Este necesar să fii cultivat, să citești, să fii curios, disciplinat, punctual și să muncești extrem de mult și constant, crede Adrian Lepădatu. Adrian a absolvit Artele Spectacolului de Teatru la Universitatea „Hyperion” din București, este actor, trainer, voice over și, când își pune ambiția, devine one man show.
A jucat în producțiile autohtone Tatăl fantomă (2011), Poveste de dragoste (2015), Experimentul Pitești (2022) și deopotrivă în coproducții internaționale precum Nightfall in India (2014) și The Timber (2015). Pe micile ecrane sau pe platformele de streaming și-a făcut apariția în serialele Vlad, Umbre, Lecții de viață, Las Fierbinți.
Când nu e la filmări sau la repetiții, se bucură de poezii și povești, și îi bucură și pe alții cu seri de poezie sau jocuri de rol.
Povestim cu el în rândurile următoare despre filme, topuri, evoluția lui în actorie și cea mai frumoasă amintire legată de cinematografie.
Înclinația către cinematografie
Pasiunea pentru cinematografie vine din copilărie, când mergeam cu tatăl meu la cinematograful din orașul Brăila sau când ne uitam la filmele lui preferate la TV și pe casete VHS, colecționate de el. Ulterior am descoperit filmele pe DVD, pe care le căutam pe internet, însă îmi doream să le revăd și pe cele de pe VHS… :) O să menționez câteva dintre ele, dintre cele de care îmi mai amintesc: „Lanțul amintirilor” este cel de care îmi amintesc cel mai mult, și mai erau câteva cu japonezi sau chinezi, foarte simpatice, cu mafioți, și mă fascina cum mâncau ei spaghetele și beau Coca-Cola…
Primele proiecte
Primele întâlniri au fost atunci când eram student la actorie și făceam figurație pentru a căpăta experiență. Îmi doream să învăț cât mai multe și să fiu alături de actori, să îi privesc cum se pregătesc pentru filmare, să le văd emoțiile și să îi observ cum filmează, iar eu „furam” practic de la ei. M-au format fiecare dintre experiențe, până când am avut și eu primul rol mai important într-un film și am putut să aplic ceea ce am învățat și, mai mult decât atât, să învăț și mai multe.
Îmi place și astăzi la fel de mult cinematografia, alături de teatru, pentru că munca actorului de film poate ajunge la mult mai mulți oameni și poate rămâne, pe când teatrul există doar în acel moment în sală, împreună cu publicul.
De ce e nevoie pentru acest domeniu
O să încep prin a spune că nu există, în sine, un început de drum, ci mai degrabă primii pași, pentru că în această meserie o iei mereu de la capăt. Aceasta este, de fapt, cea mai mare provocare: să fii pregătit să o iei din nou de la capăt cu fiecare rol pe care îl primești, cu bucurie și este o binecuvântare să îl primești, mai întâi de toate. Apoi putem vorbi despre experiență, iar eu nu consider că sunt un actor cu o experiență cinematografică remarcabilă, fără falsă modestie, ci pentru că nu am, să spunem, un palmares în această zonă. Am făcut mai mult teatru, însă îmi doresc ca, în acest moment, să fac mai mult cinema.
Actorii, în general, au nevoie de anumite abilități native pentru această vocație - o vocație care, de fapt, te alege pe tine și fără de care simți că nu ai alt sens. Este necesar să fii cultivat, să citești, să fii curios, disciplinat, punctual și să muncești extrem de mult și constant. Să citești cât mai mult: orice, de la cărți din domenii variate, până la texte despre actorie, poezie, piese de teatru, povești, biografii, literatură și așa mai departe. Talentul este ceva dat de la Dumnezeu, un dar, dar nu este suficient fără să fie însoțit de muncă și de exercițiu.
Cum a evoluat cinematografia românească
A evoluat, pot spune, comparativ cu perioada în care mergeam doar la cinematograf ca să prindem bilete la filmele noi, străine sau la cele românești - mai puțin, din păcate. Acum avem platformele de streaming care ne țin captivi, totodată, în fața dispozitivelor și socializăm mai puțin, din păcate. Nu mai mergem la cinematograf și pentru că nu mai sunt atât de multe, iar multe dispar, ceea ce nu este un lucru bun, în favoarea celor din mall, desigur. Dar e important să ținem pasul cu evoluția; nu avem încotro…
Se fac puține filme românești, și de o calitate diversă, să spunem de public și mai puțin de artă, poate pentru premii, festivaluri și așa mai departe. Serialele sunt, de asemenea, cele mai atractive acum și reprezintă o oportunitate pentru actori de a lucra pe termen mai lung într-o producție, așa cum mulți colegi au avut și au șansa. Am avut și eu câteva roluri importante pentru mine. Și vor mai fi, vreau să cred.
Recomandări din 2025
La spectacole de teatru recunosc că merg mai puțin sau tot mai puțin, din păcate și nu neapărat din lipsa mea de voință, ci pentru că sunt nevoit să supraviețuiesc pe lângă proiectele mele, care nu sunt tot timpul multe, iar pauzele dintre ele sunt lungi, din păcate, ca actor independent. Totuși, urmăresc activitatea colegilor și programul teatrelor. Am văzut spectacole foarte bune, cu tineri colegi foarte talentați, dar și spectacole cu actori cu experiență poate mai puțin calitative.
Sunt mai selectiv și merg mai mult la spectacole ale colegilor care mă invită sau cărora le scriu eu când îmi doresc să îi văd. Nu am spectacole anume pe care să le menționez, dar cu siguranță au fost câteva care mi-au plăcut. De la Teatrul Mic, Teatrul Metropolis unde am și jucat și urmăresc constant ce se montează și premierele, la care, din păcate, nu reușesc tot timpul să ajung.
Cum s-a schimbat cinematografia românească
Cum spuneam și la una dintre întrebările anterioare, cinematografia în sine a evoluat, iar, desigur, și publicul a evoluat odată cu ea. Publicul preferă acum mai mult filmele de succes la public, mai „facile”, să le spunem, cele unde se râde poate mai mult și mai ușor, filme care nu au neapărat un mesaj profund de transmis. Și nu vreau să fiu critic sau răutăcios, dar consider totuși că publicul este destul de inteligent încât să înțeleagă și să facă diferența între un film bun, de calitate, și unul mai facil, realizat poate cu un buget mai mare, dar cu actori mai puțin talentați sau chiar și cu amatori, sau pur și simplu un film de vizionat la cinematograful de la mall, cu popcorn și un suc, alături de prieteni. Și e în regulă să fie și așa…
O replică preferată
Nu rețin neapărat replici din filme, pentru că nu sunt atât de atent la replici cât sunt la actori, la jocul lor actoricesc atât în filmele străine, cât și în cele românești și la regie, scenariu și mesajul pe care filmul vrea să îl transmită. Îmi plac filmele cu teme profunde, cu mesaje, cele psihologice, mai puțin cele de acțiune sau SF, dramele, dar și comediile. Iar replicile sunt greu de reținut în sine, fiind destul de multe; le rețin uneori pe moment, dar le uit pe parcurs.
Experiențe cinematografice neconvenționale
Păi eu merg oriunde am ocazia, fie vara la grădini în aer liber, unde am uneori și evenimente poate de poezie, urmate de proiecții, fie în spații deja cunoscute, nu știu. Locuiesc aproape de un parc, iar vara sunt proiecții în aer liber și îmi place să merg alături de alți oameni, cu prieteni, și să stăm împreună, pur și simplu.
Topul tău de 5 filme dătătoare de speranță
Stau foarte prost la capitolul acesta de a ține minte titluri de filme, dar o să încerc să îmi amintesc în timp ce scriu… Goodbye June este cel mai recent văzut, mi-am amintit, regizat de Kate Winslet, minunat. Apoi Another Self, care mi-a plăcut mult, pentru că este despre psihologie și transgenerațional. Apoi One Hundred Years of Solitude, după cartea cu același nume. Iar dintre cele românești, pot spune Anul nou care n-a fost. Steve, cu unul dintre actorii mei preferați, Cillian Murphy. Majoritatea sunt și pe Netflix, desigur. Gata sunt 5… :))))
Dacă 2026 ar fi titlul unui film...
Aș fi tentat să întreb ChatGPT, să știi… glumesc, dar nu o să fac asta. Pot să spun că anul 2026 ar fi, practic, un punct de cotitură… chiar așa ar fi și titlul, haha… „Punctul de cotitură”, pentru că ne aflăm într-un nou an, pe care l-am început poate cu speranțe și așteptări ca mulți dintre noi și din păcate lucrurile se schimbă în lume mult prea repede, și auzim de războaie, scumpiri, tăieri, și așa mai departe, nu o să intru în detalii și nu vorbesc despre politică în sine, pentru ca nu îmi doresc și mă feresc. Totuși, eu învăț să nu mai am așteptări și nici să mai fac predicții sau previziuni, ori să-mi stabilesc rezoluții, ci învăț să trăiesc în prezent și să mă bucur atât cât pot și așa cum pot.
Rezoluții pentru 2026
Iarăși, mă repet un pic, dar nu îmi mai stabilesc rezoluții de ceva timp, de când îmi doresc să trăiesc mai mult în prezent și să nu îmi mai fac proiecții sau planuri. Pentru mine nu funcționează, poate pentru alții da, dar eu îmi doresc mai mult să mă bucur și să fiu recunoscător pentru ceea ce trăiesc, pentru că nu știm cât timp avem, cu oamenii pe care îi avem, cu părinții, și așa mai departe.
În ceea ce privește rolurile, nu îmi doresc, sincer, un rol anume; îmi doresc să exist, ca actor, să fac această meserie cât de mult îmi este cu putință și sunt deschis. Sigur că pot avea niște preferințe, dar nu depinde de mine, ci de ceea ce văd alții în mine, regizori, directori de casting, totul este foarte subiectiv.
Îmi doresc să joc, în sine, roluri care să mă provoace, să mă dezvolte și să îmi depășesc limitele, roluri prin care să mă descopăr ca actor și care să semene cu mine cât mai puțin. Atunci am bucuria și dorința aceea de a descoperi în mine emoții, nuanțe, caractere diferite de ale mele și să aduc, în același timp, din experiența mea de viață de până acum, la vârsta mea sau la vârsta oricărui personaj.
Cea mai frumoasă amintire legată de cinematografie
Da, chiar mă așteptam la această întrebare și mă gândeam de ce nu o regăsesc, dar, parcurgând întrebările, am citit‑o la final și nu am vrut să îmi pregătesc un răspuns anume. Am ajuns la ea în mod cursiv, răspunzând la fiecare în parte, astfel încât am uitat, de fapt, de întrebări.
Dacă fac un exercițiu de memorie, au fost câteva proiecte importante pentru mine, încă de la început, după absolvire. Am făcut parte din câteva producții străine, de fapt o coproducție între România și Spania. Unul dintre ele este „Anoche fue in India” sau în engleză se traduce „Nightfall in India”, unde am avut apariții scurte, dar importante, alături de actorii principali, cu care am și interacționat: Clara Vodă și unul dintre actorii spanioli care, din păcate, nu mai trăiește, am aflat recent. Am fost bucuros să stau alături de ei, să învăț de la ei, să mănânc cu ei, să îi descopăr atât de simpli și modești, și în același timp atât de valoroși ca artiști, ca actori.
Apoi au urmat și câteva filme românești și serialele românești: filmul de lungmetraj Experimentul Pitești, unde ne-am și întâlnit, datorită ție mi-am amintit în momentul în care mi-ai și scris, și îți mulțumesc, :) au mai fost și serialele Umbre, Vlad, Lecții de viață, Las Fierbinți, unele dintre cele mai de succes producții de la noi - și acolo am avut experiențe frumoase cu colegii de pe platou și cu echipele de filmare.
