A studiat psihologia mai întâi, a lucrat în corporație, a trecut prin spitale de psihiatrie, a făcut performance în spații improvizate și a ajuns pe scena franceză fără discursul acela standard despre „vis împlinit”. Nu romantizează nimic. Nici Parisul, nici scena artistică, nici ideea de artist. Vorbește despre artă cu aceeași naturalețe cu care vorbește despre oboseală, precaritate, xenofobie sau despre nevoia de a merge mai departe când nimeni nu înțelege încă ce construiești.
Amina Verdutti este o artistă interdisciplinară care lucrează între performance, actorie și psihologie, construindu-și practica în jurul tensiunilor dintre identitate, imagine și putere simbolică. Lucrările sale explorează felul în care oamenii își negociază valoarea, apartenența și nevoia de validare, atât în spațiul artistic, cât și în viața socială.
Cu un limbaj performativ influențat de estetica glam-camp, ironie și observație psihologică, Verdutti creează universuri care chestionează mecanismele statutului și ale autoreprezentării contemporane. Performance-urile ei funcționează adesea ca spații de confruntare între vulnerabilitate și spectacol, între seducție și disconfort, punând sub lupă ritualurile sociale și codurile care modelează relațiile dintre oameni.
„Mi se pare fascinant că în România încă se cere artă de nivel internațional, dar cu resurse de „te descurci tu”. Artistul român trebuie să fie simultan creator, producător, PR, social media manager, terapeutul propriu și probabil să știe și Canva puțin. Dar cred că a venit momentul să ieșim puțin din mitologia asta a artistului care trebuie să sufere continuu ca să creeze ceva valoros”, spune Amina.
În continuare, Amina Verdutti vorbește despre Est versus Vest, despre frumusețe, putere, performance și despre motivul pentru care oamenii au nevoie astăzi de experiențe care să îi scoată, măcar pentru câteva minute, din propriul pilot automat.
Amina pregătește următoarea ediție din Balurile Ducesei, care se întâmplă pe 27 mai, alături de actrița Mădălina Craiu.
Etape formatoare
Cred că una dintre etapele cele mai formatoare a fost momentul în care am încetat să mai tratez limitele altora ca pe niște adevăruri universale. Mi-am dat seama destul de devreme că atunci când cineva îți spune cǎ ceva e imposibil, de multe ori vorbește despre propriile frici, nu despre destinul tău. În spate nu există vreo poveste romantică despre „talent”. Există sute de nopți nedormite, foarte multă ambiție, foarte multe momente în care am căzut și am continuat oricum.
Cred că m-a format enorm încăpățânarea asta aproape absurdă de a merge mai departe chiar și atunci când lucrurile nu aveau încă sens la exterior. Și apoi, bineînțeles, reperele. Am fost foarte atentă la oamenii și universurile artistice către care mi-am întors privirea. Pentru mine a contat enorm să mă hrănesc din artiști care nu doar performează, ci creează lumi. Oamenii care au curajul să fie radicali în sensibilitatea lor m-au influențat mai mult decât orice manual sau structură clasică de carieră. Cred că, într-un final, tot parcursul meu s-a construit undeva între luciditate și determinare. Între „asta nu se poate” și vocea mea interioară care spunea foarte calm: „ba da”.
Dacă te întorci la începuturile tale, ce te-a făcut să treci de la psihologie la performance
Eu de fapt am mers către actorie încă de la 6 ani. Performance-ul a venit el către mine, ca un al șaselea simț. Pentru mine, toate au fost mereu legate: actoria, performance-ul, psihologia. Sunt doar forme diferite prin care încercăm să înțelegem omul și ceea ce îl mișcă în profunzime. Diferența e că unele folosesc cuvinte, iar altele folosesc corpul, prezența, tăcerea sau disconfortul.
Deși știam foarte clar, încă din copilărie, că actoria este drumul meu, nu am fost încurajată să merg în direcția asta. Așa că psihologia a devenit varianta „rațională”. Eu citeam psihologie compulsiv încă din adolescență, nu ca să par cultă la mese, ci dintr-o foame foarte reală de răspunsuri. Încercam să înțeleg oamenii, atașamentul, durerea, contradicțiile, de ce iubim cum iubim, de ce fugim exact de lucrurile pe care le dorim. Performance-ul a apărut într-un loc unde actoria clasică nu mă mai încăpea complet. Ce căutam? Libertate artistică si creativitate, unde, din păcate, în actorie e ceva ce vedem din ce în ce mai rar.
Cum te ajută background-ul în psihologie când faci performance
De foarte multe ori, cu cât zidurile din jurul cuiva sunt mai mari, cu atât sufletul lui e mai sensibil. Cu cât cineva pare mai inabordabil, mai sobru sau mai al dracu, cu atât există șanse mai mari să fie, de fapt, extrem de mieros și aproape dureros de vulnerabil.
Evident, nu e o regulă universală. Dar e unul dintre tiparele umane care m-au fascinat cel mai tare. Și am mai înțeles ceva care mi se pare aproape tragic: oamenii fug de prea bine. Fug de iubire. Fug exact din locurile în care ar putea fi văzuți cu adevărat. Pentru că intimitatea reală e mult mai terifiantă decât orice mască. Cred că toate lucrurile astea mi-au schimbat definitiv felul în care privesc scena. Nu mă interesează personajele „perfect explicate”. Mă interesează contradicțiile, fisurile, momentele în care cineva spune una, dar corpul lui imploră altceva. Acolo începe, de fapt, adevărul.
Parcursul către scena franceză
Parcursul meu a fost mai atipic. Cum am ajuns să performez în Franța? Am fost suficient de delulu încât să cred cǎ pot face asta. Plus cǎ sunt genul de om care pornește la drum şi vede el la fața locului. Nu rămân să ruminez în infinite proiecții despre cum și ce ar trebui să se întâmple, ci pur şi simplu merg și văd, indiferent de cine sau ce ar spune.
Mi se pare că prea multă luciditate poate deveni o formă foarte elegantă de frică. În mintea mea existau trei variante: Paris, Londra sau New York. Și apoi am început să mă gândesc nu doar unde „se face actorie”, ci unde există o chimie reală între mine și publicul de acolo. Eu am crescut foarte conectată la cultura franceză, așa că Parisul a devenit aproape inevitabil. Am intrat la institutul de actorie după o admitere de o săptămână care nu testa doar veleitățile. Acolo conta enorm și calitatea ta umană. Poți să fii un actor extraordinar, dar dacă nu știi să lucrezi cu oamenii sau nu îi respecți, sistemul te respinge foarte repede. Mi s-a părut un lucru extrem de sănătos.
Ulterior, am intrat în zona de teatru, iar în paralel făceam performance-uri în spații nonconvenționale, baruri, locuri improvizate, aproape clandestine uneori. Și cred cǎ acolo s-a format realmente limbajul meu artistic, nu în spațiile perfect controlate, ci în cele vii. Momentul cheie a fost când am început să aplic la rezidențe internaționale cu performance-urile mele și am realizat că ideile astea chiar pot circula prin lume. Atunci am avut un moment foarte lucid în care mi-am zis cǎ merg pe calea asta. Pentru că mi se pare unul dintre cele mai triste lucruri posibile să ajungi peste douăzeci de ani frustrat că nu ai avut curajul să îți pui propriile idei în practică.
Viața unei tinere actrițe în sistemul cultural francez
Este cu foarte multă muncă și zero glamour. Acolo, actoria e o meserie ca toate celelalte. Nimeni nu se consideră cu stea în frunte că face asta și nu există vreo aură elitistă în jurul meseriei. Cred că și pentru că se consumă cultură dimineața, la prânz și seara, la propriu la orice colț de stradă. Oamenii merg la expoziții după muncă așa cum alții merg la supermarket.
Vezi concerte într-un bar minuscul într-o marți seară, cabaret în spații improvizate, lecturi, teatru experimental, cinema vechi plin la ora 11 dimineața. Și atunci artistul nu mai e pus pe un piedestal mitologic. E parte din viața de zi cu zi. Dar tocmai normalitatea asta vine și cu o realitate foarte dură: enorm de multă muncă invizibilă. Foarte mult din viața unui actor acolo înseamnă repetiții, casting-uri, respingeri, alergat prin oraș, joburi paralele, oboseală și multă disciplină. Foarte multe ore care nu apar în fotografii sau în postările estetice de pe Instagram. E infinit mai puțin cinematic decât își imaginează lumea.
Mi se pare că Parisul te dezvrăjește puțin de ideea romantică a artistului și, paradoxal, exact asta te apropie mai sincer de artă. În același timp, cred că Parisul m-a disciplinat enorm ca artistă. Te obligă să înțelegi că inspirația nu este suficientă. Că sensibilitatea fără rigoare rămâne doar o stare. Și că, dacă vrei cu adevărat să construiești ceva care să reziste, trebuie să fii dispus să muncești pentru arta ta chiar și în zilele în care nimeni nu te aplaudă.
Ce diferență ai simțit între teatrul francez și cel românesc
Cred că una dintre cele mai mari diferențe pe care le-am simțit este raportul față de putere și ierarhie. În Franța nu există această titulatură aproape feudală de „maestru”, iar oamenii din domeniu au, în general, mult mai puține fonfleuri.
Relațiile sunt mai directe, mai relaxate și există mai puțină nevoie de a performa importanța. Din contră, teatrul românesc mi se pare încă un circuit destul de închis. Uneori ai senzația că trebuie să cunoști anumite coduri invizibile sau să aparții anumitor cercuri ca să poți intra în industrie. În același timp, există ceva la oamenii din Est ce Occidentul foarte greu poate replica: reziliența. Capacitatea aproape animalică de a merge înainte indiferent de context. Se vede de la o poștă.
Cred că oamenii care vin din spații est-europene au adesea un tip de intensitate și de foame interioară care vine dintr-un alt raport cu viața, cu lipsa, cu instabilitatea. Și asta se vede inclusiv pe scenă. Există o nervozitate vie, o urgență, o densitate emoțională pe care o recunosc imediat la artiștii estici. Uneori Vestul are mai mult confort și mai multă structură. Estul, în schimb, are ceva foarte greu de fabricat: foc interior.
Partea pe care oamenii nu o văd niciodată când spun „artist la Paris”
Cred că oamenii nu văd cât de multă singurătate vine la pachet cu imaginea asta de „artist la Paris”. Din exterior sună foarte cinematic. În realitate, de multe ori ești singur cu tine și cu ambiția ta într-un oraș extrem de sălbatic. Foarte multă lume te știe, dar foarte puțini te cunosc. Și mai există ceva în tipul ăsta de viață: poți să ai un performance seara și apoi să îți înveți replicile în timp ce aștepți să se termine programul de rufe la laundromat. Sau să consideri că ai ajuns într-un lux absolut pentru că apartamentul în care stai are cuptor și mașină de spălat.
Eu când am avut cuptor în ultimul apartament, am fost efectiv di granda. Și vorbesc aici despre viața din Parisul real, nu despre versiunea din filme a lui. Oamenii nu văd nici cât de tare ți se destramă anumite proiecții. Parisul te obligă să renunți foarte repede la romantismele fabricate despre viața artistică. Orașul e mult mai murdar, mai obosit și mai lipsit de glamour decât își imaginează lumea. Edith Piaf nu mai jubilează la colțuri de stradă și Dalida nu mai cântă în fundal în timp ce tu îți bei cafeaua și devii mare artist. Și mai e ceva foarte important: raportul publicului cu arta.
În Vest, și mai ales în Paris, am simțit deseori că oamenii nu caută neapărat să fie zdruncinați sau transformați de artă. Vor să se simtă bine, să bea ceva bun, să socializeze și să plece acasă. Ceea ce nu e neapărat greșit, doar diferit. Eu nu cred că aș putea face acolo toate performance-urile pe care le-aș face într-o țară estică sau măcar în Europa Centrală. În Est există încă un tip de foc interior, de tensiune existențială, de foame emoțională care permite unor lucruri mai radicale să existe. Sau poate pur și simplu eu rezonez mai mult cu spațiile unde oamenii încă au nevoie să simtă ceva real, nu doar să consume frumosul și să plece liniștiți acasă.
Cum te-au transformat toate mediile de lucru prin care ai trecut
Cred că toate mediile prin care am trecut mi-au dat, în primul rând, mai multe vieți într-una singură. Și asta, inevitabil, îți schimbă felul în care privești oamenii și personajele. Faptul că am avut un parcurs atipic și că am existat în lumi complet diferite îmi oferă foarte multă sevă ca artistă.
De la spitalul de psihiatrie, la corporație, la rezidențe artistice sau teatru, fiecare spațiu are propriul limbaj, propriile tensiuni, propriile mecanisme de supraviețuire. Iar când treci real prin ele, nu doar ca observator, începi să înțelegi oamenii altfel. Și cred că asta se simte foarte tare în artă. Pentru că una e să joci un anumit tip de alienare și alta e să fi stat efectiv într-un open space fluorescent, uitându-te la un Excel și întrebându-te dacă nu cumva creativitatea e ultimul lucru care te mai ține întreagă.
În corporație, sincer, daydreaming-ul și creativitatea devin mecanisme de supraviețuire. Scrii și creezi ca să nu o iei razna în toată ostilitatea de acolo. Și mi se pare fascinant că, de foarte multe ori, oamenii puși în poziții de putere nu știu nici măcar să scrie corect, însă știu perfect să delege și să vorbească în jargon corporatist despre „viziune”. A fost un studiu uman extraordinar pentru mine. Aproape performance art involuntar. Aș putea vorbi ore întregi despre fiecare experiență în parte, dar cred că cel mai important lucru pe care mi l-au oferit toate aceste lumi este capacitatea de a naviga între realități foarte diferite fără să mă pierd pe mine.
Am explorat mai multe tipuri de rutină, mai multe categorii de oameni și implicit mai multe versiuni ale societății. Și da, cred că există o diferență foarte mare între artistul care a fost susținut din prima în drumul lui și artistul care a fost nevoit să facă tot felul de lucruri până să ajungă unde aparține. Mediile ostile de muncă, frustrările absurde, senzația că îți consumi energia pentru ceva care nu contează deloc pentru tine, toate astea îți construiesc o reziliență brutală. Astăzi, dacă mă frustrez într-o rezidență sau într-un proiect, măcar știu că mă consum pentru ceva ce are sens pentru mine. Și credeți-mă, e o diferență uriașă între a te frustra pentru o idee artistică și a te frustra pentru un Excel.
Cu ce te-ai întors din experiența de a fi trăit o perioadă în afara României
Cu faptul că cel mai important este să te duci unde e loc de tine. Sigur, ne putem face loc, însă uneori locul pe care ni-l facem chiar noi nu are loc de noi. Sau noi nu avem loc de el. Și nu cred deloc în ideea asta de „universal valabil” când vine vorba de artă.
Cred cu tărie că există public pentru orice, atât timp cât ceea ce faci e sincer și viu. Ah, poate că publicul ăla nu există în proximitatea ta imediată. Dar undeva, într-o anumită țară, într-un anumit oraș, există sigur oameni care vor înțelege exact limbajul tău artistic. Experiența de a trăi acolo m-a făcut și să văd foarte clar diferențele culturale reale dintre oameni, nu doar versiunile lor romantizate.
O să spun ceva poate incomod, dar pentru mine Franța rămâne cea mai xenofobă și rasistă țară în care am trăit și lucrat vreodată. Și spun asta iubind profund cultura franceză. Tocmai de aceea cred că pot privi lucrurile și lucid, nu idealizat. În același timp însă, în România existǎ un tip de sinceritate mai directă. Poate că oamenii nu răspund mereu la salut și nu zâmbesc continuu ca într-o reclamă. Dar când cineva e drăguț cu tine, simți că e pe bune. Și cred că aici apare o întrebare foarte importantă despre lumea în care trăim: vrem politețe sau vrem autenticitate? Pentru că, de foarte multe ori, politețea socială vine la pachet cu foarte mult fals. Iar eu una prefer un adevăr puțin incomod decât o amabilitate perfect executată și complet goală.
Ce ai învățat despre corp și standardele frumuseții lucrând la performance-urile tale
În primul rând, felul în care am fost percepută aici a fost extrem de diferit față de cum sunt percepută în general și mă refer strict fizic. A fost foarte interesant să observ cât de mult se schimbă ideea de feminitate și frumusețe de la o cultură la alta.
Ideea mea despre feminitate a fost mereu una viscerală, raw, puternică și deloc supusă. Ba greșesc. Supusă propriei persoane. Dar aia deja înseamnă disciplină, nu? Cât despre standardele de frumusețe, întotdeauna m-a fascinat diversitatea lor și aici mă întorc iar la repere culturale și la niște euri culturale complet diferite de la o societate la alta. Spre exemplu, mă întreb: ar mai fi oare Maria Tănase considerată o femeie frumoasă astăzi în România? Dar Dalida în Franța? Mi se pare că aici încă există foarte mult obsesia slăbitului la nivel general. În Franța, în schimb, frumusețea stă mult mai mult în atitudine, în felul în care un om privește, merge, respiră, trăiește. Aici încă văd că, de multe ori, ea stă în mărimile de la pantaloni.
Generațiile actuale și raportarea lor la standardele de imagine
Cred că generațiile actuale sunt într-un punct foarte paradoxal. Pe de o parte, îi văd mult mai determinați să schimbe standarde vechi legate de frumusețe, identitate sau imagine. Există mai mult curaj în exprimare și mai puțină rușine față de diferență, iar asta mi se pare extraordinar.
Pe de altă parte însă, mă sperie conservatorismul care încă există dedesubt. Și e un conservatorism mult mai subtil decât înainte. Nu mai vine neapărat din reguli stricte, ci din nevoia obsesivă de a aparține unui trend, unei estetici, unei versiuni aprobate social. Totuşi, cred că ce mă sperie cel mai tare este lipsa curiozității. Faptul că foarte mulți oameni par să nu mai fie interesați de ce există în afara propriului algoritm. Totul trebuie să fie rapid, recognoscibil și consumabil. Iar pentru mine, curiozitatea este aproape o formă de supraviețuire.
În momentul în care nu mai ești curios despre viață, oameni, idei, locuri sau contradicții, începi să te închizi într-o versiune foarte mică a propriei lumi. Și cred că de acolo nu se poate merge decât în jos. Omul care încă pune întrebări mi se pare infinit mai interesant decât omul care are deja tot brandingul personal perfect construit.
Cum ai regăsit spațiul cultural autohton
Acum stau mult mai mult în București și am deplasări constante prin rezidențe și proiecte internaționale. Am fost primitǎ cu multǎ cǎldurǎ, curiozitate şi deschidere. Am întâlnit oameni cu o foame reală de nou, de colaborări, de risc artistic. Și cred că asta spune foarte multe despre momentul în care se află acum scena culturală de aici. Simt sincer o vervă și o efervescență. Văd fețe noi, văd oameni care vor să construiască, nu doar să conserve. Mi se pare că Bucureștiul are acum ceva foarte viu.
Foarte imperfect, foarte haotic pe alocuri, dar viu. Există spațiu pentru spectacole alternative, pentru performance, pentru forme hibride între teatru, instalație, muzică, spoken word. Simt că aici încă poți surprinde publicul. Și, paradoxal poate, am senzația că publicul de aici e mult mai deschis la experimental decât publicul parizian. În Paris există o rigiditate foarte mare a canonului. Zona clasică încă funcționează ca literă de lege. Aici, în schimb, simt mai multă disponibilitate pentru bizarerii, pentru visceral, pentru forme care nu sunt complet explicate sau cuminți.
Ce lipsește scenei culturale de aici
Cred că cel mai mult lipsește susținerea din partea statului și faptul că arta și cultura încă nu sunt prioritizate cu adevărat. Mi se pare fascinant că în România încă se cere artă de nivel internațional, dar cu resurse de „te descurci tu”. Artistul român trebuie să fie simultan creator, producător, PR, social media manager, terapeutul propriu și probabil să știe și Canva puțin. Dar cred că a venit momentul să ieșim puțin din mitologia asta a artistului care trebuie să sufere continuu ca să creeze ceva valoros. Van Gogh e mort. Putem să mai finanțăm și omul viu.
De ce crezi că oamenii au nevoie de experiențe imersive și nu doar de spectacole clasice
Pentru că o experiență imersivă nu pune reflectorul doar pe scenă. Îl pune pe tine. Cred că asta e diferența fundamentală. Într-un spectacol clasic poți să rămâi confortabil în poziția de observator. Într-un performance imersiv, ceva din tine este inevitabil activat. Devii parte din experiență, chiar și atunci când nu scoți un cuvânt.
Pentru mine, performance-ul nu este despre vedetism sau despre artistul-intangibil care stă sus, pe un piedestal și livrează emoție către public. Din contră. Mi se pare una dintre cele mai democratice și vulnerabile forme de artă tocmai pentru că transformă tot spațiul într-o experiență colectivă. O experiență imersivă te trimite direct în tine.
În propriile tale întrebări, rușini, dorințe, contradicții. Devine aproape o conversație paralelă cu propriul suflet. Și cred că oamenii au din ce în ce mai mult nevoie de asta într-o lume în care totul e consumat foarte rapid, foarte superficial și foarte de la distanță. În performance există ceva viu, vibrant și imposibil de reprodus identic. Nu poți să îl „capturezi” complet pe telefon și nici să îl reduci la un highlight de 15 secunde. Tocmai asta îl face atât de puternic. Pentru câteva momente, oamenii nu mai sunt doar spectatori. Sunt prezenți cu adevărat.
„Balurile Ducesei”
„Balurile Ducesei” este probabil unul dintre cele mai dadaiste proiecte pe care le-am făcut până acum. Îşi are rădăcinile într-o ironizare completă a ideii de regalitate, elitism și „sânge albastru”. Tocmai de aia, acolo nu găsești nici bal și nici ducesă. „Ducesa” e mai degrabă un personaj-concept. O mască glam-camp prin care mă joc cu ideea de statut, validare, importanță și felul aproape absurd în care oamenii construiesc ierarhii sociale și culturale.
E un mix de performance art şi cabaret noir. Și cred că asta e partea cea mai importantă: nu este un spectacol în sens clasic. Nu există separația aceea rigidă dintre „scenă” și „spectator cuminte în sală”. Publicul devine parte din atmosferă, din tensiune, din experiență. Uneori nici nu își dă seama exact când începe performance-ul. Și îmi place foarte mult confuzia asta. Fiecare ediție are un concept complet nou și invitați diferiți. Uneori există momente de spoken word, alteori performance-uri imersive, intervenții dadaiste, dans, instalații vii sau situații care par aproape scoase dintr-un vis foarte glam și foarte straniu în același timp. Îmi place ideea că oamenii nu vin doar să „vadă un show”, ci să intre într-un univers paralel. Și cred că asta caută foarte mulți oameni acum: experiențe reale. Nu doar consum cultural pasiv.
Ce cauți, de fapt, când construiești un performance
Performance-ul, pentru mine, explorează în primul rând testarea limitelor. Sau poate mai corect spus: testarea limitărilor. Și evident, într-o zonă complet consensuală. Nu mă interesează șocul gratuit și nici ideea de a incomoda oamenii doar ca să pot spune că am făcut ceva „radical”. Mă interesează momentul acela în care ceva se fisurează puțin în interiorul omului. Când iese pentru câteva clipe din pilot automat și începe să se întrebe de ce îl incomodează ceva, de ce îl atrage ceva, de ce reacționează într-un anumit fel.
Cred că eu însămi mă hrănesc foarte mult din disconfort. Din tensiunea aia dintre seducție și neliniște. Și mi se pare fascinant că cele două pot merge perfect mână în mână. Uneori, seducția reală apare exact dintr-un mic haos interior, nu din ceva perfect lustruit și steril. Dar dincolo de toate astea, pentru mine e extrem de important cu ce pleacă publicul acasă. Nu o să mă intereseze niciodată victimizarea ca limbaj artistic și nici ideea de a pune oamenii într-o stare de neputință emoțională. Eu cred foarte mult în demnitate. În ideea de a rămâne di granda și cu capul sus, indiferent prin ce treci. Sunt foarte atentă la ce declanșez în oameni. Niciodată nu pun sare pe rană fără să îi și pup după. Și cred că asta spune ceva foarte mult despre felul în care văd eu arta: poți să zdruncini omul, poți să îl confrunți, poți să îl faci să simtă ceva incomod, dar trebuie să existe și o formă de tandrețe în tot procesul. Altfel devine doar cruzime ambalată estetic.
După anii trăiți între culturi diferite, ce vezi mai clar despre România acum
Am înțeles că alte țări nu o duc mai bine pentru că le-a pus cineva steaua în frunte. Și-au pus-o singure. Au investit în respectul față de propriul spațiu și propriii oameni. Aici există încă foarte multă umilință colectivă și foarte puțin respect de sine. Românul are talentul incredibil de a spune „vai, la noi nu se poate” înainte să încerce efectiv ceva. Și mi se pare fascinant că uneori validăm mai repede un croissant făcut la Paris decât o idee genială făcută aici.
Dar dacă vorbim despre capacitate umană, profunzime, umor sau reziliență, sincer, cred că Estul spulberă orice țară vestică. Vestul are structură. Estul are foc interior. Și uneori focul ăla e obositor, haotic și puțin autodistructiv, nu zic nu. Dar produce și niște oameni imposibil de fabricat într-un mediu prea confortabil. Eu una încă n-am întâlnit în Vest aceeași densitate umană pe care o găsești aici. Și cred că România ar deveni realmente periculoasă, în sensul bun, în momentul în care ar începe să își înțeleagă propria valoare fără să mai aștepte validare din exterior.
Cum te vezi mai departe ca artistă
Mi-ar plăcea să nu pierd niciodată felul în care mă uit în ochii oamenilor și contactul ăsta foarte visceral cu realitatea. Capacitatea de a conține, de a observa și de a greși. Pentru că mi se pare că, în momentul în care începi să te îndepărtezi prea tare de viața reală, începi să te îndepărtezi și de artă. Și sper să nu ajung niciodată genul ăla de artist care vorbește doar în concepte și propoziții foarte frumoase, dar care nu mai simte nimic real. Mi se pare că există o zonă extrem de funny în lumea artei unde oamenii devin, fără să își dea seama, propriul lor comunicat de presă. Și eu sper sincer să rămân puțin absurdă, puțin vie și puțin delulu.
Cred că delulu-ul controlat a dus foarte mulți oameni exact unde trebuia să ajungă. Iar ca artistă, cred că mi-ar plăcea să continui să mă construiesc în așa fel încât oamenii care nu au fost susținuți niciodată să se uite la mine și să înțeleagă ceva foarte important: faptul că nu ești susținut, de multe ori înseamnă că ești pe drumul cel bun. Mi se pare că foarte multe idei bune arată complet ridicol la început. Și cred că e nevoie de puțin curaj aproape irațional ca să continui înainte ca ceilalți să înțeleagă ce vezi tu. Mi-ar plăcea ca peste zece ani să rămân la fel de vie. Să nu pierd focul, umorul, capacitatea de a mă entuziasma și de a mă emoționa de oameni. Și să nu uit niciodată că, înainte de toate, arta e despre a fi, nu despre a părea.
