Cum poate fi regândită relația noastră cu pământul într-o perioadă marcată de crize ecologice, sociale și politice? Aceasta e întrebarea de la care a pornit Cultivators of Life, inițiativa dezvoltată de tranzit.ro și MODEM. În cei doi ani de desfășurare, proiectul a reunit artiști, cercetători, cultivatori și practicieni din domenii diferite.
De la semințe și sol până la memorie, comunitate și grijă, Cultivators of Life propune o perspectivă în care lumea vie iese din decorul activității umane și devine partener de dialog. Miza proiectului este cultivarea unei alte forme de atenție: una orientată spre relații, reciprocitate și responsabilitate față de lumea pe care o locuim.
Înaintea expoziției finale a proiectului Cultivators of Life, programată pentru luna septembrie la MODEM Debrecen, am discutat cu Adelina Luft, Delia Popa și Ana Barbu despre felul în care un proiect artistic poate depăși limitele spațiului expozițional și se poate transforma într-un proces continuu de cercetare, colaborare și învățare.
Am vorbit despre tensiunea dintre tradiție și recuperare critică, despre grădinărit ca practică artistică și filosofică, ritmurile lente ale cercetării și dificultatea de a transpune procese colective și experiențe vii în forma unei expoziții.
Cum vorbești despre tradiție fără să cazi în nostalgie sau în capcana identităților fixe
Adelina Luft: Sunt câteva aspecte de menționat aici. În cadrul proiectului nu ne uităm în mod specific la practicile de cultivare ancestrale din perspectivă istorică sau antropologică, ci la practicile de cultivare prezente, care implicit poartă și duc mai departe moduri de relaționare cu pământul pe care le-am moștenit de la cei de dinaintea noastră, care au trăit și locuit în proximitate cu pământul și cu lumea vie, în regiunea pe care încă o numim astăzi estul Europei.
Acest gen de localizare este important ca să se înțeleagă că nu este vorba despre niciun fel de recuperare a tradițiilor rurale românești, de exemplu, care ar duce discuția într-o zonă cu totul diferită. Și cred că de aici reiese și partea „complicată” - tensiunea dintre tradiție și recuperarea contemporană dintr-o paradigmă postcolonială. Paradigma postcolonială sau decolonială a celor care vor să afirme o identitate națională și un teritoriu specific sau paradigma decolonială care pune istoria, cultura materială, tradițiile, simbolurile etc. în dialog cu alte geografii ale lumii?
În plus, aspectul recuperării, o muncă interminabilă pentru cercetătorii, filozofii și practicienii artistici din regiunea noastră, la fel cum este și pentru noi, ca și colectiv, comunitate, organizație, este să chestionăm constant aceste tensiuni, dar, totodată, aproape că pare imposibil de recuperat ceva ce a fost cu totul „furat” de extrema dreaptă, nu doar acum, ci și în trecutul oarecum apropiat al contextului istoric românesc.
Este foarte complicată, într-adevăr, foarte complexă această relație dintre ceea ce a existat ca o comuniune dintre om și pământ, aproape similară cu culturile indigene din alte geografii, și felul în care mai putem să deșirăm niște narațiuni și paradigme în prezent, trecând prin filtrele narațiunilor istorice și ale ideologiilor care au dominat societatea până în prezent.
Toate straturile suprapuse și nevoia extinderii narațiunilor cu reflecții și conexiuni cu alte culturi ale lumii fac munca noastră și mai grea din această poziție a estului Europei. Cel puțin așa este simțită atunci când o compari cu cercetările prolifice și absolut fantastice care au fost produse de gânditorii decoloniali din insulele Caraibe sau, mai apoi, de cei din America Latină. Desigur că aici vorbim de dubla diferență colonială, dar și de faptul că se creează o asimetrie conceptuală pe care o observă tot mai mulți teoreticieni și care este în continuare subteoretizată.
În programul Cultivators of Life am vrut să atingem aceste relații, însă mai degrabă punându-le de la început în relație. Adică uitându-ne la felul în care se țes narațiuni noi în relație cu o cercetare științifică, în relație cu o cercetare a traseelor coloniale în Europa și cea de Est, sau invers, și în relație cu perspective artistice care aduc în vizor un alt tip de sensibilitate, lăsând narațiunile deschise, chestionabile și reflexive.
Legăturile cu tradiția rămân într-un registru secundar, de fundal, cumva, pentru că intenția nu este de luptă pe un front al recuperării unei viziuni idealizate a trecutului sau de a folosi aceleași instrumente pe care le folosesc cei nostalgici după tradiție, cât de a crea tot felul de punți cu ele. Poate doar așa putem să le scoatem de sub jugul esențializării și al încarcerării lor într-un singur registru ideologic și discursiv pe care proiectul statului-națiune l-a apropiat complet.
Cum ajunge un proiect despre grădini și comunități la un public larg
Adelina Luft: Cred că în cazul programului nostru avem de-a face cu mai multe publicuri. Pe de o parte este publicul pe care l-am format în timp cu Asociația Tranzit, încă dinainte de relocarea la Siliștea Snagovului și constituirea Stației Experimentale de Cercetare. Aceștia sunt colaboratori de lungă durată, artiști, cercetători, grădinari, studenți, arhitecți și alții, care vin regulat la evenimentele noastre pentru că au o conexiune directă cu proiectul, cu membrii echipei, cu locul. Pe de altă parte, există publicul larg la care ajunge o expoziție, atunci când este organizată, indiferent de spațiu, cel mai probabil când are loc într-un oraș.
Expoziția de la Debrecen va fi una dedicată în principal publicului local, de aceea am inclus și două contexte locale specifice, grădina de la Facultatea de Agronomie din oraș și o cercetare foarte interesantă a unui cercetător local despre felul în care s-a dezvoltat orașul Debrecen, pe niște foste grădini comunitare. Vizăm și un public internațional, cei care cunosc artiștii și practicile lor și care vor afla despre expoziție prin mediile online, dar care, cu ocazia asta, vor afla și despre orașul Debrecen și acest institut de artă relativ mare care se află acolo.
Cred că dialogul cu publicul larg se creează natural, pentru că atingem subiecte de interes comun, despre practici de cultivat, despre susținerea vieții, grijă și îngrijire, dar și narațiuni interesante care sunt ușor interpretabile pentru că implică oameni, deși din geografii diferite, care practică un fel de a trăi și de a rezista anumitor violențe care au loc asupra pământului. Dar, în principal, sunt exemple de reziliență, colectivitate, recuperare a unor modalități de relaționare cu pământul și implică totodată aranjamente de instalații, obiecte, forme vizuale, elemente decorative care sunt ușor recognoscibile. Nu e nevoie de un ochi antrenat în artele vizuale ca să poți face conexiuni între lucrări, între conceptul propus și lucrările prezente sau între o înțelegere comună a ideii de „cultivare a vieții” și cea propusă de proiect.
Credit foto: Alex Bodea
Grădinăritul ca exercițiu de imaginație, practică artistică și formă de cunoaștere
Delia Popa: Eu mă consider grădinară sau cultivatoare amatoare și, de fapt, sunt o urmașă de agricultori. De acolo îmi vine interesul pentru grădini, plante și legume, și din experiențele copilăriei. Pentru că am moștenit o seră și o grădină de la bunici, mă obligă cumva să continui aceste activități, cel puțin eu o simt ca pe o datorie plăcută. (Este vorba despre o completare, în cazul meu, a activităților artistice și, de multe ori, grădina devine sursă de inspirație.) Fac artă despre grădină, mai puțin artă cu grădina, deocamdată.
Un grădinar, cum ziceam mai devreme, poate fi artist, poate gândi grădina estetic, etic, cultural. Tot ce își pune un om în grădină este un statement despre sine, despre statutul social și dorințele de afirmare socială, despre personalitatea sa și despre viziunea asupra lumii, deci este și un act artistic, de reprezentare și autoreprezentare.
Arta este o activitate filosofică și practică, are, precum grădinăritul, potențialul de a fi terapeutică pentru practicanți. Diferențele calitative nu există, deci poți practica grădinăritul și agricultura la cel mai înalt nivel, ca și arta, ca orice profesie sau preocupare intensă.
Ana Barbu: Poate fi și o practică estetică, și una de cunoaștere, poate fi și metodă, și lucrare, dar poate să fie și pur și simplu grădinărit, fără să fie niciuna din celelalte, ci un mod de viață, ceea ce e oricum grozav. O grădină poate să aibă compoziție, ritm, culoare, volume, texturi, coregrafii; grădinarul poate fi cel care curatoriază un spațiu sau editează peisajul, până la un anumit punct. Pentru mine este practica prin care am trecut de la reflexul de a impune o formă la capacitatea de a observa, a asculta, a negocia, a mă adapta. Grădina este metoda mea de cunoaștere, un mod de a gândi cu corpul și cu timpul.
Credit foto: Orsolya Gal
Renunțarea la control
Delia Popa: Pentru mine, activitatea artistică înseamnă descoperire, meditație, de fapt, intrarea în „zonă”, într-o anumită stare în care lucrurile sunt posibile, deschise. Și, în acea stare, nu ai control decât parțial, deci, într-un fel, lucrezi cu niște muze sau muzi necunoscuți. De asemenea, când colaborez cu alți artiști, de exemplu, în cadrul duo-ului artistic Art Rosa Duo, muza devine atunci și colaboratoarea mea, Nița Mocanu, iar controlul este undeva la mijloc, niciodată perfect egal.
Dar când revii la realitate, ieși din procesul de lucru, atunci, da, ai tot felul de presiuni: să te promovezi pe toate rețelele posibile, să produci mult și bine, să ai multe expoziții pe an, să ai și expoziții personale, nu doar de grup, să vezi ce fac ceilalți artiști, să vizitezi expoziții, iar lista poate continua. Este presiunea performanței în concurența care a devenit vizibilă global. Dar cred că oricum lucrezi cu „chance encounters” ca artist: cineva îți scrie că vrea o lucrare, mai apare un apel la proiecte etc. (Și) asta este ce îmi place la meseria asta, că este surprinzătoare, și în bine, și în rău, desigur. Cred că doar la nivelul de star la care e amintită scriitoarea nu mai ai libertate de mișcare deloc, practic totul este controlat și programat din timp pentru tine. Deci, paradoxal, cu cât avansezi în ierarhie, poate, cu atât pierzi un anumit tip de control: controlul asupra colaborării cu hazardul.
Ana Barbu: Controlul e o îngustare. Grădina mi-a oferit prima dovadă concretă că există și altă ordine decât cea bazată pe putere și ierarhii, o ordine care ține de legile dragostei, respectului, responsabilității, reciprocității. Grădina nu e o bucată inertă de lut pe care s-o modelez după voia mea. E o lume locuită, plină de voințe, ritmuri, istorii. Lecția nu a fost să dispar din peisaj și să nu ating nimic, ci să găsesc linia de mijloc: acțiune fără dominație. Abandonarea controlului nu înseamnă delăsare, înseamnă să renunț la ideea că trebuie să iasă exact cum am plănuit și să accept că echilibrul e o muncă dinamică. De cele mai multe ori, nu ceea ce am forțat a devenit minunat, ci ceea ce am lăsat să fie.
Întâlnirea dintre artă și știință
Adelina Luft: Perspective asupra unui subiect pot veni din orice disciplină, însă, ca orice proiect cu cap și coadă, trebuie restrâns la câteva obiective, în funcție de scop, resurse și timp. Perspectivele din zona științei reprezintă deja un pas pe care îl facem pentru a ne apropia de alt realm de cunoaștere, deși lucrăm în limbaje foarte diferite. Întâlnirile și atelierele pe care le-am realizat la Stație și pe care continuăm să le organizăm aduc și biologi, pedologi și botaniști în dialog, care ne arată la nivel microscopic compușii chimici ai solului, ne vorbesc despre coexistența plantelor și ne dau recomandări din expertiza lor.
Avem prilejul să colaborăm și cu Fundația Dala pentru aceste intervenții specifice, ea fiind foarte activă în această zonă a științei, la intersecția cu arta. Am realizat un parteneriat cu ei tocmai pentru a folosi rețelele deja existente de oameni, pentru că nu e nevoie să o iei de la capăt mereu sau să pretinzi că proiectul tău este inovativ atunci când alții deja au depus eforturi în direcții similare. O cultură a recunoașterii este și ea importantă: a recunoașterii expertizelor din alte discipline, o recunoaștere a unor proiecte similare anterioare sau chiar istorice deja și o recunoaștere a eforturilor altor oameni și comunități.
Credit foto: Orsolya Gal
Practici artistice hrănite de grădini, comunități și experiențe de îngrijire
Adelina Luft: Am ales artiștii din proiect pornind de la câteva considerente, cum ar fi o apropiere între practicile lor și cele pe care le dezvoltăm la Stația de Cercetare sau faptul că există un precedent în colaborările noastre și astfel continuăm o prietenie și un interes, care sunt reciproci, pe care le dezvoltăm în continuare. Fie că am mai colaborat eu cu unii dintre artiști, fie colegii mei de la Tranzit sau chiar împreună, încercăm prin toate proiectele pe care le desfășurăm să reactivăm mereu aceste relații prin reconfigurarea unor trasee și proiecte specifice în contexte diferite, unde suntem invitați sau unde alegem să le realizăm, ca o iterare a unui set de practici ale căror forme vizuale sunt doar o reprezentare minimă a complexităților pe care le poartă. Această reconfigurare ne ajută să luăm ce considerăm necesar de arătat în anumite contexte din aceste practici și lucrări, să creăm dialoguri și reflecții comune care extind înțelegerea și creează noi înțelesuri în locurile și pentru publicul unde sunt prezentate.
Ce este cert, ca numitor comun între toți cei invitați, este faptul că artiștii operează și poartă diferite pălării. Ei nu activează doar ca artiști, ci, din contră, își hrănesc practica artistică prin lucrul cu pământul, cu îngrijirea unor grădini, prin organizarea și lucrul cu colective, prin crearea unor comunități în jurul unor proiecte legate de pământ, prin activism de mediu, prin cercetare și scris sau prin experimente cu materia vie. Dar este vorba și despre cum aceste munci nu doar influențează o practică artistică, ci și despre cum sensibilitatea artistică acționează la nivelul pământului, comunităților și ideii de grijă, îngrijire și sustenabilitate.
Ce învață un artist atunci când începe să lucreze în ritmul plantelor și al solului
Adelina Luft: Pe lângă proiect și în afara lui, întrebările pe care ni le punem reflectă ceea ce facem în mod constant ca organizație, grup, curatori și artiști, cei care suntem în jurul Stației de cercetare, dar nu numai. Învățăm multe lucruri despre noi în relația cu timpul și despre o practică artistică sau culturală în relația cu timpul. Sunt foarte multe lucruri de zis. Timpul lumii nonumane este altul față de timpul uman, iar în acest demers de a crește o grădină sau o instituție culturală de jos, de la sol, implică multă muncă, dar și răbdare, deci o luptă continuă cu timpul. Pentru fiecare dintre noi, relația este diferită și este destul de greu să transmiți altora un fel de a se conecta cu lumea vie când pare că nu mai e timp nici ca să o salvăm, nici ca să facem ceva la rândul nostru, pentru că fiecare are alte obligații presante. Dar este și interesant că atunci când această grijă și interes devin un proiect de lungă durată, corpul nostru se adaptează unor procese de lucru care se ajustează la loc, scop și posibilități.
Legat de practicile artistice, interesul este să lase ceva în urmă, să aibă sens sau poate chiar să fie utile. Să pună ceva pe masă în acest context al crizelor multiple pe care le trăim. Artiștii pot să aibă o perspectivă diferită de a mea, dar cred că aceste vizite ale artiștilor în rezidență le oferă un spațiu de lucru și de gândire care îi poate ajuta să-și continue cercetările, să gândească noi direcții și posibilități de lucru sau pur și simplu să ia o pauză (productivă) de la viața de zi cu zi, venind în România și în București, via Silistea Snagovului.
Credit foto: Raluca Popa
Expoziția ca traducere imperfectă a unor procese vii
Adelina Luft: Sigur că într-o expoziție se pierd părți dintr-un proiect bazat pe procese vii, relații și experiențe colective. Spațiul expozițional este intrinsec restrâns ca posibilități de expunere a unor procese de lucru, de gândire sau chiar a unor materiale care depășesc complet limitele mediului artistic clasic. Uneori ne gândim și noi că poate nici nu mai este relevant să expunem în instituții de artă aceste practici artistice transdisciplinare, însă personal cred că încă este important să facem această muncă de organizare, curatoriat și, în fond, și legitimare a acestor practici pe care publicul larg poate că nu le cunoaște încă. Este și un fel de apropiere discursivă cu publicul, pentru că iese din registrul artei pentru artă sau al artei foarte abstracte, simbolice ori care acoperă teme umane universale. Cred că genul acesta de artă este mai aproape de oameni și de înțelesul lor.
Însă nu este vorba doar despre asta. Este despre rolul artei, al artistului, al practicienilor care se preocupă de condiția lumii vii, despre un trecut și viitor comun, despre o gândire planetară, a „comunităților terestre”, cum le numește Achille Mbembe. Ce se câștigă cu aceste expoziții este, în primul rând, încadrarea lor într-un spațiu instituțional care le confirmă cumva statutul de practică artistică; lucrările acționează totodată ca instrumente de comunicare și educare; dar ce cred că este cel mai important este dialogul care se creează între lucrări, felul în care se constituie conexiuni între practici și spații geografice diferite, culturi materiale și simbolistici, relații cu pământul care transcend granițe naționale și identitare. Ce se câștigă este și experiența unei traiectorii într-un spațiu creat temporar pentru a deschide lumi și noi orizonturi.
Cultivators of Life mizează pe timpul lung al observației, al colaborării și al cultivării. Expoziția care se va deschide în septembrie la MODEM Debrecen va aduce în spațiul instituțional doar o parte din aceste procese. Restul rămâne în întâlnirile care au făcut posibil proiectul, în comunitățile care s-au format și în întrebările pe care le lasă deschise. Poate că tocmai aici stă relevanța unui astfel de demers: nu în promisiunea unor soluții rapide, ci în invitația de a privi din nou spre lucrurile care susțin viața și pe care am ajuns, poate, să le considerăm de la sine înțelese.
