Ca să fiu sigur că te duci cu ochii până la final de articol, îți spun din start că acolo vei afla detalii despre expozițiile în derulare ale Danielei Groza, în care vei putea lua contact for real cu fotografiile și arta ei. Trăiește între SUA și România, unde-și împarte cele două avataruri - de taximetrist și artist vizual. Pentru a-și permite traiul pe care vrea să-l ducă și a-și face arta în ritmul ei, nu unul impus de o galerie și alte presiuni.
"Am tot ce e nevoie pentru un trai decent. Ideal ar fi să elimin munca de taximetrist, am deja o carieră, cea de artist, dar momentan nu pot să trăiesc decât din taximetrie, așa că aleg să nu mă plâng. Mai bine de atât în parametrii deja existenți nu cred că se poate. A avea 8 luni libere pe an este absolut minunat", spune Daniela.
În SUA sunt artiști arhicunoscuți care au ajuns unde au ajuns datorită facultăților de elită pe care le-au frecventat, însă nu pot trăi din fotografie indiferent de faima lor, spune Daniela. Chiar dacă este consumată mult pe social media, fotografia de artă nu prea e gustată de colecționari, iar asta e valabil oriunde în lume. Daniela mărturisește că cel mai bine s-au vândut de-a lungul vremii tricourile BE KIND FOR REAL, asta pentru că fetișizăm obiectele purtabile. File din viața unei artiste prinsă între 2 lumi, care atunci când poate ajută comunitățile rurale, în interviul de mai jos.
Ce s-a schimbat radical în America în ultimii 4 ani
Nu aș folosi cuvântul radical. Dacă se schimba ceva radical am fi știut cu toții și ne-am fi bucurat deopotrivă. Același sentiment de superioritate asupra altor țări persistă în ciuda faptului că visul american nu există. Orice canal de știri, TV, ziar sau rețelele sociale se hrănește cu titluri de senzație deci ceea ce apare dincolo de granițele americane este ales să creeze și să mențină o anumită imagine. Violența regimului actual nu este radicală în sine, pentru că a fi radical înseamnă să pleci de la o normă. Norma prezentă în state a fost mereu aceeași, indiferent de partidul politic aflat la putere: în America avem un sistem capitalist par excellence care se pliază pe tendințe și nu pe schimbări reale, la rădăcină.
Radicalismul de dreapta sau de stânga alternează și se calcifică pe zi ce trece în ceva ce împiedică schimbarea reală să se întâmple pe bune. Nu sunt cinică de fel, de fapt exemplul noului primar al New York-ului, Zohran Mamdani, este un exemplu de anti-cinism, chiar dacă este o excepție; Mamdani este un om care dă iz de schimbare pe termen lung. Nu are nici un an de când a fost ales, urmărim cu toții cu sufletul la gură manevrele acestui om care pare să aducă mult așteptatele reforme ce ating omul de rând.
Cum e să faci Uber în New York
Profesia de șofer este complicată, fizic, mental și emoțional, mai ales în NY unde este nevoie de permis special și pregătire pentru a obține carnetul de taximetrist. Felul în care aleg să lucrez adaugă un strat de dificultate pentru că lucrez doar 4 luni pe an, ceea ce înseamnă că lucrez 10-12 ore pe zi aproape fără pauză ca să câștig îndeajuns să îmi susțin cariera de artist la Cluj, unde trăiesc cu soția mea celelalte 8 luni.
Șofatul este o muncă sedentară, cu vârsta încep să apară probleme și e musai să mă mișc la anumite intervale ca să nu-mi agravez starea fizică. A fi atent intens timp de atâtea ore pe zi este taxant mental, mai ales într-un oraș atât de mare. Dar problema cu care ne confruntăm cu toții, noi, șoferii, este cea de a găsi parcare și un loc unde ne putem face nevoile.
Acum câțiva ani am fost asaltată fizic de managerul unei cafenele pentru că am îndrăznit să cer să le folosesc toaleta. Este ilegal acolo să folosim toalete private fără să consumăm ceva. Am și încercat să dau în judecată departamentul de transport dar acest gen de proces este aproape imposibil de demarat. Agențiile guvernamentale sunt de neatins, mai ales de noi, femeile imigrante, pentru că suntem mult mai puține șoferițe și bărbații nu se plâng de aceleași nevoi, chiar dacă rata de cancer la prostată este foarte ridicată în rândul taximetriștilor.
Cât de ofertant este NY-ul pentru un artist foto
Nu pot vorbi la general, eu m-am îndrăgostit de NY încă de la liceu când l-am vizitat prima dată. Acum am 43 de ani, sunt fotograf de jumătate de viață. Nu orașul în sine este ofertant, ci simbioza dintre energia orașului și energia proprie. Mă activez maxim când sunt acolo, am o serie de fotografii cu toaletele frecventate, alta cu viața de taximetrist (sau mai degrabă o fantezie a vieții de taximetrist), alta cu orașul în sine. Acolo m-am format ca artist și am tras spre acest oraș pentru că eram însetată să trăiesc cum trăiau artiști ca Patti Smith și Robert Mapplethorpe. Nu am studiat artă, am învățat despre cum să accesez arta în orașul care mi-a dat sentimentul de primul ‘acasă’ în SUA.
Te-ai gândit la o mutare permanentă în State?
Am trăit permanent în SUA din 1999 până în 2016. Apoi am început să stau la București câteva luni pe an, am avut închiriată o garsonieră mirifică pe Strada Mântuleasa timp de 6 ani. Acum stau la Cluj și nici nu mă gândesc să stau în SUA permanent. Nu am banii necesari să am libertatea pe care o am în România cu stilul de viață actual.
2 săptămâni pe an la țară
Da, în fiecare vară din 2012 încoace revin într-un sătuleț din județul Arad ca să gust din viața care îmi place cel mai mult de fapt. Și mediul rural mă activează la fel de tare ca NY-ul, dar în mod opus: dacă în New York mă motivează energia celorlalți, la țară mă automotivez. Nu e nimic care să-mi distragă atenția, nici măcar gătitul și întreținutul apartamentului care îmi ocupă multe ore la Cluj. Am o plită electrică la țară, toaleta e în curte, căsuța mea are doar 30m2 deci spațiul mental pentru a mă desfășura creativ este amplu.
Pe vecinele mele le cunosc de mult timp, noi mergeam la satul acela de copii. În ultimii ani vârsta nu le mai permite să facă munca pentru a se întreține, așa că de 3 ani reușesc să strâng măcar 1000 de euro să duc acolo unde este nevoie.
Trecerea între New York și satul românesc
Nimic mai ușor. Îmi plac ambele la fel de mult. Sunt obișnuită cu ambele stiluri de viață și în fine, nu îmi trebuie prea multe lucruri sau luxuri ca să mă simt în elementul meu. Să zicem că trăiesc două vieți palpitante.
Credit foto: Ioana Groza Pop
Ce îți place cel mai mult la fiecare dimensiune din viața ta, ce îți place cel mai puțin
Am tot ce e nevoie pentru un trai decent. Ideal ar fi să elimin munca de taximetrist, am deja o carieră, cea de artist, dar momentan nu pot să trăiesc decât din taximetrie, așa că aleg să nu mă plâng. Mai bine de atât în parametrii deja existenți nu cred că se poate. A avea 8 luni libere pe an este absolut minunat.
Credit foto: Ioana Groza Pop
Cum a evoluat proiectul tău @bekindforreal
BE KIND FOR REAL a fost lansat ca simbol în 2014 în cadrul primei mele expoziții la NY, o expoziție care a durat o lună. Mi se părea trist ca BKFR să existe numai între patru pereți albi pe o perioadă limitată și pentru că avusesem contact cu lumea modei am decis să pun mesajul BKFR pe tricouri. De acolo proiectul a evoluat organic, având la bază ideea de a strânge fonduri pentru persoane care au nevoie de sume mici dar decisive în a continua să prospere.
Am crescut într-o familie cu venituri precare, intermitente, iar ca artist am vrut să (îmi) demonstrez că arta poate hrăni pe mai multe fronturi, chit că eu personal nu am mai mult decât e nevoie. Am strâns și donat la varii persoane și asociații peste 22,000 de dolari, chiar dacă nu mai vând tricouri acum. De 2 ani am decis să nu mai adaug la producția de haine care este deja incredibil de dăunătoare planetei, așa că strâng direct bănuți de la cei care sunt dispuși să ajute. Câteodată ofer fotografii sau servicii de broderie pe tricouri pe care mi le trimit doritorii.
Lumea culinară și îmbinarea cu fotografia
Am 10 ani de lucrat în restaurante, din care 6 ca bucătar. Mă pasionează ideea de a mă putea hrăni cu ceva făcut cu mâinile mele, adeseori optez să îmi fac singură pâinea cu maia, pastele, dulciurile, înghețata. Faptul că pot să împărtășesc cu soția și prietenii acest dar mă hrănește mai mult decât fotografia adeseori.
Ce ar trebui să faci pentru a reuși să fii artist full time în România sau US
Artiștii cunoscuți provin din familii înstărite. Este un adevăr foarte bine punctat în ‘A room of one’s own’ de Virginia Woolf. Se vorbește prea puțin de acest aspect, clasa socială a artistului cunoscut. Pentru a face artă este nevoie de mult timp, iar timpul valorează enorm. Pentru noi, artiștii care lucrează alte munci ca să se susțină este incredibil de greu să alocăm timp artei după 50-60 de ore petrecute la birou săptămânal. Ideile se diluează, energia se disipă și de cele mai multe ori renunțăm la darul care ni s-a dat în favoarea siguranței financiare.
Am renunțat și eu la un moment dat, fără să îmi dau seama. Lucram în trei locuri diferite și nu puteam să fac nimic altceva decât să produc bani ca să îmi întâlnesc nevoile de zi cu zi. Depresia circumstanțială a apărut și ea, asociam inabilitatea de a face artă și de a face conexiunile necesare ca să ajung mai ‘sus’ cu mine nu cu sistemul care ne apreciază simbolic, nu și financiar.
Deci, ca să răspund la întrebare, nu pot face nimic mai mult. Am schimbat locul de muncă, am mai mult timp, sunt mai săracă la buzunar dar sunt fericită că pot face artă. Acum e vorba doar de noroc, dar și acela este condiționat de piața care consumă fotografie. Fotografia nu prea se vinde, în SUA sunt artiști arhicunoscuți care au ajuns unde au ajuns datorită facultăților de elită pe care le-au frecventat, însă nu pot trăi din fotografie indiferent de faima lor. Fotografia de artă este consumată cel mai mult pe rețelele sociale și este cel mai prost apreciată pe bune de colecționari, oriunde în lume. Apoi mai este celălalt tăiș despre care se vorbește prea puțin - dacă totuși se întâmplă minunea de a fi fotograf full-time prin intermediul reprezentării de o galerie care dorește să îmi crească cota imaginilor pe care le fac, în acel moment eu trebuie să produc artă consistent, iar eu nu lucrez așa.
Sunt un artist care lucrează lent, la moment, cel mai des vara. M-ar ucide cerințele unei galerii care nu îmi înțelege ritmul. Și să nu uităm - dacă vede careva o poză într-un muzeu în niciun caz asta nu înseamnă că artistul a reușit ceva mai mult decât a arăta o lucrare pe timp limitat. Muzeele sunt cele mai sărace și mai puțin echipate pentru a ajuta un artist să se întrețină.
Pentru ce lupți, încotro merge arta ta?
Cred mult în frumusețea activă, în prezența cu lucrurile aparent banale, asta văd și asta cuprind cel mai des. Mă pasionează conceptul de fericire în artele vizuale și de fiecare dată când predau un atelier sunt surprinsă de ceea ce învăț pe teren, cu participanții noștri (predau împreună cu soția). Îmi dedic nu numai practica ci și viața personală la descoperirea a cum ne raportăm la fericirea proprie și fericirea celor din jur în afara industriei de wellness care ne amețește mai mult decât ne ajută în a descurca ițele vieții.
Ce obiecte din puzzle-ul artistic se mișcă cel mai bine
Tricourile BE KIND FOR REAL au fost o senzație timp de un deceniu, se vindeau ca pâinea caldă. Fetișizăm obiectele purtabile și le preferăm, așa că nu mă miră ca un produs de 35 de dolari a fost mult mai dorit decât o imagine cu același preț. Am oferit și fotografii gratis și nu am reușit să dau câte îmi doream. Dar, ca să apăr totuși BKFR, tricourile aveau un design fantastic, încă le iubesc ca în prima zi.
Unde vedem în real life ce lucrezi
Tocmai s-a terminat expozitia noastră solo de la galeria Brewer Harris Projects din Syracuse, NY dar avem lucrări expuse la București la Scânteia+ în cadrul expoziției de grup ‘The Picture: Explaining Photography in 39 Works’ (deschisă până pe 5 septembrie), una dintre cele mai ample analize fotografice din România a ultimelor trei decenii, și la Salon de Papier/Mobius în expoziția de grup WANT.
