupție, pe tot ce e-n afară, dar când a fost ultima oară când ne-am întrebat, simplu: Când am fost EU, fără să vreau să demonstrez nimic?
Acum, totul se varsă într-o oală sub presiune numită Social Media. Acolo ne coacem pe fast burn: vanitățile, frustrările, ipocrizia, neajunsurile, dorințe de epatare, avataruri false, personaje construite din lipsă de sine sau din prea multă visare. Și da, există grupuri, cluburi de carte, activități pentru introverți, extroverți, anxioși, fericiți, în doliu, în burnout, în vacanță. Piața are oferte pentru toate. Dar pentru acestea OAMENII – se cunosc pe ei cu adevărat? Cu asumare? Cu acceptare? Știu ce-i reprezintă, ce-i mișcă, ce le dă sens? Dacă da, atunci singura variabilă care mai rămâne e motivația.
Dacă nu, măcar hai să ne recunoaștem pierduți – măcar de acolo se poate reconstrui. La #Colectiv a trosnit ceva. În pandemie, ruptura dintre noi era deja o „virtute”, o mândrie națională. Azi, prăpastia e normalitate. Dar hai să ne imaginăm: putem, măcar pentru două ore, să ne privim fără mască? Să ne ascultăm fără vanitate? Omul, spunea Pascal, e “o trestie cugetătoare”. Un univers în mișcare. Cu nervi, emoții, nevoi, frici, dor. Și printre cele mai profunde nevoi se află una uitată: nevoia de a fi văzut. Văzut cu adevărat. Nu doar dat tag, atenție! Și dacă ne întoarcem la istorie, vedem: omul a făcut ORICE ca să fie validat. De la inventarea religiei, la arta murală din peșteri, la postările de azi cu #blessed și #nofilter. Așa că nu-i greu să tragem o concluzie tăioasă: Oriunde ai pune degetul pe calendar, străpungi o traumă.
Dar tot în acest exercițiu de imaginație, mai pot visa la ceva: Să fim capabili, ca specie, să ne oprim. Să ne privim. Să nu mai otrăvim echilibrul OM – NATURĂ cu etichete precum: culoare, naționalitate, orientare sexuală, apartenență. Să ieșim din logica bolnavă a lui „noi și ei”. De ce minte omul? Pentru că e reactiv. Pentru că s-a învățat să se mintă pe sine, ca să fie acceptat. Dar eu – aleg să cred în NOI. În noi, oamenii. Suntem superbi. Chiar și în putrefacție, tot învățăm ceva sau pentru simplul fapt că mai avem și plastic shiny în noi. Nu e greu de imaginat că, dacă tot continuăm așa, o să ne sfâșiem ca fiarele, prin păduri, cu ecranele în dinți. Dar poate că până atunci –înțelegem că soluția este ÎMPREUNĂ.
La ce lucrezi în prezent
Artiștii muzicali gândesc în termeni de „album”. Eu, în schimb, gândesc o colecție pe an – fie că este vorba despre pictură, grafică, instalație sau multimedia. Fiecare colecție pornește de la un concept, un mesaj sau un punct de studiu, în funcție de ceea ce doresc să exprim în acel moment. Ceea ce mă definește este promisiunea de a aduce ceva nou în fiecare an, de a mă reinventa fără a trăda continuitatea. Este esențial ca noua colecție să se distingă clar de cea precedentă, dar și să fie suficient de flexibilă încât să poată fi declinată în multiple forme: de la expoziție personală la participări de grup, de la obiecte artistice la instalații, de la evenimente imersive la lucrări pentru simeză – și invers. Această flexibilitate îmi permite să jonglez cu colecția anuală pe tot parcursul anului, în diverse formate și contexte.
Asemenea unui album muzical, în care o piesă o pune în valoare pe alta, așa și în colecțiile mele, există lucrări mai puternice și altele mai „modeste”, dar toate joacă un rol în ansamblu. Colecția “Nu toate găurile sunt negre” este, de departe, cea în care simt că mi-am sedimentat stilul – de la raportul scenografic la acel „ceva” recognoscibil care, cred eu, mă definește. Este prima colecție în care simt că mă recunosc cu adevărat ca artist, și în care publicul poate intra în rezonanță cu intenția și cuvântul meu vizual.
În prezent, expoziția din intimitatea studioului meu continuă această direcție și afirmă stilul dobândit, fiind un spațiu viu de dialog între trecutul și viitorul creației mele. Și mai pregătesc o surpriză faină pentru la toamnă. Stay Tuned!
