E cineva care să nu fi avut măcar un profesor care, nu doar că i-a mâncat zilele, dar i-a și inspirat cele mai sclipitoare vorbe ”dulci”? Eh, dacă e, o avem pe Deșteapta Pământului care să ne umple acest gol. Deșteapta este profesoara de limba română, pe care internetul n-a cerut-o, dar pe care acum nu poate s-o ignore. Pentru că e atât de enervantă! Și fictivă! Înjurați-o pe ea, nu pe Sorana Eșanu. Ea doar o joacă.
Pe Sorana a fascinat-o actoria încă din copilărie, în perioada când desenele animate păreau acțiune reală. Fast-forward, în liceu, Nicușor Dărăbană, care era coordonatorul cercului de lectură în care era înscrisă, i-a spus, nici nu mai știe în ce context, că are stofă de actriță; iar asta a funcționat ca un întrerupător care a făcut lumină. Atunci a decis să se transfere de la Științe ale Naturii la Liceul de Arte. A intrat întâi la clasa de balet, pentru că la teatru nu mai erau locuri, apoi din semestrul al doilea, a reușit să se transfere, din nou, de data asta, fix unde îi era locul.
Astăzi, după ce și-a dat licența la Facultatea de Arte „George Enescu” din Iași, dizertația la Facultatea de Teatru și Film, UBB, Cluj-Napoca, Sorana Eșanu este o actriță cu un portofoliu consistent, cu un personaj online foarte popular și un doctorat în lucru, pe tema personajelor care rănesc fizic sau psihic actorii. Sorana a făcut teatru, film, roast gramatical la iUmor, a organizat și jucat într-un grup teatral independent - Compania Amalgam, a câștigat distincții pentru Cea mai bună actriță și i-a dat naștere personajului Deșteapta Pământului, o tipologie de om arogant, care corectează pe toată lumea și explică în răspăr. Adică așa cum făcea profa ei de mate din liceu.
Toată povestea Soranei, pe larg, mai jos:
Cu stofă de actriță, dinainte de studii
Aveam note bune în generală și apoi la Evaluarea Națională, așa că părinții au vrut să mă trimită la un liceu bun, în zonă, doar că eu nu știam ce vreau; eram bună și la matematică, îmi plăcea româna, dar mă atrăgea să descopăr și chimia, biologia, fizica, tot ce se putea descoperi. Eram curioasă, mereu am fost. Și mi-au plăcut mult profesorii. Eu mai mult am învățat de dragul profesorilor. Așa că s-a decis pentru mine să merg la clasa de Științe Naturale, aproape de casă, în Huși, Vaslui, unde am intrat cu medie bună. Pe poziția a doua era Filologia, unde speram să intru, dar îmi era frică de latină, nu știam deloc.
Ajunsă în clasa a noua, am întâlnit-o pe profesoara de matematică, o inspirație clară a personajului Deșteapta Pământului, pe care am urât-o (singurul om pentru care am simțit vreodată ură) pentru că mă hărțuia, practic mă transforma în ținta bullying-ului pentru că nu înțelegeam nimic din ce preda ea. Nu eram singura care nu înțelegea, dar eram printre puținii care se revoltau și care nu făceau pregătire cu ea, ca să treacă clasa. În fine, prin liceu erau afișe cu acest Cerc de Lectură, care se desfășura după cursuri, seara. M-am dus și eu, temătoare, pentru că nu citisem foarte mult până atunci și îmi era rușine. Dar acolo nu erau doar lecturi sau discuții pe baza cărților, erau și seri în care discutam despre noi, despre viață. Coordonatorul acestui cerc nu era profesor, el spunea că este inginer (nu știu dacă era), mai apoi am aflat că era scriitor, un domn pe nume Nicușor Dărăbană, care a avut o influență mare asupra mea prin felul său de a trata viața.
Acolo cred că mi-am dezvoltat cel mai mult spiritul critic, plăcerea de a dezbate și nevoia de a comunica. Acolo mi s-a spus că am „stofă de actriță”. Și mi-am adus aminte că eu când eram mică mă uitam la desene animate și, cum credeam că toate acele personaje sunt oameni reali, voiam să fiu ca ei: la televizor, să se uite oamenii la mine, să îi învăț de bine, să fiu curajoasă. Și am întrebat... dacă am stofă de actriță, cum pot ajunge una? Eu am crescut în mediul rural, nici nu știam că există o școală unde se formează actori, nu știam ce e ăla teatru sau cum se face un film. Singurul contact cu o instituție culturală fusese în clasa a 7-a, cred, când am fost în excursie la Iași și am văzut un spectacol de operetă. Am fost fascinată de scenă, știu că aveam un telefon cu butoane și mă chinuiam să înregistrez sunetul, să rămân cumva cu o amintire, că cine știe dacă voi mai trăi așa ceva vreodată?!
Ei, toată suferința provocată de profesoara de matematică, revelația că eu aveam dorința de a fi cumva ca personajele desenate de la televizor și încrederea pe care am primit-o cu replica „tu ai stofă de actriță” (care nu știu în ce context și cum a venit) m-au făcut să vreau să plec din liceul acela spre liceul de arte din Iași. Am intrat la clasa de balet, fiindcă dansam bine și pentru că cea de teatru era plină. Dar acum știam ce vreau, așa că am încercat și în semestrul II să intru la clasa de actorie. Am reușit. După ce am terminat liceul, am dat admiterea la Facultatea de Arte „George Enescu” și am intrat la clasa Emil Coșeru și Tatiana Ionesi. Am fost redescoperită, am avut profesori minunați, care au știut să mă coordoneze și să scoată din mine ce am avut mai bun. Am avut colaborări cu Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, unul dintre spectacolele de licență le-am jucat tot la TNI, apoi a venit pandemia și am fost închiși în casă. Mi s-a făcut frică de stagnare, așa că am luat decizia de a pleca în alt mediu, unde auzisem că se face altfel de școală, și am terminat masterul la Facultatea de Teatru și Film, UBB, Cluj-Napoca.
Fotografie din spectacolul „Tango” de Sławomir Mrożek, regia Emil Coșeru
În timpul masteratului, pentru că mă simțeam singură într-un oraș nou și voiam să mă fac remarcată artistic, am căutat o monodramă pe care să o joc, am rugat-o pe colega mea de la regie, Anda Drăgan, să mă ajute și așa am câștigat premiul pentru Cea Mai Bună Actriță la Bacău Fest Monodrame cu „Medeea Redux” de Neil LaBute.
Fotografie din spectacolul „Medeea” după Euripide, regia Irisz Kovacs
Apoi, împreună cu Anda, Cătălina Nichitin, Ioana Cojocărescu și Octavian Șaramet am pus bazele unui grup teatral cu care am călătorit cu spectacole prin țară și am ajuns și în Phoenix, Arizona. Ne numeam Compania Amalgam și abordam subiecte cu tematică socială, precum lipsa educației sexuale în România, războiul, violența domestică ș.a. Am mai colaborat cu câteva teatre independente din Cluj-Napoca, apoi mi s-a făcut dor de casă și m-am înscris la doctorat în Iași, cu tema personajelor care rănesc fizic sau psihic actorii. Acum tranzitez între București și Iași. Am rămas în acest domeniu din pasiune și pentru că iubesc foarte tare oamenii.
Actoria: ce e pentru tine
Este viață, joc, ludic, chemare, duh, iubire, pasiune... Nu știu cum să numesc „actoria”. Este și atât, face parte din mine. Iubesc tot la ea, cu bune și cu provocări. Nu am nimic să urăsc. Nu vreau să mai cunosc ura în afara scenei, mi se pare un sentiment distructiv și nefolositor, este, de asemenea, un cuvânt prea puternic. Aș putea spune că nu îmi place faptul că nu se investește în cultură și în educație ca în alte domenii. Pe mine m-a prins febra artei și nu pot, dar nici nu vreau, să mă lecuiesc de ea.
Ce a fost prima dată: filmul sau teatrul?
Prima dată a fost teatrul. La liceul de arte m-am împrietenit cu Andreea Soltana Lungu, colega mea de bancă și cea care m-a introdus într-o trupă de teatru pentru amatori, coordonată de Emil Gnatenco. Deși eram la liceul de arte, nu făceam spectacole, iar eu voiam să fiu pe scenă. Așa că m-am dus la o repetiție a trupei, ca să mă cunoască domnul Gnatenco. Cred că m-a pus să spun o poezie și să citesc un text. Apoi mi-a zis că distribuția pentru spectacol era deja făcută și nu are cum să mă ia în grup.
Se pregătea „Câmpul de luptă pentru oameni și pământ”, spectacol după piesa „Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia” de Matei Vișniec. Dorra era Mădălina Florea, Kate era colega mea, Andreea. Cumva i-am rămas în minte lui Emil Gnatenco, pentru că după puțin timp m-a sunat să-mi spună că a introdus personajul Povestitorului pentru mine. Urma să fac trecerea dintre scene prin versuri scrise de el și alți autori români. Cu al doilea spectacol în această trupă, „Românie dragă, Elveția mea” de Cornel Udrea, regia tot Emil Gnatenco, am luat premiul pentru Cea Mai Bună Actriță în Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret „Gr. V. Birlic” 2016.
Alexandra Maxim în stânga și Sorana Eșanu, fotografie din spectacolul „Românie dragă, Elveția mea” de Cornel Udrea, regia Emil Gnatenco
Cred că rolurile au venit la mine, nu le-am căutat prea mult, ci ele m-au ales, m-au format. Eu am muncit la ele, mult, mai ales că mă tot judecam și, deși am luat și acest premiu în liceu, nu aveam încredere în mine. Plus că îmi înăbușeam bucuria, nu voiam să pară că mă laud, ascundeam faptul că am un premiu. Cu greu am învățat că nu ar trebui să îmi fie rușine de meritele mele. Dar am avut noroc de oameni care să mă încurajeze când eu nu puteam. Și apoi am devenit din ce în ce mai sigură pe mine, ba chiar începusem să nu mai vorbesc cu oamenii care îmi puneau bețe în roate.
Filmul a venit după ce am plecat la Cluj. Logodnicul meu, Octavian Șaramet, era la specializarea de montaj de film și el m-a introdus în lumea asta. Mi-a arătat că filmul e diferit de teatru, trebuie tratate diferit, și m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest limbaj artistic. Acum el e regizor de film, iar eu nu lipsesc din niciun proiect de-ale lui, fie că sunt în fața sau spatele camerei. Am mai jucat în reality show-uri, reclame și scurtmetraje. În ultimul timp am avut mai multe proiecte cinematografice decât teatrale, dar sper să creez un echilibru între ele.
Roluri care au schimbat ceva în tine
Am mai multe roluri care m-au marcat. Cumva, toate marchează ceva, dar diferit, fie că e o revelație, un început sau sfârșit de etapă în viață, ori un fel de a fi, o replică pe care o spune un personaj sau o durere împărtășită, toate lasă ceva în mine. Pentru că atunci când lucrez la ele, sunt în gândurile mele constant, undeva în spate, ca să-mi vină idei. Ca în orice meserie, dacă ai un proiect, te gândești la el.
Dar aș vrea să menționez două roluri: unul din facultate și unul din timpul activității în trupa independentă Amalgam. Cel din facultate se numește Sonia, din „Unchiul Vanea” de A. P. Cehov. Era examenul de final de semestru și aveam scena în care îmi declaram iubirea pentru Astrov, Elenei. Este adevărat că și destinul Soniei m-a marcat, dar nu asta e ce mi-a rămas în minte, ci cum am abordat rolul. Jucam cu o colegă foarte talentată, Marina Munteanu, care mi-a fost ghid în scenă, în sensul în care nu știam cum să fac să arăt suferința și ea, indirect, mi-a arătat calea, prin personajul Elenei. Atunci am avut o revelație despre actorie, despre ce înseamnă să fii prezent în scenă, despre oameni în general. A fost și momentul în care am decis să-mi schimb aspectul fizic și mi-am făcut breton.
Marina Munteanu în stânga și Sorana Eșanu, în spectacolul „Unchiul Vanea” de A. P. Cehov, regia Tatiana Ionesi
Al doilea rol care m-a marcat profund era construit din poveștile personale. Era teatru devised și adunam materiale pentru a scrie textul. Mă numeam Ana și făceam parte dintr-un spectacol despre lipsa educației sexuale în România, numit „Cum să-ți zic?”. Punându-mi-se tot felul de întrebări, am realizat că nu am avut niciodată o educație sexuală, totul era tabu pentru mine, iar când eram mică am trăit un fel de abuz fără să știu că este abuz. Tot atunci am aflat de existența HPV-ului, vaccinarea anti-HPV care este gratuită în România până la o anumită vârstă și că el poate fi făcut și de bărbați, nu doar de femei.
Nu am sensibilități personale care să-mi dea de furcă în roluri pentru că dacă le-aș găsi, le-aș exploata. Sunt în slujba artei pe care o practic aproape cu religiozitate și îmi place să las să iasă din mine ceea ce este nevoie pentru ca publicul să simtă.
Andreea Andrei, Sorana Eșanu și Ioana Ivănescu în „Casa Bernardei Alba” de Federico García Lorca, regia Tatiana Ionesi
De unde vine Deșteapta Pământului
M-a convins un prieten că în ziua de azi un actor, mai ales cei la început de drum, trebuie să se promoveze online. Așa mi-am instalat TikTok-ul și de acolo am căutat ceva care să facă un bine oamenilor. Am observat că e ușor să enervezi românii, corectându-i, așa că știam că va avea un impact asupra lor tipul meu de conținut. Nu mă așteptam să aibă succes așa brusc, dar nici nu m-am bazat pe succesul rapid, tocmai de aceea și acum postez și dezvolt în fiecare zi acest personaj.
La început am creat-o pe Deșteapta Pământului ca formă de amuzament și pentru vizibilitate. Mai târziu i-am descoperit utilitatea. Acum îmi este utilă și mie: am devenit mai curioasă decât eram, caut mai mult informații înainte să vorbesc și sunt mai deschisă în a fi corectată. De asemenea, am deprins obiceiul de a-mi nota ideile, ca să nu le uit.
Deșteaptă și mai cum?
Înainte să postez clipurile pe internet, nu văzusem asemenea conținut. Știam că sunt originală. Asta am și vrut, să nu mai fie nimeni ca mine, cel puțin nu în România. Probabil în afară or fi oameni sau personaje precum Deșteapta Pământului, dar eu nu i-am văzut nici înainte, nici acum. Personajul creat de mine se inspiră din toți profesorii care m-au enervat în viața de elev, cu precădere profesoara de matematică din liceu, așa cum am menționat anterior, dar și student, ca mai apoi să întâlnesc astfel de oameni încăpățânați și enervanți când m-am angajat.
Pe larg, este arogantă, nervoasă, superioară și atotștiutoare, ba mai mult, îi ia peste picior pe cei care nu știu, în loc să le explice frumos. Eu mereu am avut credința asta, că omul cât trăiește, învață. Nu avem de unde să le știm pe toate, nu avem cum să citim toate cărțile din lume și nici să vedem toate filmele făcute vreodată. Pe mine m-au enervat oamenii care nu au avut răbdare să îmi explice frumos, ca să înțeleg. Dar mai rețineam de frică. Așa și Deșteapta Pământului: explică frumos, cu forța.
Referitor la ceea ce postez pe internet, mă inspir din greșelile pe care le fac eu, cuvintele pe care le descopăr prin filme, cărți, interviuri sau le aud pe stradă și uneori online.
Când au început să apară reacțiile
Prima dată am făcut un cont de TikTok unde postam tot felul de clipuri care nu aveau o direcție clară. Apoi am postat un clip despre „cum să agăți dacă vorbești corect” care corecta câți „i” sunt în „să fii”. Introduceam și citate din literatură („A fi sau a nu fi” – Hamlet – e cu un singur „i”). Și s-au uitat 20.000 de oameni în condițiile în care eu nu aveam nici 1000 de urmăritori. Următorul clip a fost în același gen, dar despre câți „i” sunt în „știi”, care a adunat 40 și ceva de mii de vizualizări. Și am adunat mulți urmăritori cu clipurile astea. Prin urmare, când am găsit un concept clar și am făcut prima postare în aria conceptului, în februarie 2024, oamenii s-au adunat pur și simplu. Nu am făcut nimic altceva decât să îmi conturez un personaj. Și el a prins la public instantaneu.
Deșteapta Pământului e peste tot. Cine o urmărește?
Nu am un grup țintă restrâns, iar din statistici am aflat că mă urmăresc persoane de toate sexele, cu vârste cuprinse între 18 și 54 de ani, atât din România, cât și din afara țării. Majoritatea mă urmăresc pentru a învăța ceva nou sau pentru a corecta greșeli vechi, dar și pentru că mă găsesc amuzantă. Unii dintre urmăritori mi-au declarat că la început le eram antipatică, dar au găsit utilitatea clipurilor mele și acum mă urmăresc cu drag. Cei care sunt cârcotași, de obicei comentează și eu îi îndrum să mă blocheze.
Sunt peste tot, dar cu greu. Am refuzat mult să îmi fac o pagină de Instagram și foarte mult am refuzat o pagină de Facebook. Îmi puneam singură bețe în roate, gândindu-mă la profesorii pe care îi iubesc și care m-ar putea judeca pentru ce postez, la familie și la colegii de breaslă. Fiindcă noi suntem învățați să ne tratăm arta cu sacralitate, iar un astfel de personaj însemna pentru mine un soi de trădare a lumii artei pe care am construit-o imaginar. Cu timpul am prins curaj și încredere și am început să mă promovez peste tot, explicând faptul că Deșteapta Pământului este diferită de Sorana Eșanu, că e doar un personaj jucat de o actriță.
@desteaptapamantului Sindroame. Nu e greu, trebuie doar să țineți minte. #sindrom #sindroame #plural #fyp #goviral ♬ original sound - Deșteapta Pământului
Între TikTok, Instagram și Facebook nu observ o diferență prea mare ca audiență. Singura diferență e legată de algoritmii fiecărei rețele de socializare, ele funcționează diferit. Dar publicul meu este asemănător. În schimb, pe YouTube observ mai mulți copii care se supără pe mine că îi corectez, deși, din comentariile lor, chiar au nevoie să fie corectați, fiindcă nu se descurcă prea bine. Dar au timp să învețe.
Cum îți gândești conținutul
Toate postările sunt improvizate, nu am un scenariu dinainte. Evident că mă documentez anterior filmării, dar nu mă gândesc cum voi spune ce am de spus. Doar dacă e o situație mai complicată gramatical îmi notez, ca să nu greșesc și pentru a putea oferi explicații coerente. De obicei îmi notez cuvinte sau evenimente despre care vreau să vorbesc și uit de ele, pentru că îmi vin altele noi și le filmez pe loc. Dar când nu am timp să mă gândesc la ceva nou, apelez la acea listă cu surprize și mă bazez pe ea.
Lecțiile de limba română și controversele
Se pare că se nasc tot felul de controverse mai ales pe baza pronunției cuvintelor. Alții mai spun că anumite greșeli sunt regionalisme și de acolo începe gâlceava. Ce mă amuză mai mult este cum oamenii spun că limba română este în schimbare și ar trebui să acceptăm anglicismele, dar când postez un videoclip despre pronunția brandurilor în țara de origine, se supără toată lumea și vine cu argumente bazate pe naționalism.
Experiența la iUmor
Roast gramatical făceam și înainte, așa am ajuns la iUmor, dar am fost acolo pentru a mă provoca la comedie. Mi se pare grea comedia, dar nici nu am avut ocazia să o exersez, că mi s-au oferit doar roluri dramatice până acum. Și când mi s-a prezentat oportunitatea de a merge la iUmor, am vrut să mă testez. Nu mă așteptam să ajung direct în finală, nici nu știam că se poate. Eu pe atunci mă pregăteam să dau admiterea la doctorat, tocmai terminasem o filmare a unui scurtmetraj numit „Zi de sărbătoare”, regia Octavian Șaramet, trebuia să plec la mare și pregăteam un text pentru Gala Hop. În contract scria că există posibilitatea de a ajunge direct în finală, dar nu am înțeles neapărat, că nu îmi stătea mintea la asta. Ah, și am avut și acel accident cu apă clocotită, îmi imaginam doar cât de rău se vede pe ecran, așa că numai la sărit etape nu-mi era gândul.
Când vorbea Natanticu despre cum m-a trimis în finală, eu încă eram în adrenalina scenei, aveam emoții și nu am auzit jumătate din ce a zis. Apoi am auzit publicul aplaudând, părea că e de bine și am zâmbit. Și după mi-am dat seama de ce s-a întâmplat, dar deja ieșeam din scenă. Și m-am dus la mare, am sărbătorit și nu am mai postat nimic pe rețelele de socializare. Dar când a apărut emisiunea, nu se mai opreau notificările care anunțau că am noi urmăritori, așa că am început să postez mai mult. Mi-a adus puțin mai multă popularitate, da. Am mai fost întrebată dacă vreau să fac stand-up și nu am știut ce să răspund. Cred că dacă mi s-ar propune, nu aș refuza, dar cred că sunt alții mult mai buni decât mine la asta.
Tu și Deșteapta. Ce planuri aveți?
Eu, Sorana, am început să scriu un text pentru un one-woman show pe care sper să îl pun în scenă până la sfârșitul anului, merg la castinguri, filmez self-tape-uri și aștept festivalurile de film unde ador să întâlnesc oameni noi.
Ca Deșteapta Pământului, am început să croșetez semne de carte pe care vreau să le promovez mai mult, dar mai întâi îmi doresc să am diversitate în modele. În rest, îmi continui demersul de promovare a limbii române, lecturii, culturii și frumuseții naturale.
