Dean C.K. Cox este jurnalist, fotograf documentarist și formator media cu peste trei decenii de experiență în presa internațională, educație jurnalistică și producție multimedia. A lucrat în peste 50 de țări din Europa Centrală și de Est, Asia Centrală, Caucaz, Europa de Vest, Hong Kong și Statele Unite. Se pare că a trăit totul, a făcut totul, de la a fi martor la atacurile din 11 Septembrie până la autobuze deturnate și violență pe străzile din Kârgâzstan.
"Prima mea misiune pentru Associated Press în Miami a implicat deturnarea unui autobuz școlar plin de copii autiști - în a doua mea zi de muncă. Bărbatul din autobuz a amenințat că îl va arunca în aer. Poliția a luat cu asalt vehiculul și l-a împușcat mortal. Am ratat momentul - s-a întâmplat atât de repede - și asta m-a învățat o lecție crucială: fii pregătit în orice moment", spune Dean.
Pe lângă activitatea sa academică, Dean C.K. Cox și-a construit o carieră solidă ca fotojurnalist independent și producător multimedia, colaborând cu publicații prestigioase precum The New York Times, The Washington Post, BBC, The Financial Times, Bloomberg News, Geo, Time, Vogue Italia și Le Monde.
Dean este prezent anul acesta la Bucharest Photofest, care se va desfășura între 10 și 19 octombrie, cu tema Legacy. Până atunci, povestim cu Dean despre fotografie, jurnalism și vremurile tulburate în care trăim.
Cum ai descoperit fotografia
Bunicul meu din partea mamei și tatăl meu făceau des fotografii în vacanțe sau prin casă, în Germania anilor ’70. Era perioada fotografiei pe film. Când aveam vreo 8-9 ani, bunicul mi-a dăruit un aparat Kodak mic, cu film de tip 110. Fotografiile nu ieșeau foarte clare, dar era amuzant. Nu vedeam niciodată negativele – duceam filmul la developat și o săptămână mai târziu primeam un teanc de poze.
În aceeași perioadă, tatăl meu fotografia mult pe film alb-negru, developa și mărea singur pozele într-un laborator foto, unde mergeam uneori cu el. Dar adevăratul interes pentru fotografie a apărut după ce m-am mutat în SUA, în 1980, când am primit de Crăciun o cameră Pentax K1000 – un aparat clasic pentru începători. Am început să fac fotografie de stradă, alb-negru, de plăcere. Cred că mai am și azi unele dintre acele negative în arhivă.
Citeam și National Geographic în copilărie – fotografiile din locuri îndepărtate și culturi diferite m-au fascinat și inspirat.
Cele mai intense momente din cariera ta de fotojurnalist
Sunt multe. Prima mea misiune pentru Associated Press în Miami a fost o deturnare de autobuz școlar cu copii autiști – în a doua mea zi de lucru. Atacatorul a fost împușcat mortal de poliție, dar am ratat momentul. A fost prima lecție: trebuie să fii mereu pregătit, pentru că totul se poate întâmpla într-o fracțiune de secundă.
În Osh, Kârgâzstan, am fost prins în conflicte etnice între kârgâzi și uzbeci. Am fost lovit, amenințat cu moartea, chiar și împușcat. A fost una dintre puținele dăți când a trebuit să mă retrag. Poliția nu ne-a ajutat. A fost un șoc – cum ura poate transforma oameni altfel calzi și ospitalieri.
O experiență profund emoțională a fost în sudul Belarusului, într-un azil izolat pentru copii cu dizabilități grave. Mi s-a spus că nu era un loc în care copiii trăiau, ci unul în care mureau. A fost copleșitor. Nu am putut fotografia în prima zi. Am ajutat voluntarii. Abia după două zile am fost gata să revin cu aparatul și să documentez. Acea experiență mi-a reamintit: este în regulă să fii un jurnalist cu empatie. Și că documentarea adevărului nu este doar o meserie — este o responsabilitate umană
Au fost momente când ai vrut să renunți?
Nu sunt un fotograf de război dedicat, dar am fost în situații periculoase. În Kârgâzstan am fost nevoit să mă retrag. Dar, de regulă, când intră în funcțiune „modul jurnalistic”, devin complet concentrat. Da, am fost reținut, agresat, amenințat, chiar și mușcat de câini sau lovit de cai. Echipament distrus, intoxicații alimentare, căderi de pe clădiri – s-a întâmplat.
Dar e treaba mea să aduc pozele. Editorii vor rezultate, nu scuze. Așa că mereu caut unghiuri bune, dar sigure.
Rolul fotografiei în era AI
Fotografiile creează reacții instantanee. Imaginile iconice rămân întipărite în memorie. O poză te poate face să râzi, să plângi sau să acționezi. Video-ul e rapid; fotografia îți dă timp să simți.
Da, tehnologia complică lucrurile. Dar există inițiative ca Content Authenticity Initiative care încearcă să recâștige încrederea publicului. Avem nevoie de imagini sincere, poate mai mult ca oricând.
11 septembrie
Eram în redacția CBS News când s-a prăbușit primul avion. Am început imediat să scriu știri. Când al doilea avion a lovit, am înțeles că nu e accident, ci un atac.
Manhattan a fost închis, nu am putut ajunge acasă să-mi iau aparatul. Am dormit puțin, am coordonat echipe. Când am ajuns la fața locului, totul era devastat. Mirosul arderii m-a urmărit zile întregi.
Am aflat apoi că un prieten apropiat a murit acolo. Inițial, am blocat emoțiile. Apoi, când focusul s-a mutat de la distrugere la reziliență, am avut timp să reflectez.
Cât de importantă e școala în fotografie
Poți învăța singur să folosești o cameră – greșind și exersând. Dar, în funcție de ce vrei să faci, poate fi nevoie de studii sau mentorat. Pentru artă – cunoștințe de istorie, producție artistică și business. Pentru jurnalism – o diplomă în jurnalism e esențială. Pentru portrete – un stagiu cu un profesionist ajută enorm.
Camera e doar o unealtă. Specializarea cere mai mult.
Cum vezi lumea în 2025
Lumea devine tot mai polarizată. Mulți caută doar informații care le confirmă convingerile. Din păcate, încrederea în presa serioasă a scăzut, iar social media agravează situația.
Dar există încă publicații, mari și mici, care fac jurnalism de calitate. Trebuie doar să le căutăm – podcasturi, newslettere, jurnaliști independenți. Informația există, dar cere efort să o găsești.
Ce țară te-a marcat cel mai mult?
Probabil Coreea de Nord – pentru că nu poți lucra liber ca jurnalist. Totul e controlat. Nu știi ce e real sau nu. Vizual e fascinant. Jurnalistic – extrem de dificil.
Am fost acolo cu studenții și în paralel am colaborat cu o agenție foto. Voiam imagini cu militari, tehnologie, viață de zi cu zi – exact ce ni s-a spus că nu avem voie. A fost un joc de-a șoarecele și pisica. Uneori reușeam, alteori nu. Nu mi-au verificat niciodată pozele – poate din respect, poate din tăcuta lor rezistență. Nu știu.
Aș vrea să mă întorc pentru un proiect mai amplu.
Experiența din România
Mi-a plăcut România încă de la prima vizită, în 1999, când am venit pentru eclipsa totală. Am revenit de multe ori – mai ales în București, dar și în zonele de dincolo de Carpați. E o țară cu istorie, cultură, oameni calzi, mâncare bună. Mă bucur mereu când mă întorc.
