În această toamnă, artista vizuală Raluca Popa (RO/DE) petrece două luni la Șona AIR, rezidența artistică din satul transilvănean Șona, inițiată de Fundația Ștefan Câlția. Practica ei, formată între Cluj, Londra și Berlin, pornește adesea de la arhive personale, documente, note și fotografii, materiale cu istorii proprii pe care le pune în lucru în diferite forme vizuale, în funcție de direcția fiecărui proiect.
La Șona, Raluca lucrează împreună cu poeta turcă Seda Mimaroğlu la un proiect comun despre traducere, limbaj și felul în care două practici diferite pot construi un teritoriu comun.
"Acesta este unul dintre avantajele de a fi expus la multă artă și la discuții cu alți artiști: uneori dai peste idei asemănătoare. Te vindecă de dorința de a fi unic și de credința în originalitate care ți-a fost insuflată în timpul formării", spune Raluca.
Vorbim cu Raluca Popa în continuare despre practica ei, mixul de materiale și formate diferite, procesul colectiv de creație, scena artistică românească și cea internațională.
Evoluția practicii tale
În primul rând, mi-a luat destul de mult timp să ajung în punctul în care să mă văd pe mine însămi ca artistă și să înțeleg că asta nu e o alegere conștientă din partea mea, și are puțin de-a face cu școlile pe care le-am urmat. Ține mai degrabă de munca susținută și de ceea ce am văzut când m-am privit pe o perioadă mai lungă de timp. Să zicem că perioada de la Cluj a fost marcată de individualism, de dorința de afirmare și de o lipsă de camaraderie reală, în timp ce Londra a fost despre introspecție, râs și timp petrecut cu ceilalți. Ambele la fel de confuze - cum împaci două modele de educație? Mutându-te din nou, în altă parte?
În orice caz, dacă ar fi să spun totuși ceva despre acele locuri „sofisticate”, îmi dau seama că, de atunci și până acum, am ajuns să înțeleg mai clar care sunt temele și materialele cu care vreau să lucrez, indiferent de context, și mi-am impus niște limite pentru ceea ce fac și pentru mine însămi. Mă interesează semantica și fizicalitatea materialelor, felul în care pot fi directe și enigmatice, și cum uneori se arată ca fiind informative, iar alteori par să invite la contemplare. Aceste preocupări nu țin neapărat de un loc anume.
Credit foto: Ana Lita
Mixul de materiale și formate diferite. Când o formă pare să ducă spre alta
Nu cred că una conduce neapărat la cealaltă, decât poate prin „biografia” lor. Ele se întâlnesc pe un teren comun; ceva le ține împreună. Lucrez în mare parte cu materiale de referință, multe din colecția mea personală, lucruri moștenite etc., iar acestea au, în viețile lor separate, anumite puncte care coincid.
Revin mereu, în practica mea artistică, la aceste materiale: un jurnal de călătorie din 1990, care povestește prima mea trecere a graniței; o colecție de lucrări de control la toate materiile, adunate între 1991 și 1998; o serie de imagini decupate de mama din revista Rebus Flacăra în anii pensionării; caietele de desen ale tatălui meu din anii ’60; totalitatea lucrărilor lui Richard Tuttle, reproduse în cărți sau văzute în expoziții ori online; un grup de fotografii care documentează atelierul unui artist din prima jumătate a secolului XX; un set de partituri din anii ’50. Lucrez cu aceste materiale în formate diferite, în funcție de ce vreau să obțin de la ele în momentul respectiv. Dar am și lucrări care nu au prea multă legătură cu aceste resurse. De exemplu, ceea ce fac acum la Șona nu are nicio legătură cu ele.
În ceea ce privește mediile, da, lucrez în moduri variate, poate și pentru că, de-a lungul multor ani, am avut parte de o educație artistică mai degrabă tradițională, la Sibiu și apoi la Cluj, care ne-a familiarizat cu munca manuală și tehnicile clasice, chiar dacă la un nivel destul de limitat.
Documente, scris de mână, forme de cunoaștere aparent fragile
Ideea e că eu nu cred deloc că aceste materiale sunt fragile, în niciun sens. Dimpotrivă, cred că sunt stabile și puternice, în ciuda felului în care arată, a dimensiunii sau a scopului lor inițial. Modul în care lucrezi cu ele le face să pară într-un fel sau altul.
De-a lungul timpului, lucrând în mod repetat cu aceste materiale, mi-am dat seama că ceea ce mă atrage cel mai mult la ele este interacțiunea, surpriza sau perplexitatea pe care o simt când le privesc, calitățile lor tactile, aspectul lor multifațetat și perspectivele multiple pe care le deschid. Latura lor nostalgică mă interesează cel mai puțin. Poți privi o fotografie veche și altfel decât printr-o lentilă nostalgică? Eu cred că da.
Credit foto (de la stânga la dreapta): Thomas Poeser, Gaep (București), Roland Váczi, Raluca Popa, Eric Tchernow
Între scena artistică românească și cea internațională
Sunt perioade în care munca ta stârnește interes și altele în care nu îi pasă nimănui. Scenele artistice sunt instabile, volatile, iar cele mai slabe încearcă, desigur, să reproducă modele deja consacrate. Eu am învățat să mă detașez și să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, aici sau în altă parte. Cel mai bun mod de a rămâne conectat la un loc este prin oamenii care trăiesc acolo, prin cei pe care îi admiri și față de care te simți apropiat.
Ce îi face pe mulți artiști români să aleagă să trăiască și să lucreze în afara țării
Ce îl face pe orice artist, nu doar pe unul român, să plece în altă parte? Oamenii se mută din diverse motive. Artiștii, fiind mai puțin constrânși de viața de zi cu zi și fiind în contact, prin diferite practici, cu alte spații sau oameni, pleacă mai ușor. E greu să trăiești în altă țară. Dar dificultatea asta vine cu un sentiment de libertate, de detașare, de a renunța la tot. Nu mai aparții, iar acest sentiment este în același timp înfricoșător și incitant. Are un impact puternic asupra felului în care lucrezi și te învață niște lecții dure despre prejudecățile pe care le porți cu tine. Ajungi, în cele din urmă, să te simți mai uman, mai vulnerabil, atunci când ești desprins de ceea ce îți e familiar. Iar libertatea are mult de-a face cu vulnerabilitatea.
Acum câțiva ani am citit o carte numită „Strangers to Ourselves”, de Julia Kristeva. Nu-mi mai amintesc foarte bine tot conținutul și n-aș vrea să spun ceva greșit, dar mi-a rămas în minte ideea că o persoană, un emigrant, se poate percepe pe sine ca pe un străin - față de familie, față de casă - și, în același timp, este văzut de ceilalți tot ca un străin, ca ceva diferit de ei. Un străin în toate locurile, fizice sau nu. O dublă probă. Lectura asta m-a ajutat să văd stranietatea și înstrăinarea ca pe un tot, și mi-a fost utilă.
Credit foto: Ana Lita
Colaborarea cu Seda. Cum a început acest schimb între scris și desen?
Colaborasem deja, în trecut, cu curatoarea și poeta Simona Năstac la „Polifonic”, un proiect care împletea poezia cu animația, textul cu imaginea. La Berlin, am întâlnit-o pe Seda la Stations, un spațiu de artă condus de Mihaela Chiriac și Melissa Canbaz. Ele au fost cele care ne-au încurajat să colaborăm. Stations ne-a invitat apoi să realizăm o expoziție duo la Schleuse, un spațiu foarte frumos condus de artistul Nadim Vardag, la Viena.
Mai recent, am expus din nou împreună la Lüneburg, la invitația Halle für Kunst, în cadrul unei inițiative curatoriale semnate de Lisa Deml și Marie-Sophie Dorsch.
Here we have it / here we have not este un vers dintr-un poem de-al Sedei. Mi-a plăcut jocul subtil de incertitudini din această enumerare de cuvinte, care pare să reflecte incertitudinea ideii de a forma o pereche, atât o negare, cât și o afirmare a lui „noi”, fragilitatea unui „doi”, implicațiile unui unu adăugat unui unu sau ale unui unu înmulțit cu unu.
Traducerea în oglindă
Am învățat multe despre colaborare, în general, și despre cum atât momentele de repaus, cât și cele de lucru pot facilita un dialog. Colaborarea nu se întâmplă pur și simplu. Ce o poate aduce pe cealaltă persoană mai aproape de mine?
Lucrând cu Seda, a trebuit să-mi controlez anumite trăsături de caracter care ar fi putut afecta chiar ideea de a lucra împreună, de a accepta cealaltă persoană în universul tău. Renunți la ambițiile personale și la așteptări, sau îți temperezi excesele de invidie ori egoism, trăsături destul de comune multor artiști.
În cele din urmă, ajungi să înțelegi că munca pe care o faci singură, în colțul tău, nu este cel mai important lucru din lume.
Credit foto (de la stânga la dreapta): Lutnița (Chișinău), Roland Váczi, Răzvan Anton, Gaep (București)
Ce se schimbă atunci când acest dialog se mută din spațiul expozițional în cel al rezidenței
În cazul expozițiilor, lucrezi de obicei într-un mediu mai controlat, nu decizi singură. Sau, cel puțin, multe decizii sunt luate înainte de deschiderea expoziției. Într-o rezidență artistică, ideile se ramifică în moduri diferite, se abat de la traseul inițial, se pierd, se reiau, lucruri de felul acesta. O rezidență este în același timp loc de lucru și loc de locuit; munca se împletește cu viața într-un spațiu care nu este nici una, nici cealaltă pe deplin. O astfel de experiență te poate și înstrăina.
Credit foto: repro-photo.net, David Dumitrescu
Echilibrul dintre vocea ta și vocea Sedei
Odată ce decizi să colaborezi în felul în care o facem noi, ești pregătită să renunți la o parte din control. Este o cedare parțială și temporară a acestei asumări. În munca mea individuală, de atelier, există suficient spațiu pentru autorie încât să pot lăsa loc și altor explorări.
Aici, la Șona, ne-a venit ideea de a crea un dicționar româno-turc dedicat cuvintelor comune celor două limbi. Aceste cuvinte au apărut firesc în conversațiile noastre, sau Seda le-a observat ascultând discuțiile mele cu localnicii. Este o înregistrare a unui timp petrecut într-o zonă rurală, o lucrare născută dintr-o situație concretă, în care vocile se întâlnesc.
În carte ajung doar cuvintele comune descoperite pe parcurs, așa că e un dicționar foarte subțire, incomplet. Aici se află adevăratul „autor”: vocea comunităților care, uneori, folosesc același cuvânt pentru a numi un lucru.
Artista Roberta Curcă ne-a povestit despre existența unui dicționar româno-ceh cu o temă similară și, mai târziu, ni l-a trimis. Văzându-l, mi s-a părut firesc să păstrăm același format, să lucrăm având în minte această asemănare.
Acesta este unul dintre avantajele de a fi expus la multă artă și la discuții cu alți artiști: uneori dai peste idei asemănătoare. Te vindecă de dorința de a fi unic și de credința în originalitate care ți-a fost insuflată în timpul formării.
Despre Șona Air. Cum îți imaginai locul
Aveam deja o idee despre această regiune, dar am descoperit că mai era mult loc pentru a fi surprinsă, de sunete sau de absența lor, de peisajul colinar de toamnă și de geometria simplă a naturii și a propriilor mele gânduri aici.
Bunicii mei paterni au locuit într-un sat din această zonă, iar eu am petrecut multe veri acolo în copilărie. Îmi amintesc acei ani cu multă tandrețe.
La Șona am vrut să văd cum mă descurc într-un mediu familiar, plin de amintiri, atât frumoase, cât și dureroase, dar totuși atât de îndepărtat de viața mea de acum.
Credit foto: Ana Lita
Departe de zgomotul orașului și de deadline-uri
Am mai participat la câteva rezidențe până acum, fiecare cu propriile particularități. Eu cred că o rezidență nu este menită să rezolve problemele cuiva. Nu este un retreat, o evadare din lume sau un refugiu. Așa că, venind aici, nu m-am așteptat și nici nu am dorit schimbări majore în munca mea. Ar fi prea destabilizant. Ține mai degrabă de ceea ce adaugă un anumit loc practicii tale.
Oricât de diferite ar fi între ele, rezidențele artistice au, în fond, același scop: îți oferă spațiu, timp și sprijin financiar ca să continui ceea ce făceai deja și lucrurile care te preocupă. Cel mai bine e să intri într-o rezidență cu inima ușoară, atunci când ai încredere în tine și în munca ta. Dar poate că asta e valabil pentru orice plecare și orice sosire.
Cum ți-a influențat practica faptul că te-ai întors în România
Două luni nu sunt suficiente pentru a schimba fundamental o practică artistică construită în mulți ani și, cu siguranță, acesta nu este scopul rezidenței. Poate însă avea un impact pentru cineva aflat la început de drum.
Eu călătoresc des în România și la Sibiu și, de-a lungul timpului, am încercat să lucrez la proiectele în derulare, să aduc ceva de lucru cu mine. Dar nu am reușit cu adevărat să lucrez în timpul acestor vizite acasă. M-am întrebat adesea de ce, iar cred că motivul este simplu: nu reușesc să mă desprind suficient de ceea ce îmi este familiar aici ca să pot lucra.
În plus, pentru că lucrez cu multe materiale personale, simt că, odată întoarsă aici, ele vor pur și simplu să se întoarcă în sertarele lor, să se agațe de lucrurile de care le-am separat.
Poate că rezidența de la Șona va funcționa ca un spațiu de lucru și de locuit, un bun substitut pentru casa copilăriei mele.
Credit foto: Ana Lita
Ce rol joacă comunitatea și autorul colectiv
Este ceva care crește în paralel cu munca mea de atelier, și nu îmi este foarte clar cum se va dezvolta. Mi-ar fi plăcut să colaborez mai mult cu diferite comunități sau să existe o legătură mai limpede între munca mea și ceea ce se întâmplă în lume, aspecte pe care, oricum, nu le mai putem ignora. Dar pur și simplu nu lucrez așa, iar să forțez sau să manipulez idei și teme în practica mea ar fi artificial și m-ar face să mă simt groaznic.
Implicarea mea în "Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață" este, în mare parte, rezultatul prieteniei cu oameni mai curajoși decât mine și al colaborărilor noastre anterioare în contexte de expoziție. Datorită acestei prietenii, am putut să mă deschid către formate cu care sunt mai puțin familiară, și să privesc curioasă acest proces și transformarea lentă a sinelui. Mă simt privilegiată că pot învăța de la alții și că sunt aproape de oameni frumoși.
Credit foto: Thomas Poeser
Cu ce ai vrea să rămână oamenii din here we have it / here we have not
E greu de spus în acest moment. Mi-aș dori să rămână o vreme într-o formă deschisă, incertă, în spiritul jocului de cuvinte din titlul lui.
