Pe 15 noiembrie, spectacolul Oamenii Dreptății revine la București, în Aula Politehnicii, cu o nouă ediție dedicată poveștilor care transformă vulnerabilitatea în forță și neputința în acțiune. Pe scenă vor urca profesioniști din justiție, jurnaliști, activiști și artiști care vor vorbi despre dreptate așa cum se trăiește ea, nu doar cum se definește.
Printre oamenii din echipa care face posibil acest spectacol se numără și Loredana Bertișan-Pop, „community architect” și consultant în politici media, implicată de peste zece ani în proiecte care aduc educația și conversațiile civice mai aproape de comunități. Parte din echipa de producție a Oamenilor Dreptății și autoare a newsletterului despre educație cumtrebuie.substack.com, Loredana crede că grija pentru comunitățile mici poate schimba fața României și că o poveste spusă onest, la momentul potrivit, poate face mai mult decât o mie de discursuri.
Cum te prezinți când nu încape tot ce faci într-un singur titlu
Încep bine acest interviu, cu răspunsul „habar nu am”. (râde) De când mă știu am avut zero interes pentru funcții sau titulaturi, de asta îmi e foarte greu să mă prezint. Ca profesie acum sunt consultant internațional pe politici media, dar zi de zi fac multe lucruri care se intersectează cu o mulțime de domenii. Am co-fondat un ONG cu care de peste zece ani sprijinim educația în zonele din România în care nu e nici fancy, nici comod să faci asta, am fost cadru didactic în universitar, țin ateliere și pentru copii, și pentru ONGiști pe teme diverse, scriu un newsletter lunar, sprijin acolo unde este nevoie. De profesie, om care se consumă foarte tare să facă bine, dar care se confruntă cu multe lucruri în acest proces.
Parte din echipa Oamenii Dreptății
Sunt absolventă a programului de leadership pentru juriști Leaders for Justice (LfJ), al cărui manager este fondatorul spectacolului Oamenii Dreptății. Cred că inițial Doru Toma, căci despre el este vorba, m-a invitat în călătoria asta pentru dualitatea mea, că am absolvit și practicat Jurnalismul și am și formare de jurist, deci puteam să aduc în echipă două lucruri diferite, dar care se completează. Vorbeam practic două limbi, și cea pentru juriști, și aia pentru publicul larg. Am acceptat pentru că eu datorită unui discurs de pe scena OD am aplicat de fapt la programul de leadership. Era povestea Andreei Trandafir (Ciortan pe vremea aia), despre educație și ce mai înseamnă dreptul ăsta când nu ne pasă de el cu adevărat - am zis atunci că trebuie musai să cunosc comunitatea LfJ. Restul a curs natural cumva.
De rămas, am rămas mai ales pentru că ce spunem cu spectacolul ăsta este că nu trebuie să fii „cineva” cunoscut de societate ca să ai o voce. Aducem pe scenă mulți oameni care nu sunt persoane publice, dar care au atâtea lucruri valoroase de împărtășit. De asemenea, am valorizat foarte tare faptul că din 2024 am început să mergem cu spectacolul și în alte zone din țară. Eu m-am mutat în județul Suceava în 2022 și am simțit că este nevoie de acest format dincolo de granița capitalei. Oamenii trebuie sprijiniți să crească, să se simtă valoroși, să își pună întrebări indiferent de unde stau ei pe hartă.
Unde este nevoie de tine, cu ce te ocupi atunci când nu coordonezi OD
Cel mai des sunt de găsit în satul Vatra Moldoviței din județul Suceava. De aici, alături de soțul meu Saul și o mână de voluntari organizăm o mulțime de proiecte pentru comunitate. Prin micul nostru ONG încercăm să schimbăm lumea la nord-est, prin educație și artă.
Ce înseamnă să faci un show de storytelling despre dreptate în post-adevăr
Înseamnă aer curat. Cred că e tare valoros să ne dăm spațiu pentru conversație, măcar două ore pe an să facem acest exercițiu de a asculta activ, nu doar de a auzi, niște lucruri trăite de oameni în viețile sau profesiile lor pentru că ele, personale cum sunt, ne influențează și pe noi în societate. N-am priceput niciodată ideea că dacă mie ca om îmi e bine, nu mai contează că în jurul meu se întâmplă tot felul de lucruri. Degeaba ai tu bani, averi și așa mai departe, dacă medicii din spitalele la care ajungi sunt extenuați, dacă profesorii care-ți educă copilul ajung acolo prin corupție nu pe merit, dacă permisele de conducere se dau aiurea și șoselele sunt capcane. Înțelegi ce spun aici? Nu înțeleg metehnele astea în care ne sesizăm doar când ni se întâmplă nouă sau suntem afectați direct. Pentru mine munca pe spectacolul ăsta este aer curat pe care-l ducem spre alți oameni care decid să vină în sala aia și de acolo să plece cu idei prin care încet-încet să producem schimbare în bine. Nu poți face schimbare dacă nu ești dispus să vezi dincolo de gard.
Credit foto: Altcumva
Câte poate schimba o poveste spusă pe scenă
Eu cred în micro-schimbări și pe astea le-am văzut. O fostă studentă de-ale mele a vorbit pe scena OD Suceava despre bullying-ul din copilăria ei și prin asta a adus vindecare pentru ea, recunoscând și punând degetul pe ce s-a întâmplat, dar și awareness pentru comunitatea de aici, să înțeleagă ce efect au de fapt abuzurile.
Povestea Aidei Economu despre ce înseamnă de fapt să nu ai copii i-a făcut pe alți oameni să-mi scrie că nu vor mai întreba de acum pe nimeni dacă X este sau de ce nu este însărcinată. Povestea Cătălinei Uță despre cum s-a retras din mediul ONG că simțea că nu mai poate le-a spus multor altor changemakers (inclusiv mie) că e ok și să nu faci. Textul Elenei Dumitru, despre introvertiții care au și ei valoare în lume, ajută profesorii să construiască cu mai multă grijă copiii. Sunt lucruri pe care mi le-au spus spectatorii OD sau cei care au urmărit momentele online. Micro-schimbări care au macro-impact ca să zic așa.
O seară Oamenii Dreptății: de la prima idee până la luminile din sală
Acum lucrurile merg destul de natural, știm că în calendarele noastre serile OD sunt musai să existe în fiecare an. Râdeam la un moment dat că vom face asta până când îmbătrânim și copiii noștri ne vor da afară ca să facă ei OD-ul lor. Dar construcția vine mai ales din ce vedem în jurul nostru, pornește de la multă atenție. Eu de exemplu, când scriu descrierile pentru chenarul de spectacol de pe platforma Eventbook mă gândesc foarte tare ce simt în stomac despre realitatea în care am trăit în ultimele luni. Ideile le luăm deci de la firul ierbii. Apoi începem să construim și dezbatem ideile, lucrăm mult în echipă.
Cum alegeți oamenii care urcă pe scenă
Știu că va suna așa foarte vag, dar ne ascultăm mult inima. Eu am o vorbă că-mi place să umblu cu inima p-afară (chiar port des niște broșe de genul ăsta) și cred că asta facem cu toții la OD când propunem oameni, ne uităm dacă stau cu inima p-afară adică dacă sunt autentici, reali, dacă ei spun ce spun din convingere, nu din dorința să fie urcați pe vreo scenă. Ne orientăm către oameni care au substanță și care credem noi că pot mișca ceva în publicul care vine să-i asculte și nu urmăm vreo rețetă. Uneori selectăm și în funcție de orașul în care facem spectacolul și zicem măi uite, X e mai potrivit acolo pentru că e nevoie de vocea aia în respectiva comunitate.
Am avut des voci care ne-au spus de exemplu că un anumit moment artistic va fi prea trist sau că va aduce o energie de nu știu care la final de spectacol, dar în final s-a dovedit că n-a fost așa și că a adus multă magie, cum intuiam noi ca echipă - am aflat asta din cartolinele pe care publicul ni le scrie la final de spectacol.
Care e momentul pe care abia aștepți să-l vadă publicul
Dificilă întrebare. Spectacolul ăsta e un pachet complet, e un soi de puzzle pe care trebuie să-l trăiești pe de-a-ntregul ca să aibă sens, nu pot alege un singur moment. Toate poveștile sunt mici piese de mesaj care la final întregesc ceva în tine ca om sau dimpotrivă sparg ceva în ce ești, îți aduc idei sau întrebări, te fac să acționezi sau să te oprești din ceva. Dar personal așa, aștept cu drag să-l văd pe Mădălin Cîrje pe scenă. Noi am fost colegi de facultate la Cluj și cred că-i așa de frumos că ajunge acum pe scena OD.
Ce crezi că ne lipsește cel mai mult azi: curajul de a spune adevărul sau răbdarea de a-l asculta?
Ambele ne lipsesc. Și cred că în ambele instanțe putem interveni cu ceea ce se numește grijă. Grijă de noi, grijă de alții. Să fim mai conștienți așa, nu pe pilot automat și poate să ne punem mai multe întrebări. Dar toate acestea sunt un proces pe care-l urmezi când nevoile de bază ți-s acoperite. Trebuie să recunoaștem că există așa de mulți oameni lângă noi care se confruntă cu atât de multe și-i dificil ca în astfel de situații să ai și curaj, și răbdare. Plecăm de la linii de start foarte diferite și nu poți să construiești nimic înainte de a înțelege treaba asta. Când îți este foame nu te gândești la adevăr sau la valori. E important să pricepem și să nu blamăm asta cum la fel de important este ca atunci când suntem sus să înțelegem perspectiva de jos și să acționăm cu ceva, nu să ne preocupăm de următoarea scară superioară pentru noi.
Putem vorbi despre dreptate fără să vorbim și despre educație civică?
Sunt așa de legate, nicicum nu poate exista una fără cealaltă. La un moment dat, unii din copiii cu care lucrez mi-a zis că visul lui cel mai mare este să aibă o stână și multe oi. Colegii lui au început să râdă și la scara lor mică, în sala de clasă, a fost și asta o nedreptate izvorâtă din lipsa de educație civică, că nu știu să vadă sau să aprecieze diversitatea și așa mai departe. Discursul de ură, toate celelalte lucruri izvorăsc din stereotipuri care ele la rândul lor provin din lipsa de educație civică reală. Replica mea a fost atunci că data viitoare vom vorbi despre fonduri și finanțări și că o să-l învăț cum să aplice la ele când va fi mare ca să-și facă cea mai dezvoltată stână din zonă, iar restul copiilor au făcut ochii mari și au tăcut, semn că a fost prima oară când cineva a validat public o altfel de opțiune de viață. Cel mai personal e cel mai sistemic, asta m-a învățat trainerul Diana Ghindă și cred că asta e de fapt cheia spre mai multă dreptate.
