Se dau 4 puncte cardinale - fotografie, literatură, filosofie și jurnalism. Nu știm exact poziționarea lor, care e Nordul sau Sudul, dar știm sigur că ele s-au reunit în viața Anei Alexandrescu. Înainte să se focuseze pe fotografie și literatură, Ana a trecut printr-o agenție de presă, iar filosofia a ajutat-o să-și decanteze o doză de cinism nativ și să privească lucrurile cu un anumit tip de luciditate. Povestirile ei scurte au fost publicate în Iocan, Familia, Timpul sau Kiwi. Ca fotograf se bucură de recunoaștere internațională pentru proiecte precum Carnivale, Dar Sebastian (creat în vila lui George Sebastian din Tunisia), Balneo sau Leisure in the Working Class District.
"Scrisul mă obligă să fiu lucidă și să nu mă las sedusă de estetism, iar fotografia mă împiedică să devin prea explicativă. Imaginea mă forțează să tai și să rămân în concret; scrisul îmi oferă spațiul în care pot lăsa contextul și emoția să se decanteze. Pivotul este chiar această pendulare între vedere și limbaj — nu încerc să le unific, ele respiră una prin cealaltă", spune Ana.
Ana se circumscrie unei nișe artistice, dar e conștientă că ce rămâne după tot zgomotul și viteza din jur este “plăcerea, sinceritatea actului în sine: bucuria de a face ceva bine, în acord cu tine, pentru că altfel nu ai putea trăi”.
Începuturile tale ca fotografă & scriitoare
Cu fotografia am o poveste îndelungată, începută în copilărie. Bunicii din partea mamei aveau o casă într-un sat idilic din Munții Zărandului, unde stăteam din primăvară până spre iarnă. În lipsa altor distracții, cutreieram dealurile și stânele cu bunicul meu, cunoșteam toată lumea din sat și din satele vecine, iar oamenii ne primeau cu drag în casele lor. Bunicul le făcea fotografii tuturor.
O dată pe lună developam filmele: stăteam lângă el la lumina becului roșu și priveam magia din tăvița cu revelator. Bunicul nu studiase estetica fotografică, dar scenografia naturală a locului, expresivitatea oamenilor și instinctul lui au dat naștere unei arhive cu reală valoare antropologică. Nu cred că există vreo casă în sat în care să nu fie, agățate pe pereți sau păstrate în sertare, fotografii făcute de bunicul meu; doar cei care erau copii în imaginile lui mai sunt în viață, restul personajelor s-au dus. Toate acestea au pus, desigur, o amprentă puternică asupra mea, pentru că oamenii sunt și subiectul meu preferat, iar când merg prin sate pentru proiectele mele și sunt primită cu aceeași căldură, retrăiesc clipele minunate din copilărie.
Cu scrisul m-am întâlnit în liceu. Până atunci, nimic nu mă stimulase cu adevărat, deși acasă aveam bibliotecă, părinții mei citeau mult, iar tata publicase poeme în reviste literare. Compunerile „corecte”, făcute să placă profesoarelor din generală, ucideau însă orice impuls creativ. Am avut inspirația să aleg liceul Coșbuc. Acolo mi s-au deschis orizonturile: profesori extraordinari, multă literatură universală și cursuri de „Creative Writing”.
Am avut un profesor din SUA — un om atipic, excentric, demn de a deveni el însuși personaj într-o carte — care m-a încurajat enorm și chiar mi-a publicat un text într-o revistă americană. A fost primit bine și mi-a dat un impuls de încredere într-o perioadă în care eram foarte vulnerabilă emoțional. L-am regăsit recent pe Facebook: la 90 de ani scrie zilnic și spune că asta îl ține în viață.
Și fotografia, și scrisul au dispărut o vreme din viața mea, odată cu facultatea, căsnicia și joburile pe care le-am avut. Le-am reluat abia după 2010, după câteva evenimente care m-au „trezit la viață”. Am făcut cursul de fotografie Fotopoetica, care mi-a redeschis toate supapele creative; am urmat apoi cursul de scriere creativă cu Marius Chivu și Florin Iaru și am început să lucrez constant: proiecte foto, expoziții, proză scurtă publicată în reviste și antologii.
Așa s-au reconectat cele două drumuri — unul vizual, altul narativ — pe care încerc să le parcurg și acum în paralel.
Cum se intersectează cele două
Nu le simt ca pe două chemări separate, ci ca pe două moduri diferite în care asimilez lumea și în care mă ofer lumii. Vin din același impuls: nevoia de a esențializa oamenii, experiențele și spațiile în care trăiesc, de a mă apropia de lucrurile aparent mărunte, dar încărcate de stranietate. Toate textele mele s-au născut din vizual — unele din fotografii concrete, altele din imagini pe care le-am făcut mental în anumite momente. Am mereu cu mine un fel de sertar interior plin de imagini din care mă inspir.
Scrisul mă obligă să fiu lucidă și să nu mă las sedusă de estetism, iar fotografia mă împiedică să devin prea explicativă. Imaginea mă forțează să tai și să rămân în concret; scrisul îmi oferă spațiul în care pot lăsa contextul și emoția să se decanteze. Pivotul este chiar această pendulare între vedere și limbaj — nu încerc să le unific, ele respiră una prin cealaltă.
Sunt mai mult scriitoare sau fotograf? Depinde de perioadă și de proiect. În ultimii ani am fotografiat mai mult, pentru că, odată cu maternitatea, energia și timpul pentru scris au devenit și mai greu de găsit, iar scrisul cere o concentrare diferită, o stare anume.
Nu simt însă nevoia să aleg. Identitatea mea stă în intersecția lor: în felul în care construiesc sens pornind de la realități foarte concrete. Scrisul îmi dă vocea, fotografia îmi dă privirea. Am nevoie de ambele ca să mă exprim cu adevărat.
Ce teme te preocupă în scris
Simt nevoia să subliniez că nu mă autointitulez scriitor — cred că mai e mult drum până acolo — dar am avut norocul să fiu publicată constant în ultimii ani. Mi-au apărut texte în revista Iocan și în alte reviste literare, în două antologii Kiwi (Granițe – 2022 și Relații – 2024), precum și în volumul al doilea al antologiei Lucruri mărunte. Copilăria în comunism. Un text mi-a fost tradus în neerlandeză și publicat în revista belgiană Kluger Hans.
În 2022 am primit o bursă Cărturești, care m-a remontat după perioada pandemiei și a sarcinii. Rezidența de la Vila Golescu a fost un moment extrem de fertil, atât literar, cât și fotografic: acolo mi-am început volumul de proză scurtă și am lucrat la proiectul Leisure in the Working-Class District, publicat ulterior într-un album la o editură din Trieste.
Recunosc că mă mobilizez greu și scriu puțin dacă nu am presiunea unui deadline.
Literatura mea este una concentrată, cinematografică, bazată pe un moment tăiat cu precizie din viața unui personaj. Prefer să sugerez, nu să explic, să las gesturile, tăcerile și dialogurile să construiască tensiunea. Pornesc aproape întotdeauna de la o imagine. Uneori e una găsită întâmplător — o fotografie cu o femeie costumată în sirenă, care s-a legat în mintea mea de călătoriile prin Ucraina, din perioada în care eram jurnalist, și a dat naștere unei povești despre doi frați din Odesa. Alteori e o scenă reală, rămasă ani de zile în memorie: o familie văzută pe marginea unui drum din Republica Moldova, nemișcată, privind într-o direcție anume, ca niște manechine. Din ea am scris o povestire abia după cinci ani.
Sau o imagine cu plaja și un cuplu de bătrâni care abia se mai suportă. Ea este oarbă, depinde total de el, și în cele câteva zile pe care le petrec vara în 2 Mai, el face un infarct în timp ce înoată, este luat de ambulanță, iar ea rămâne acolo să îl aștepte, refuzând realitatea.
Pentru mine, scrisul înseamnă transcrierea unui film ce rulează în imaginația mea. De aceea nu pot să lucrez după un plan și nu știu niciodată cum se va termina povestea când o încep. Uneori mă frustrează asta, pentru că simt că aș fi mai productivă dacă aș fi mai organizată, dar cred că tocmai această formă de abandon și de urmărit instinctul e ceea ce dă tonul prozelor mele.
Cât de mult și-au pus amprenta filosofia și jurnalismul pe ceea ce faci
Am fost jurnalist într-o agenție de presă, iar asta m-a antrenat să scriu logic, curat și repede. Am învățat să structurez informația, să extrag esențialul din declarațiile încărcate de emfază ale politicienilor și să evit orice exces retoric. Presa m-a învățat rigoarea și, poate mai important, mi-a dezvoltat o alergie la limbajul de lemn și la tot ce este impersonal sau lipsit de semnificație.
În ceea ce privește filosofia, influența ei e mai greu de cuantificat. Probabil m-a ajutat să-mi decantez o doză de cinism nativ și să privesc lucrurile cu un anumit tip de luciditate. În proza pe care o scriu nu urmăresc mize filosofice, ci psihologia personajelor — felul în care reacționează în situații-limită, fragilitățile lor, micile rupturi din realitatea de zi cu zi. Filosofia a rămas mai degrabă în fundal, ca un tip de claritate, nu ca tematică.
Proiectele foto
Carnivale este cel mai vechi proiect al meu, început în 2012. Ani la rând, bâlciurile apăreau în portofoliul meu ca niște semne lăsate pe hartă, până când am înțeles că nu era o coincidență, ci un fir roșu. A crescut încet, în ani, odată cu mersul meu prin orașe mici și sate din România, Republica Moldova și Bulgaria. Ceea ce caut nu este neapărat „spectacolul”, ci contrastul dintre atmosfera intensă, explozivă, și fragilitatea umană. Sunt atrasă de felul în care evenimentele de tipul acesta transformă temporar o comunitate. Într-o seară de bâlci, adulții par din nou copii, iar copiii devin personaje mitice. E, poate, cel mai visceral lucru pe care îl fotografiez.
Dar Sebastian, în schimb, este opusul lui Carnivale: stă sub semnul liniștii, statorniciei, al eleganței. Este un proiect apărut în urma unei invitații și m-a făcut să fotografiez altfel, cu răbdare, cu atenție la detaliile din piatră, lumină și grădină. M-a fascinat felul în care arhitectura poate păstra memoria unui om.
Balneo a apărut organic, din interesul meu pentru locurile cu o identitate suspendată între epoci. Stațiunile balneare din România — cu arhitectură modernistă, relicve din perioada comunistă și oameni care vin acolo pentru tratament, rutină, speranță — au o poezie uneori crudă, alteori tandră. Mă interesează atât spațiile, cât și corpurile: gesturile repetate, ritualurile zilnice, liniștea piscinelor goale dimineața. Este un proiect despre vindecare, dar și despre trecerea timpului, într-o estetică pe care o simt foarte apropiată de felul în care scriu. Iar una dintre fotografiile din acest proiect a fost scânteia pentru o proză scurtă apărută în Revista Timpul.
Leisure in the Working-Class District a fost un proiect făcut, în pauzele de scris, în timpul rezidenței Cărturești din Câmpulung Muscel. Când aveam nevoie să mă limpezesc, luam aparatul și mă plimbam la nimereală. Așa am ajuns în cartierul muncitoresc Grui, un loc liniștit, aparent banal, dar tocmai această banalitate m-a făcut atentă la modul în care oamenii folosesc spațiile din jurul casei: alei, curți, terase improvizate, grădini. Este un exercițiu de observație, o privire obiectivă și lipsită de dramatism asupra unei comunități create artificial.
Ce te atrage într-o fotografie
Toate proiectele mele au în comun omul și interesul pentru spații care vorbesc despre oameni chiar și atunci când ei nu sunt în cadru. Mă atrag locurile tranzitorii, arhitecturile cu memorie, atitudinile care spun o poveste. Nu pornesc cu ideea de a transmite mesaje prestabilite. Fotografia este, pentru mine, un instrument de a documenta ceea ce, altfel, ar trece neobservat. Suntem înconjurați zilnic de clipe pline de intensitate și expresivitate, care se pierd în ritmul vieții. Mă interesează comportamentele, privirile, acele momente în care cineva pare că își întoarce „pe dos” pielea și lasă să se vadă forța interioară a ființei umane.
Fotografiez conștient, urmăresc subiectul, încerc să fiu atentă la tot: la expresia lui, la obiectele din jur, la geometria cadrului, la ce apare sau ce elimin din margini mișcând puțin aparatul mai la stânga, mai la dreapta. Nu mă consider un simplu declanșator automat, ci un artist care se pune pe sine în ceea ce face și construiește imaginea conștient, nu doar o capturează.
Locuri la care revii mereu
Revin ori de câte ori pot la bâlciurile despre care vorbeam. Știu că sunt un subiect ușor de transformat în clișeu, dar pentru mine rămân un teritoriu afectiv și vizual infinit.
Împreună cu colegii din grupul Photorama, revin des și în satele din Dobrogea populate de turci și tătari. Sunt sate foarte vii, cu oameni care ne cunosc deja și ne acceptă. Iar când ai doar câteva ore la dispoziție, e important să mergi într-un loc unde știi că există șansa reală de a găsi măcar un cadru bun, dacă nu mai multe.
Îi admir pe cei care fotografiază exclusiv în București sau chiar în propria casă și reușesc să găsească acolo materie vizuală. Pentru mine e mai greu: ca să devin creativă, simt nevoia să evadez din cotidian.
În perioada asta tânjesc după fotografie abstractă, metaforică, făcută în spații ample, nepopulate. Am descoperit recent lucrările unei fotografe sud-coreene, Jungjin Lee, și mi-aș dori enorm să găsesc cândva un loc care să-mi permită să încerc și eu o astfel de abordare.
Dar Sebastian, creat în Tunisia
În toamna lui 2024 am ajuns în Hammamet, la invitația Liei Faur, care îi cerceta biografia lui George Sebastian. Vreme de o săptămână am locuit chiar în Dar Sebastian — o experiență care m-a făcut să trec dincolo de ideea de „a fotografia un loc”. Casa are o prezență aproape umană: pare construită din lumină, linii, proporții și absențe care se așază în straturi.
Am lucrat în ritmul acelui spațiu: dimineți cu lumina tăioasă în camere, seri în care grădina devenea un fel de labirint vegetal, momente în care simțeam că Sebastian a gândit locul acesta ca pe un mod de a rămâne acolo unde fusese fericit.
Seria s-a materializat într-o expoziție prezentată în septembrie la Cărturești Carusel, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, și sperăm să o ducem mai departe, în cât mai multe orașe. Este unul dintre proiectele mele cele mai intime, pentru că nu fotografiam doar un loc — ci un om care există prin locul acela.
Arta fotografică în 2025
Probabil ar trebui să mă refer aici la subiectul inevitabil al anului 2025: inteligența artificială. Pe mine nu mă sperie și nu mă îngrijorează. Ca orice unealtă, AI poate produce lucruri interesante în mâinile cuiva care are cap, sensibilitate și cultură vizuală și poate genera kitsch inutil în mâinile cuiva care nu are nimic din toate acestea. Dar nu cred nicio clipă că, doar pentru că putem genera imagini tastând câteva cuvinte, fotograful va dispărea — la fel cum nici scriitorii buni nu vor dispărea odată cu apariția ChatGPT.
Fotografia, tratată ca artă, rămâne ceva profund personal. Nu cred că direcția în care se duce „lumea” ar trebui să ne afecteze foarte tare, pentru că fiecare practică fotografia în funcție de propria personalitate, curiozitate și intenții. Sunt oameni care caută adrenalina momentului și succesul imediat, măsurat în like-uri, și sunt alții care pot gândi o fotografie zile întregi. Există loc pentru toată lumea, iar modul altora de a lucra nu diminuează cu nimic felul în care mă raportez eu la fotografie.
Publicul pentru artă vizuală autentică e foarte mic, cumpărătorii sunt puțini, iar piața se mișcă greu. Ce rămâne, însă, este plăcerea, sinceritatea actului în sine: bucuria de a face ceva bine, în acord cu tine, pentru că altfel nu ai putea trăi.
Dincolo de tehnologie, de trenduri și de algoritmi, cred că spre asta ne îndreptăm: spre o diferențiere tot mai clară între producția vizuală rapidă, făcută pentru consum, și fotografia care vine dintr-o formă de fidelitate față de propriul mod de a privi lumea.
La ce lucrezi acum
În momentul acesta încerc să-mi structurez și să prioritizez câteva dintre proiectele pe care le tot rumeg de mult timp. În plan literar, mi-aș dori în primul rând să finalizez volumul de proză scurtă la care lucrez. Fiecare text pornește de la câte o fotografie salvată din târguri de vechituri.
Iar în plan fotografic, cel mai mult îmi doresc să mă întorc în satul din Apuseni despre care am vorbit la început — locul copilăriei mele, unde bunicul meu i-a imortalizat pe localnici. Aș vrea să refac acele imagini cu copiii de atunci, care astăzi sunt adulți. Să îi fotografiez în aceleași locuri, în aceleași ipostaze, și la final să expun fotografiile lui alături de ale mele. Ar fi o călătorie în timp și cel mai personal proiect al meu de până acum.
