[AI & me] Cătălin Constantin: AI ne obligă să ne definim mai clar. Dacă o mașină poate face mai repede ce faci tu, trebuie să te întrebi: ce anume e cu adevărat al meu?

Pentru unii mumă, pentru alții… memă. Sau poate instrument de lucru? AI-ul îi ajută antropologului Cătălin Constantin în demersurile sale de reconstituire ale unor istorii din Balcani, dar și pe partea de animație. AI-ul poate să deschidă un câmp nou de cunoaștere, spune el, însă doar dacă păstrăm ceva din ritmul lent al lumii, pentru că uneori în lentoare apare sensul. Momentan se află în Grecia cu ocazia unei expoziții, dar ne-am bucurat să-l prindem în plin proces creativ pentru a ne oferi viziunea sa asupra AI.

"Înainte, în cercetare, exista un timp al așteptării. Citeai, nu înțelegeai, reveneai. Uneori răspunsul venea dintr-o direcție complet neașteptată. Acum ai tentația să întrebi imediat și să primești un răspuns coerent. Și asta schimbă ceva profund: îți scurtează răbdarea", spune Cătălin.

Cătălin e de părere că printre riscurile folosirii excesive de AI se numără și încrederea prea mare pe care o acordăm unui răspuns formulat de un device / soft. Încredere care înlocuiește uneori experiența reală sau propriul proces de gândire.

AI-ul ne pune în același timp în fața unei întrebări esențiale: ce anume din ceea ce facem este cu adevărat al nostru? Sondăm mai jos abisul inteligenței artificiale, alături de Cătălin Constantin.

 

Cum te raportezi tu la AI

Foarte direct: îl folosesc. Nu teoretic, nu de la distanță. În expozițiile mele, lucrez cu imagini de acum o sută și ceva de ani, AI-ul mă ajută uneori să animez, să reconstruiesc, să văd lucruri care altfel rămân invizibile. Dar nu îl las să decidă în locul meu. Sunt antropolog, predau la Universitatea din București, iar în ultimii ani lucrez la un proiect de antropologie vizuală construit în jurul fraților Manakia. Sunt doi pionieri ai fotografiei și filmului în Balcani, la începutul secolului XX, aromâni, care au documentat o lume aflată într-un moment de ruptură.

Au fotografiat sate, ritualuri, orașe, oameni, unii regi, alții anonimi, exact în clipa în care modernitatea începea să se așeze peste o lume veche de secole.

Reiau traseele lor. Mă duc în aceleași locuri, caut același unghi, aceeași lumină, refac fotografia și o pun în dialog cu imaginea veche. Uneori o anim, alteori doar o las să respire.

AI-ul apare aici ca un instrument. Mă ajută să testez variante, să reconstruiesc detalii, să creez anumite tipuri de animație. Dar nu decide niciodată sensul.

Și îl folosesc mult în terenul antropologic, foarte concret. În Balcani, într-o singură zi și în același sat poți auzi trei limbi și două dialecte. AI-ul devine un fel de traducător rapid, un intermediar. Dar dacă nu ai deja o intuiție a locului, te poate duce ușor în eroare.

Pentru mine, cheia este echilibrul. AI-ul e un instrument extraordinar, dar numai dacă știi deja unde e nordul și unde e sudul.

 

Care este prima schimbare pe care ai simțit-o odată cu apariția AI-ului

O schimbare de ritm interior.

Am simțit că am început să pun întrebări mai repede. Că nu mai las lucrurile să se decanteze. Înainte, în cercetare, exista un timp al așteptării. Citeai, nu înțelegeai, reveneai. Uneori răspunsul venea dintr-o direcție complet neașteptată.

Acum ai tentația să întrebi imediat și să primești un răspuns coerent. Și asta schimbă ceva profund: îți scurtează răbdarea.

Și aici, pentru mine, apare o paralelă foarte puternică. Dacă te uiți la lumea pe care o fotografiau frații Manakia, vezi o societate tradițională, cu ritmuri lente, legate de anotimpuri, de ritualuri, de repetiție. Și, brusc, la 1900, apare modernitatea. Alt timp. E aproape un șoc de ritm. Dar trecerea e totuși firească. „Și a fost seară, și a fost dimineață”, iar dimineața nouă a semănat cu cea de ieri doar foarte puțin …

Am senzația că trăim ceva similar acum, cu AI-ul, dar la o scară și mai rapidă. Nu mai e nevoie de o generație ca să se schimbe ritmul. Se schimbă aproape de la un an la altul. De la o săptămână la alta. De la un ceas la altul?!

 

Cum schimbă AI lumea

Ritmul, în primul rând. Dar ritmul schimbă direcția fără să-ți dai seama.

În cercetarea antropologică de teren, direcția nu e niciodată clară de la început. Ea apare din acumulări mici, din reveniri, din detalii. Dacă începi să accelerezi aceste etape, ajungi inevitabil în altă parte.

Cred că exact asta se întâmplă acum: nu neapărat că mergem într-o direcție complet nouă, dar ajungem acolo pe scurtături care schimbă sensul.

 

Ce aspect al vieții umane ți se pare cel mai vulnerabil?

Discernământul. Pe teren, în viață, adevărul nu e niciodată liniar. Într-un sat din Grecia, de exemplu, discutam despre o familie veche, iar fiecare interlocutor îmi spunea altă variantă a aceleiași povești. Una era mai „oficială”, alta mai intimă, alta aproape mitologică.

Nu există un răspuns unic. Trebuie să navighezi între aceste straturi.

Dacă te obișnuiești cu răspunsuri coerente și bine formulate, riști să pierzi această capacitate de a trăi în ambiguitate. Fugim de ambiguitate, o socotim un defect, dar ea e parte a vieții. Pe unele lucruri nu trebuie pusă lumină completă, pentru că viața are zonele ei de clarobscur și penumbră, care așa trebuie să rămână.

 

A gândi în era AI

Înseamnă să nu confunzi claritatea cu adevărul. AI-ul formulează deseori impecabil. Dar gândirea reală e fragmentată, contradictorie, uneori chiar incomodă.

Eu asta văd în cercetare: lucrurile importante nu apar ca răspunsuri, ci ca întrebări care devin tot mai complexe, tot mai contradictorii...

 

Primele semnale pe care le detectezi într-o lucrare AI

O anumită netezime. Totul e coerent, uneori prea coerent. În fotografiile vechi ale fraților Manakia există mereu o mică imperfecțiune: o privire care scapă, un gest nesigur.

Aceste detalii dau viață imaginii. AI-ul tinde să le elimine. Și acolo îl recunoști.

 

Cum influențează AI limbajul

Îl duce spre o medie. Dar limbajul real e făcut din diferențe. Din accente, din variații, din mici deviații. Din greșeli. Dacă pierdem aceste diferențe, pierdem ceva esențial.

 

Un exemplu concret din teren în care AI-ul te-a ajutat, dar și te-ar fi putut induce în eroare

Da. Și exemplul meu ține de felul în care lucrez prin Balcani, unde aproape niciodată nu ai doar o singură limbă, o singură memorie, o singură versiune.

Mi se întâmplă să lucrez cu fotografii vechi, cu note de arhivă, cu documente administrative, cu explicații primite de la oameni din locuri diferite. AI-ul e foarte util în prima fază: te ajută să descifrezi rapid un text dificil, să traduci, să legi lucruri care altfel ar rămâne opace.

Dar tocmai aici apare și limita lui. Pentru că în cercetarea de teren nu lucrezi doar cu sensul „de dicționar” al lucrurilor. Lucrezi cu contexte, cu istorii locale, cu nuanțe pe care nu le poți separa de locul în care te afli.

Recent, de exemplu, lucrând pe urmele lui Ianaki Manakia la Plovdiv, o simplă adresă a deschis imediat o problemă istorică: numele străzii părea descifrat, dar cronologia numelor nu se potrivea perfect cu harta. A trebuit să verific mai departe, să compar, să caut ce se numea cum și când. Cu alte cuvinte, răspunsul rapid exista. Numai că nu era suficient.

Și cred că aici se vede foarte bine relația mea cu AI-ul. Îl folosesc bucuros pentru primul strat al muncii. Dar sensul real apare abia după aceea, când începi să pui întrebările mai grele.

 

Poate un model antrenat pe tot ce s-a gândit deja să mai creeze ceva cu adevărat nou?

Poate recombina foarte bine. Deocamdată atât. Dar noutatea profundă vine din experiență.

Din faptul că ai fost într-un loc, că ai văzut ceva neașteptat, că ai făcut o legătură care nu era evidentă. Asta nu vine doar din date.

Dar să nu uităm că AI e destul de tânăr. La adolescență, sau abia în pragul ei.

 

Efectul asupra percepției oamenilor față de propria persoană

AI ne obligă să ne definim mai clar. Dacă o mașină poate face mai repede ce faci tu, trebuie să te întrebi: ce anume e cu adevărat al meu? Pentru mine, răspunsul ține de experiență, de teren, de felul în care vezi și interpretezi lumea. Ce ar trebui să reînvățăm despre noi înșine? Să ne orientăm singuri. Să știm unde e nordul și sudul fără GPS, fără AI. În sensul cel mai concret și cel mai metaforic.

 

Când ni se oferă doar opinii pe placul nostru

În viață, nu ai niciodată parte un singur punct de vedere. Oamenii te contrazic, se contrazic între ei, îți spun lucruri care nu se potrivesc. Și exact acolo începe gândirea.

Într-un ecosistem în care primești răspunsuri adaptate, bine formulate și, într-un fel, „cooperative”, există riscul de a pierde această tensiune.

Cred că, în viitor, divergența va trebui căutată deliberat. E parte din firea, din condiția umană. Oamenii evită acum din ce în ce mai mult divergențele, le camuflează. E tot o extremă. Prin urmare, nu e bună.

 

AI-ul promite mult și repede. Care sunt efectele asupra răbdării, efortului, muncii, eșecului?

AI-ul te obișnuiește foarte repede cu ideea că orice întrebare are un răspuns imediat, coerent, bine formulat. Și atunci începi, aproape fără să-ți dai seama, să nu mai tolerezi timpul mort. Intervalul acela în care nu știi încă, în care bâjbâi, în care nu iese nimic clar.

Or, în cercetare și în lucru real, exact acolo se întâmplă lucrurile importante. Eu asta am învățat pe teren. Mergi într-un loc, vorbești cu cineva, nu înțelegi mare lucru. Revii a doua zi, mai afli ceva, mai corectezi. Uneori o pistă se închide complet. Alteori, după câteva zile sau săptămâni, ani chiar, se deschide ceva neașteptat.

AI-ul scurtează brutal această fază. Îți oferă o formă rapidă, o ipoteză, un început de răspuns. Și apare tentația de a-l lua ca atare și de a merge mai departe.

Efortul nu dispare, dar se mută. În loc să muncești pentru a formula un răspuns, trebuie să muncești pentru a-l verifica, pentru a-l pune în context, pentru a vedea unde e greșit. Doar că această muncă e mai puțin vizibilă și, paradoxal, mai ușor de evitat.

În ceea ce privește eșecul, cred că aici e un punct sensibil. AI-ul reduce frecvența eșecurilor mici, cotidiene. Nu te mai blochezi la fel de des, nu mai ratezi la fel de des o formulare sau o direcție. Dar aceste mici eșecuri sunt, de fapt, esențiale. Ele te obligă să regândești, să ajustezi, să mergi mai adânc. Dacă le elimini prea mult, riști să pierzi exact procesul prin care ajungi la ceva solid. Pe scurt, AI-ul face lucrurile mai rapide și mai ușoare la suprafață. Dar, dacă vrei să rămâi riguros, te obligă la un alt tip de disciplină: să-ți impui singur răbdarea, să nu sari etapele, să accepți în continuare eșecul ca parte a muncii. Și asta nu e deloc simplu.

 

Pericolele pe care nu le vedem

Cred că cel mai mare pericol este unul foarte discret: mutarea încrederii.

Nu faptul că folosim AI-ul, asta e inevitabil. Ci faptul că, încet, începem să avem mai multă încredere în răspunsul formulat decât în propriul proces de gândire sau în experiența directă.

Un „oracol de buzunar” nu e periculos doar pentru că îți dă răspunsuri, ci pentru că îți creează impresia că răspunsul este suficient. Că nu mai trebuie să mergi mai departe, să verifici, să pui la îndoială.

Am văzut asta foarte concret în lucrul cu documente și contexte istorice. Poți avea o interpretare perfect coerentă, dar ușor deplasată în detaliu. Și acel detaliu schimbă tot. Dacă nu mai ai reflexul de a verifica, de a compara, de a întreba mai departe, rămâi cu o versiune „plauzibilă”, dar falsă.

Un alt pericol, poate mai puțin vizibil, este că începe să-ți modeleze întrebările. Nu doar îți dă răspunsuri, ci te face să întrebi într-un anumit fel. Îți ajustezi întrebarea ca să obții un răspuns mai clar, mai util. Și, fără să-ți dai seama, renunți la întrebările mai ambigue, mai dificile, care nu au un răspuns imediat.

Mai este și problema responsabilității. Dacă începi să iei decizii bazându-te pe acest „oracol”, unde se mută responsabilitatea? La tine sau la instrument? Răspunsul pare evident, dar în practică e tot mai difuz.

Și, poate cel mai important, este riscul de a pierde relația directă cu lumea. În cercetarea de teren, sensul nu vine dintr-un răspuns, ci din întâlnire: cu un loc, cu un om, cu o situație. Dacă înlocuiești prea mult această relație cu un intermediar, chiar unul foarte performant, pierzi exact partea vie a cunoașterii.

Pe scurt, pericolul nu este că AI-ul greșește. Pericolul este că, uneori, nu mai simțim nevoia să verificăm dacă are dreptate.

 

Relația care începe să se formeze între oameni și AI

Cred că e o relație în curs de definire și, tocmai de aceea, e atât de interesantă și de riscantă în același timp.

Dacă ar fi să o numesc simplu, aș spune că este o relație hibridă: instrumentală, dar cu aparențe de dialog. Îl folosim ca pe un instrument, dar felul în care răspunde îl face să pară interlocutor. Și aici începe ambiguitatea.

Pe de o parte, este evident cât de utilă este această relație. AI-ul extinde enorm capacitatea noastră de a lucra. În cercetarea mea, e ca și cum ai avea un asistent permanent, foarte rapid, foarte disponibil.

Dar, în același timp, tocmai această disponibilitate creează o formă de atașament. Pentru că răspunde imediat, pentru că e coerent, pentru că pare că „înțelege”, începi să-l tratezi nu doar ca pe un instrument, ci ca pe un fel de partener de conversație.

Și aici apare primul risc: confuzia involuntară de statut. Uităm că nu este o conștiință, că nu are experiență, că nu are responsabilitate. Este un sistem care produce răspunsuri pe baza unor modele.

Un al doilea risc este dependența. Nu neapărat una evidentă, ci una fină. Începi să verifici mai puțin singur, să întrebi mai repede, să te bazezi pe această interfață pentru lucruri pe care, altădată, le-ai fi gândit până la capăt.

Și mai este ceva: această relație ne schimbă ritmul interior. Ne face mai rapizi, dar și mai puțin dispuși să stăm cu incertitudinea. Or, în cercetare, în creație, chiar și în viața personală, incertitudinea nu e mereu un defect, e un spațiu necesar.

Partea bună rămâne, totuși, foarte puternică. AI-ul poate deschide accesul la cunoaștere într-un mod fără precedent. Poate conecta domenii, poate accelera anumite procese, poate ajuta oameni care altfel nu ar avea acces la resurse.

Întrebarea, pentru mine, nu este dacă această relație e bună sau rea. Este cum o ținem în echilibru.

Pentru că, în final, cred că lucrul cel mai important este să nu pierdem diferența. AI-ul ne poate însoți, dar nu ne poate înlocui. Iar această distanță trebuie păstrată conștient.

 

Schimbarea definiției: Omul, singura specie care gândește

Cred că trebuie să ne ajustăm puțin definiția.

Mult timp ne-am definit prin lucruri care țin de performanță: gândire, limbaj, capacitatea de a produce. AI-ul atinge deja aceste zone și o face, uneori, mai rapid și mai eficient decât noi. Dacă rămânem la această definiție, riscăm să ne pierdem reperele.

Pentru mine, ceea ce rămâne definitoriu nu este faptul că gândim, ci felul în care gândim. Mai exact, capacitatea de a da sens experienței trăite.

În cercetarea mea, de exemplu, nu este suficient să refac o fotografie veche a fraților Manakia în același loc. Gestul tehnic poate fi replicat. Dar ceea ce contează este relația pe care o construiesc cu acel loc, cu oamenii de acolo, cu memoria care încă există sau s-a pierdut.

Omul nu doar procesează informație, ci trăiește în interiorul ei. O încarcă afectiv, moral, biografic. Poate să ezite, să se îndoiască, să schimbe direcția.

Mai este și capacitatea de a purta responsabilitate. Nu doar de a formula un răspuns, ci de a răspunde pentru el. AI-ul nu are această dimensiune.

Și, poate cel mai important, avem capacitatea de a trăi contradicția fără să o rezolvăm imediat. În teren, de exemplu, două versiuni opuse ale aceleiași povești pot coexista. Nu trebuie să alegi imediat una. Le lași să stea, să se clarifice în timp.

AI-ul tinde să închidă această tensiune într-un răspuns coerent. Omul poate să o suporte.

Aș spune, deci, că ceea ce rămâne definitoriu este această combinație: experiență trăită, capacitate de a da sens și asumarea responsabilității pentru acel sens.

Nu e la fel de spectaculos ca ideea de „inteligență”, dar e, cred, mult mai stabil.

 

Cum se schimbă perspectiva asupra realului

Se fragilizează. Nu dispare, dar devine mai puțin sigură pe ea.

Eu simt asta foarte concret lucrând cu imagini. În proiectul meu, refac fotografii vechi ale fraților Manakia și le pun lângă cele de azi. Uneori diferența e evidentă, alteori e foarte subtilă. Dar chiar și fără AI, îți dai seama cât de mult depinde „realul” de unghi, de lumină, de moment.

AI-ul duce asta mult mai departe. Nu doar că poate modifica o imagine, dar poate genera una care arată perfect credibil. Și atunci întrebarea nu mai este doar „este adevărat?”, ci „în ce sens este adevărat?”.

Cred că trecem de la un real perceput ca dat, stabil, la un real care trebuie verificat, contextualizat, aproape negociat. Nu mai este suficient să vezi ceva ca să crezi. Trebuie să întrebi: cine a produs imaginea? în ce context? cu ce intenție?

În același timp, apare un paradox interesant. Pe măsură ce reprezentările devin mai instabile, experiența directă devine mai valoroasă. Întâlnirea cu un loc, cu un om, cu o situație concretă capătă o greutate mai mare.

În cercetarea de teren, asta era oricum regula: nu te bazezi doar pe documente, ci pe prezență. Acum, cred că acest tip de relație directă cu realul devine din nou esențial, tocmai pentru că restul devine mai fluid.

Deci nu aș spune că realul dispare. Aș spune că se deplasează. Din ceva ce luam de-a gata, devine ceva ce trebuie construit conștient.

 

Granițele etice care se trasează în aceste zile

Granițele etice se conturează, cred, în jurul unui lucru foarte simplu: să nu confundăm ceea ce este construit cu ceea ce este trăit sau documentat.

În lucrul meu cu imaginile fraților Manakia, linia aceasta e foarte clară: una este fotografia istorică, alta este intervenția mea de azi, chiar dacă ea e făcută cu cele mai noi instrumente, cum ar fi drona.

Dacă ar fi să reduc totul la o singură întrebare, ea ar fi aceasta: Ce se pierde din real atunci când folosesc AI? Sau, mai subiectiv: Sunt dispus să accept această pierdere?

 

Cum influențează AI relația noastră cu noi înșine

Cred că AI-ul ne pune, foarte direct, în fața unei întrebări pe care o evitam: ce anume din ceea ce facem este cu adevărat al nostru? Pentru că, dintr-odată, multe lucruri pot fi făcute mai repede, mai bine formulate, mai „corect”. Și atunci ești obligat să te uiți altfel la tine. Nu la rezultat, ci la proces. În cercetarea mea, de exemplu, nu contează doar că refac o fotografie sau că pot explica un context. Contează faptul că am fost acolo, că am stat, că am greșit, că am revenit.

Cred că AI-ul mută relația cu noi înșine dinspre performanță spre trăire. Nu mai e suficient să produci ceva bun. Devine important de unde vine acel lucru.

Și atunci apare și ce ar trebui să reînvățăm:

• să stăm cu noi înșine fără intermediar.
• Să gândim până la capăt, chiar dacă există o scurtătură.
• Să acceptăm incertitudinea, fără să o rezolvăm imediat.
• Să avem repere interne, nu doar răspunsuri externe.

Pe scurt, cred că AI-ul ne obligă să revenim la ceva foarte simplu și foarte dificil. Să știm cine suntem fără să ne sprijinim constant pe un răspuns din afară.

 

Frica ta cea mai mare față de AI. Dar speranța?

Frica este pierderea autonomiei intelectuale, ceea ce implică și o parte din autonomia psihică. Să devenim dependenți de răspunsuri rapide.

Speranța este că, la fel cum modernitatea nu a distrus complet lumea veche la 1900, și AI-ul poate deschide un câmp extraordinar de cunoaștere.

Dar doar dacă păstrăm ceva din ritmul lent al acelei/acestei lumi. Pentru că, până la urmă, exact acolo, în lentoare, apare sensul.